duminică, 25 august 2013

Preumblare prin Germania 1 - Evadare aproape imposibila din Romania…cu trenul

Am plecat de alaltăieri, pe 22 august, din România în Germania.
Am plecat împreună cu Adriana şi am ales mijlocul cel mai confortabil de transport, adică trenul.
Ideea este ca la întoarcere să ne oprim la Viena 3 zile cu sosit şi plecat.
Trenul ales îl cunosc de mult, este ´Dacia Expres care transporta pe români din Bucureşti la Viena, în Occident!
Visam din anii de dinainte de  1990 cum o să iau odată acest tren ca să ajung la Paris. Pe vremea aia se numea Wiener Walzer şi gara lângă trenul de ora 8 seara de Piteşti şi pleca cam pe la aceeaşi oră.
Acum pleacă de la 13.10 ca să ajungă la 8.16 in Viena. Am luat bilete la vagonul de dormit şi nu ne-a părut rău. Vagonul era recondiţionat la Astra Arad şi arăta foarte bine. În plus am primit si un fel de nişte obiecte de întreţinerea igienei şi ceea ce se putea numi un mic dejun.
Trenul s-a deplasat cu viteza melcului. Am făcut o medie şi mi-a ieşit cam 40 la oră, cred că ar fi mers mai repede pe la începutul secolului trecut. Dar asta nu era nimic, trenul reuşea sa întârzie din diverse motive. Însă în apropiere de  Arad s-a oprit! Am aşteptat cam o jumate de oră şi a ajuns la Arad. A mai stat in Arad tot cam o jumate de oră  la 45 de minute. Şi apoi a plecat, ajungând finalmente la Curtici unde s-a oprit definitiv. Aflasem că am fost tractaţi de o locomotivă Diesel. Linia de alimentare cu energie electrica căzuse. Am aflat la Curtici ca Dorel cu escavatorul reuşise sa dărâme un stâlp de înaltă tensiune care alimenta reţeaua trenurilor electrice si nu mai era alimentare si nu mai mergeau locomotivele electrice! Ştiţi, se recondiţionează calea ferata în Romania pe zona din Ardeal!
Şi aşa stăteam ca proştii in Gara Curtici şi aşteptam să se întâmple o minune.
Eram ca în romanul lui Pasternak cu trenurile din vremea revoluţiei şi a războiului civil, un tren pleca, dar nu se ştia când şi dacă ajunge la destinaţie! 
Lumea devenise disperată, unii ameninţau cu ...Antena 3, or fi telefonat, nu ştiu dacă şi ăia erau deja treji?
Am dezbătut pe larg cu o familie care îşi dorise un intermezzo în Viena până pe la 6 după amiaza, în condiţiile ajungerii la o ora normală, de dimineaţa, în jur de 9 la Viena. 
Şi doamna cu care ne-am conversat a spus un lucru inteligent şi de bun simţ:

Emblema de ţară pentru noi românii este Dorel, incapabilul cu escavatorul!

