Memoria

Am citit cu mult interes articolul lui Andrei Pleşu din Dilema veche nr. 492 privind memoria selectivă a comunismului. Şi nu pot să-i dau decât dreptate privind confuzia ce o trezesc mărturiile contemporanilor privind comunismul.

Nu este îndeajuns de mult să mulţumim iniţiativei excepţionale a soţilor Ana Blandiana şi Romulus Rusan de a transforma închisoarea de la Sighet într-un memento a crimelor comunismului. Acest proiect este o mândrie a României şi a Ardealului de Nord. Însă acest important muzeu are un dezavantaj, este mult prea îndepărtat de capitala României şi se ajunge destul de dificil acolo. Rămân în Muntenia  Râmnicul Sărat, unde se pare că este avansată iniţiativa unui muzeu similar, dar mai avem de aşteptat pentru transformarea în muzeu a închisorii din Piteşti, locul celui mai sinistru experiment carceral românesc, şi strict în proximitatea Bucureştiul este Jilava, care ar trebui transformată în muzeu al crimelor comunismului, renunţându-se la puşcăria existentă, cum rămân în Transilvania Aiud şi Gherla, ca alte memoriale ale crimelor comunismului.

Toate aceste locuri sunt din vremea obsedantului deceniu, care a ţinut cam 15 ani, a perioadei dictatorului Gheorghiu Dej.

În afara puşcăriei viaţa nu era cu nimic mai bună, pâinea era pe cartelă, plăteam din greu URSS datoria şi vina de a-i fi atacat ca să ne recuperăm Basarabia, dar să şi acţionăm împreună cu armata hitleristă în aventura descreierată a cuceririi nemărginirii.

Iluzia că putem coabita cu comunismul apărută în special după discursul lui Ceauşescu din 21 august 1968, n-a ţinut mult, comunismul doctrinar, resentimentar şi obtuz a revenit după Tezele in iulie 1971.

Am trăit doar satisfacţia că simboluri ale mândrei naţionale au revenit, că-i puteam citi şi studia pe clasicii interzişi că aveam acces la poezia şi opera lui Lucian Blaga.

Şi nu după mult timp pe la începutul anilor '80 memoria lipsurilor cronice a anilor de după război s-a manifestat din plin.

Oamenii reţin însă ce le este convenabil. Unii erau tineri chiar în plin ani '50, când represiunea comunistă avea accentele cele mai sinistre şi când poeţi şi scriitori fără conştiinţă şi preamăreau duşmanul bolşevic de la răsărit şi comunismul patibular autohton. Eu am prins la începutul maturităţii (congener fiind cu Andrei Pleşu) singura perioadă relaxată a comunismului românesc, din a doua parte a anilor '60, terminată rapid în 1971.

Alţii probabil erau tineri şi plin de iluzii chiar în vremea cozilor la tacâmurile "fraţii Petreuş" din anii '80! Nu poţi echivala elanurile şi iluziile tinereşti, primele iubiri cu realitatea hâdă a finalului ceauşist!

De aceea este necesar ca să ne reamintim adevărul acelei perioade nefaste.

Şi stau în dilemă, pentru că, după evaluări deziluzionate Andrei Pleşu ne readuce la realitatea cotidiană. 

Care este adevăratul Traian Băsescu, cel care a citit în Parlament documentul de condamnarea comunismului,  sau cel care aprecia ca reuşiţi primii 10 ani de domnie ai lui Ceauşescu?

Probabil era mai bine să nu ne arunce în faţă ligheanul cu apă rece al realităţilor de azi!