Ca sa părăsim România, ori echipa de intervenţie trebuia se repare reţeaua, ori să plecăm în continuare spre Ungaria cu o locomotivă Diesel. Aceasta variantă nu era valabilă pentru că între Ungaria şi Romania nu este un protocol pentru trenurile de  călători tractate de Diesel. Am fost martorul discuţiei dintre seful staţiei Curtici si cel din Lokohaza, staţia din Ungaria, Pişta, care ştia româneşte, dar care i-a replicat ca trebuia aprobare de la Budapesta!
Dar Budapesta este cu o oră în urmă de România, şi era 7 dimineaţa deja la noi şi la ei încă era 6! Şi am stat aşa pana la ora 8.30 ora României, când, finalmente, trenul combinat cu cel de Budapesta, care a venit si el cam pe la 7 dimineaţa, tot întârziat a pornit peste frontieră. Colegii lui Dorel au reparat reţeaua şi era din nou sub tensiune. Am pornit din Lokohaza, Ungaria cam pe la 8.45, ora Europei Centrale, spre Budapesta. Întârzierea era de 7,5 ore! 
Toate planurile noastre erau date peste cap! Trebuia să ajungem undeva în apropiere de Heidelberg, la o distanţă de frontiera română cam de 1300 de km! Şi trebuia să ajungem la Stuttgart, de unde să luăm un tren care să plece înainte de miezul nopţii, că pe acolo, pe linia respectivă nu mai circulă trenuri după acest moment.
Şi a început goana contracronometru. Am ajuns la Budapesta cam în 3 ore, cu o medie cam de 80 la oră, dubla de cea românească. Am plecat din Budapesta şi am ajuns la Viena tot după 3 ore la 15.30.
Şi am avut noroc! Mircea din Germania, alertat de SMS-ul meu a consultat un mers al trenurilor pe internet şi mi-a găsit un tren de Stuttgart care pleca la 16.36 din Viena şi mergea direct până la Stuttgart, ajungând acolo la 23.00 noaptea. La un sfert de oră luam trenul de Heilbronn, unde ajungea la miezul nopţii, de unde ne recupera Mircea cu maşina. De acolo mai aveam 30 de km pana la el acasă. Acest traseu ni l-a confirmat si Thomas, conductorul (naşul) austriac, un tânăr de vrea 30 de ani, excelent vorbitor de engleză,  care şi-a consultat simultan smartfonul si un computer laptop, de feroviari deştepţi.
Am coborât uşuraţi in Wien Westbahnbhof şi am luat Rail Jetul de Frankfurt am Main. Ăsta este un intercity de mare viteză. Era un tren de Salzburg, la care se ataşa separat trenul de Frankfurt, plecat din Budapest Keleti la 13.10.
Am reuşit să găsim în trenul aglomerat nişte locuri,  care nu erau rezervate, ca să stăm pe scaune.
Şi ne-am lămurit de ce i se spune Rail Jet. Este un avion pe şine. Cum sunt trenurile Ave în Spania, TGV în Franţa, etc. Vagoanele aveau ecrane display care afişau viteza trenului, staţia şi ora, ruta şi harta zonei pe unde mergea trenul, exact ca într-un avion! Adriana m-a alertat şi avea de ce, să mă uit pe ecran! Ştiam ca Austria îşi modernizase această cale ferată, trenul a mers pe porţiuni cu 230 de km/oră, în Germania însă nu a depăşit 150 km/oră. Afişajul a mers perfect, dar s-a stricat la Munchen! Trenul a mers însă perfect cu o medie de 100 km/oră şi am ajuns la 11 noaptea în Stuttgart şi l-am prins şi pe cel de Heilbronn.

Am ajuns în fine unde trebuia!


Privind in urma la ce păţisem, constatam că este aproape imposibil sa evadezi cu trenul din Romania, totdeauna se va găsi un deştept de Dorel ca să încurce lucrurile! 




joi, 22 august 2013

Dialogul putere opoziţie

Părerile prezente mi-au fost trezite de un articol despre acest dialog care ar trebui să fie o constantă a unei vieţi politice normale. Este vorba de Sever Voinescu, una din puţinele voci realiste ale PDL pe vremurile guvernării. 
Ei bine în perioada 2010-2012 acest dialog nu a existat, dimpotrivă guvernarea Băsescu Boc a tratat extrem de arogant opoziţia, fiind surdă la toate semnalele acesteia. Şi asta în condiţiile unei majorităţi foarte fragile, inventate de Băsescu prin trădarea unor parlamentari de la PSD şi PNL.  
S-au promovat legi importante prin asumare, care au determinat moţiuni de cenzură, votate de opoziţia în minoritate. 
S-a inaugurat un nou mod de guvernare, legi au fost adoptate cu zero voturi pentru, cele contra fiind insuficiente!
Acest mod de guvernare a dat faliment, guvernul M.R. Ungureanu căzând la o asemenea moţiune  de cenzură.
În situaţia prezentă opoziţia este palidă are o pondere extrem de slabă comparat cu majoritatea guvernamentală. Aşa că nu pot decât să felicit iniţiativa primului ministru Ponta de a fi deschis unui dialog bipartizan (în accepţia anglo saxonă).
De fapt exact la modul de guvernare american voiam să fac referinţă.
Acolo bipartizanismul îl determină electoratul american, atunci când alege un preşedinte dintr-o anumită parte a spectrului politic, alege şi un Congres cu o culoare politică diferită, în marea majoritate a cazurilor!
Aşa că preşedintele SUA (care este şi prim ministru) trebuie să dialogheze cu opoziţia majoritară pentru a-şi promova legile cele mai importante, care au o încărcătură ideologică, vezi bugetul!
Cred că această modalitate este cea mai fructuoasă şi de dorit, preşedintele este responsabilul găsirii majorităţii în Congres.
Ce se vede la noi? Preşedintele, după loviturile suportate de referendumul trecut a redevenit foarte volubil şi agresiv la noua guvernare. Asta ar fi foarte productiv în situaţia în care s-ar blama situaţii care au un suport în anumite politici eronate ale actualei guvernări. Dar preşedintele Băsescu dă dovadă de superficialitate şi atacă unele situaţii creat chiar de guvernarea care i-a fost favorabilă. La preşedintele Băsescu este şi mai dificil, comparat cu preşedintele american, el neavând îndatoriri executive. 
În locul criticilor neserioase este de preferat angajarea unui dialog putere opoziţie care să ducă la măsuri favorabile în primul rând românilor, nu vreunui for european, care din păcate a devenit la fel de politizat ideologic. precum situaţia din România.

Şi la Bruxelles sau Strasbourg, ai dreptate numai dacă ai majoritate! 

miercuri, 21 august 2013

21 August 1968

Azi se împlinesc exact 45 de ani de când tatăl meu, Grigore Neguţ a avut prima sa discuţie politică cu fiul său, adică, autorul acestui blog.
Tata, din motive foarte precise, trecutul său deocheat, şi ameninţat de organe nu a avut discuţii şi nu a încercat să facă politică cu mine.
Am crescut, eu şi sora mea, cu ce ni se spunea la şcoală! Ai mei au fost oameni simpli, care au avut grijă de educaţia noastră, de cei 7 ani de acasă, să fim cinstiţi, să iubim adevărul, să nu minţim, să nu fim profitori, să ne respectăm pe cei în vârstă, mai ales rudele şi vecinii.
Anii finali ai deceniului 6 şi începutul deceniului 7 m-au găsit pe mine, copil de 10-12 ani, ca unul bine idiotizat politic, pionier fără teamă şi prihană, intoxicat de literatura sovietică, bolşevică. Eram un îndoctrinat, cititor pasionat de faptele pionierilor eroi sovietici, care au capturat până şi un general nazist! Ţin bine minte că era ilustrată de Jules Perahim, proletcultist, care acum este văzut ca un avangardist. Şi ăsta a uşchit-o la Paris şi s-a declarat victima comuniştilor, după ce a pupat comunismul  prin toate părţile şi a profitat din plin de avantajele de a fi un pontif al acestui regim.
Uşor, uşor am devenit un ocidentalofil, mai ales prin influenţa colegului de bancă Vasile Georgescu, ulterior profesor de engleză. Liceul m-a format  bine, sub influenţa unor formidabili profesori, în prag de pensie, cu studii ante-belice. A contribuit şi radioul unchilor de la Aluniş, Prahova şi Avrig, Sibiu, pus doar pe Europa Liberă.
În 1968 aveam 19 ani!!! O tempora....
Terminasem anul I de facultate, eram într-o nou ambient, începeam să plonjez în viaţa culturală bucureşteană, mergeam la teatru, dus de colegul Gigi Lucaciu.
Anul 1968 a fost unul din cele mai frământate şi productive perioade, atât din punct de vedere politic, internaţional, care s-a repercutat şi la Bucureşti cu marşul studenţesc din Ajunul Crăciunului, şi care ne-a dat vacanţa de Crăciun.
A fost şi un an profitabil cultural, a fost anul romanului, Breban, Fănuş Neagu, D.R. Popescu, apoi poezia lui Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, atunci era doar un poet plin de talent! Era anul unor mari montări şi experimente teatrale, D'ale Carnavalului de Lucian Pintilie, Leonce şi Lena de Ciulei, Rinocerii la teatrul de Comedie!
Erau anii Nocturnului de la Ţăndărică, apoi a venit Celibidache cu Orchestra Simfonică din Stockholm.
Am reuşit apoi să ajungem în 1970 la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic.

Auzisem de Primăvara de la Praga, experiment reformator cehoslovac menit să umanizeze comunismul.
Brejnev, bolşevicii l-au călcat sub şenilele tancurilor.
Şi tata a venit negru de supărare de la serviciu şi mi-a spus: "Ruşii au intrat în Cehoslovacia". A urmat discursul lui Ceauşescu, care l-a ameţit aşa de tare că a devenit ulterior un dictator detestat şi un criminal în 1989!
Primăvara de la Praga a confirmat, ulterior, că  regimul comunist nu poate fi reformat, el trebuie distrus şi înlăturat.

Revoluţia din România în 1989 confirmă asta!

duminică, 18 august 2013

Odă vocilor radio din vremea comunismului

Am citit nişte lucruri care m-a pus rău de tot pe gânduri.

În România Literară scriitorul Ion Cocora face o prezentare apologetică importantului critic teatral de origine română Georges Banu. Pe Banu îl ştiam din vremea studenţiei, era deja un cunoscut om de teatru, cu câţiva ani mai mare decât mine şi la o studio fotografic de pe Bulevardul 1 Mai, acum Ion Mihalache (binemeritată denumire!) era poza lui de buletin, şi figura mi-era cunoscută.
George Banu a părăsit România în 1973 şi a plecat la o bursă în Franţa fără să se mai reîntoarcă acasă. Şi şi-a construit o carieră prestigioasă acolo. Însă şi-a justificat această carieră folosind expresia:

"Nu am rămas la Paris să citesc Scînteia şi să înjur ce se întâmpla acasă"!

Această frază m-a pleznit în obraz, ca o palmă dată cu cinism.
Adică, eu rămasul acasă, în Republica Socialistă România, devenit dependent de Europa Liberă, ascultam nişte indivizi refulaţi, care citeau Scînteia şi înjurau regimul de la Bucureşti? 
Pe acest tip de raţionament, ignoratio elenchi, cum îl analizează Marta Petreu în cartea pe care mă străduiesc să o citesc acum, respectivii îşi cam pierdeau vremea!
Sau altfel spus, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, pontifii intelectualităţii României cu asta-şi pierdeau vremea la Paris? Citindu-i pe ei, am înţeles că în primul rând şi-au sacrificat viaţa şi cariera pentru a spune adevărul despre mizeria comunistă din România. 

Adică regretatul Emil Georgescu, Nicolae Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu şi alţii incapabili de alte lucruri mai serioase şi utile stăteau la microfonul Europei Libere, BBC  sau Vocea Americii ca să-şi strepezească dinţii, înjurând marile realizări ale Iepocii de Aur şi pe Marele Cârmaci, ulterior eşuat pe un zid în 25 decembrie 1989, la Târgovişte.
Adică indivizii ăia mă întărâtau să-l înjur cvasi-zilnic pe Ceauşescu, până m-a turnat unul sau unii că exagerez cu Braşovul 1987 şi m-a luat la întrebări secretarul de partid pe institut, să nu mai dau din gură că intervin ăilalţi, adică securitatea?

Probabil că fac şi eu precum Aristotel, nişte silogisme ignoratio elenchi? Nu! nu cred raţionamentele mele sunt eronate, vocile acestor oameni în eter ne-au dat de doi bani speranţă, ne-au pregătit pentru schimbare!
Din acest motiv s-a întâmplat o revoluţie şi acei oameni nu şi-au pierdut degeaba timpul citind, în exil, Scânteia! Ei ne-au pregătit pentru schimbare, că de ea au profitat mincinoşii şi jegurile comuniste, asta este altceva.
Am prieteni care mă apostrofează pentru carnetul pecere, că, vezi Doamne am făcut studii superioare gratuit! Uită şi ei că atunci era mult mai greu să faci studii superioare, erau examene dificile de admitere, trebuia să înveţi. Acum ai acces mult mai simplu la studii superioare, fără taxe, dacă te duce mintea. În plus poţi face master sau doctorate la cele mai mari universităţi occidentale, lucru imposibil, în tinereţea mea. Nepoata mea Alexandra este un exemplu! Îşi face un doctorat în Anglia, unde s-a stabilit. 
De fapt, am participat la o selecţie la universităţi occidentale (ultima în comunism!) în anul doi, în 1969. N-am reuşit, dar nici cel care urma să plece în SUA, a plecat doar Radu Gheorghiu, bine orientat, în URSS, fără concurenţă. Prin 1971-72  a plecat într-o excursie în Occident şi s-a dus în America! Asta cu condiţiile extraordinare de a studia şi trăi în comunism! 

În rest, unii îşi amintesc doar ce era convenabil din supravieţuirea noastră în vremea lui Dej şi a lui Ceauşescu.

Eu a simţit pe propria piele toate "binefacerile comunismului", supravegherea securităţii, lipsa de hrană, cozile animalice, apa caldă care nu era dimineaţa să fac duş, era ceva apă călâie, sau mai rău inundaţiile, că uitam robinete deschise, noaptea iar dimineaţa, când tov Ceauşescu binevoia să dea drumu' la apă umpleam bucătăria de apa de care aveam nevoie, după mahmureala cu vinul de surcele, şi băuturile cu gust de coniac! 
Nu mai vorbesc de antenele gigant cu care încercam să recepţionăm bulgari, acelaşi tov ne dădea doar două ore de televizor în care se lăfăia el în toate ipostazele şi ne extermina cu sfaturile cum să rezistăm la frigul carceral din case. Ce să mai zic că-mi luau după 12 noaptea şi lumina şi nu puteam citi decât la lanternă romanele şi cărţile care-mi alinau revolta. Noroc că radioul meu era pe tranzistori, cu baterie şi nu necesita alimentare de la priză ca să aud Europa Liberă, care se auzea de la colţul străzii, cum îmi spunea colegul meu Nelu Dumitrache.

Eu nu fac niciun proces de intenţie celor care au scăpat din iadul comunist ca să se împlinească profesional!

Dar sunt etern recunoscător, celor care s-au sacrificat, citind Scânteia şi înjurându-l zilnic pe Ceauşescu, la toate posturile de radio în limba română!   

sâmbătă, 17 august 2013

România, ţara cretinilor cu alarme electronice

Azi de dimineaţă, cam pe la 7.10 am ajuns în alergare în Parcul Brătianu (fost 1907), unde petrec 35 de minute de exerciţii fizice. În urechi am căştile de la telefonul celular, transformat în radio, pus pe România Muzical. Tocmai se termină ştirile şi începe programul muzical de dimineaţa care este cel mai plăcut! 

Însă pe sunetul căştilor se suprapune un sunet strident. Este o alarmă electronică! A ţiuit mai mult de o oră, în plin centrul Piteştiului! O auzeam prin uşa balconului şi când m-am întors de la programul meu sportiv matinal.

Epoca post decembristă a fost martora multor schimbări şi invenţii utile. Una din acestea ar fi şi alarma electronică care trebuie să semnalizeze intrarea neautorizată într-un spaţiu, maşină, magazin, etc. O astfel de alarmă ar trebui să funcţioneze nu mai mult, de hai să fim generoşi, 2-3 minute.

Cum este obiceiul pe la noi, gherţoii şi-au montat alarme peste tot. Nenorocirea că montarea alarmelor este făcută tot de nişte gherţoi electronişti, ale căror alarme pornesc din senin şi nu se mai opresc. 

Un prieten şi-a cumpărat o maşină scumpă din Germania, second hand. Primul lucru care l-a făcut la revenirea acasă a fost să-şi monteze o alarmă electronică, în Germania nu este permisă! Păi normal, nemţii nu suportă zgomotele produse de aceste instrumente de tortură. Iar alarmele astea sunt montate degeaba! Hoţii fură fără probleme maşinile de lux, cu tot cu alarme electronice! Becali şi-a recuperat maşina furată folosind ponturile interlopilor nu sistemele de alarmă!

Autorităţile publice ar trebui să amendeze drastic pe aceşti terorişti sonori.

Invenţiile sunt bune, dar te ia durerea de cap când vezi malurile râurilor şi pădurile româneşti  invadate de peturi şi doze. 
Suntem o ţară în care concetăţenii noştri se complac în murdărie de orice fel, inclusiv cea sonoră.

Când am început să scriu aceste cuvinte, în apropiere a început să sune o alarmă electronică!

miercuri, 14 august 2013

Dileme locale şi...regionale

De când s-a pus problema înfiinţării regiunilor media locală este plină de frustrări.
Ca locuitor al Piteştiului de  aproape 40 de ani şi de baştină ploieştean sunt pus într-o situaţie delicată.
Aş propune întâi frustraţilor jurnalişti locali să mediteze la câteva chestiuni.
În 1968 când s-au reînfiinţat judeţele, unele istorice nu au mai fost reînfiinţate. Acest judeţ se numeşte simplu Judeţul Argeş, când logica şi bunul simţ ar fi trebuit să-l denumească Argeş - Muscel. Pentru că Argeşul înglobează şi judeţul Muscel. Câmpulungul a fost nemurit, chiar dacă nenumit, în cea mai bună piesă politică românească.: O scrisoare pierdută! Da, piesa avea loc în capitala unui judeţ de munte. Şi singurul judeţ de munte din Vechiul Regat, din Muntenia era cu siguranţă Muscel. 
Muscelenii sunt renumiţi pentru hărnicia lor, localităţile zonei sunt cele mei prospere din acelaşi Vechiul Regat. Ei au fost şi sunt oameni curajoşi, demni şi au fost între ei aprigi luptători anti-comunişti.  
Câmpulung  a decăzut economic şi din vina autorităţilor judeţene care n-au făcut nimic pentru salvarea industriei câmpulungene. Ce bine ar fi fost ca Uzinele de Câmpulung să devină o filială Dacia - Renault.  Dar cea mai proastă şosea din România uneşte capitala judeţului, Piteştiul de Câmpulung! Avantajele renaşterii Dacia se văd pentru cei care lucrează, sau au lucrat la Mioveni. Mioveni este acum al doilea oraş ca mărime din judeţ, toată zona este împânzită de fabrici care lucrează pentru Dacia. 
Şi acum altă dilemă, se vehiculează reînfiinţarea regiunii Argeş. Păi îmi aduc aminte ce greu a ajuns Nicolae Manolescu în Piteşti, pe când făcea politică,  era extrem de mefient cu acest oraş şi am înţeles cât urau vâlcenii olteni faptul că regiunea s-a numit Piteşti şi apoi Argeş. Importantul actor vâlcean Florin Zamfirescu a debutat pe când era încă elev la Antena vă aparţine a lui Adrian Păunescu, reprezentând regiunea Argeş, cu recitarea Legendei Mânăstirii Argeşului!
Sunt sigur că nici slătinenii nu ar da afară de fericire ca regiunea să-i facă din nou argeşeni, jumătatea lor romănăţeană îi face olteni, care nu ştiu decât de Craiova!
Eu îmi amintesc de manifestaţia de bucurie când din Ploieşti s-a desprins Buzăul, buzoienii demonstrând pe bulevardul Independenţei! La fel s-au bucurat atunci  şi târgoviştenii.
Sper ca noua regionalizare să nu cunoască excesele din comunism.
Jurnaliştii tot reamintesc de vechile capitale voievodale de la Curtea de Argeş şi Câmpulung (Muscel!!!!), dar uită că Muntenia, Ţara Românească sau Valahia a avut capitala la Târgovişte din secolul al XV-lea până la fanarioţi, că atunci s-a ales Bucureştiul, era mai uşor de stăpânit de turci.
Jurnaliştii locali uită că România de începuturile modernizării avea o capitală ad-hoc la Florica, în conacul Brătienilor.
Măcar responsabilii judeţului au avut bunul simţ de a denumi această frumoasă manifestare populară cu Festivalul internaţional de Folclor din vară: Serbările Argeşului şi Muscelului, ca două importante zone folclorice.  

Jurnaliştii locali deplâng dezastrul industriei argeşene. Sunt ipocriţi, pentru că ştiu bine că Arpechim a fost decis la Piteşti din motive politice, ruda sa, Petromidia, de pe malul mării este bine mersi!
Electrica (nu Renel) a mutat sediul la Craiova şi Târgu Jiu, din motive electrice, Distrigaz nici nu ştiu dacă are vreun sediu regional, este la Bucureşti. Aici sunt raţiuni corporatiste, nu e loc de patriotisme locale.
Pe de altă parte Dacia este cea mai reuşită iniţiativă industrială românească. Renault a investit într-o zonă care avea tradiţie de 50 de ani de expertiză în industria automobilului. 
Îmi doresc ca, în fine, autostrada spre vest să se întregească cu cea mai dificilă şi spectaculoasă rută, Piteşti Sibiu. Sper să se pornească investiţia autostrăzii Craiova - Piteşti pentru Ford, cum sper şi într-o finalizare a căii ferate Piteşti - Vâlcea şi aşa Piteştiul este un centru important de comunicaţii.

Sunt sigur că asemenea frustrări sunt prezente peste tot în judeţe unde nu vor avea capitala regiunii. 

Jurnaliştii locali sper să înţeleagă că, geografic, Ploieşti este mai bine situat în Muntenia. 
Eu aş alege dintre capră şi varză, Târgovişte! Dar Târgovişte se află pe linii secundare rutiere şi feroviare.


Aşa că Ploieşti rămâne, până una alta, posibila capitală a Munteniei! Evident, dacă Bucureştiul nu intră în această alcătuire geografică!

vineri, 9 august 2013

Cum se potrivesc lucrurile

Da, uneori anumite lucruri par fi aranjate într-un mod care le dă o semnificaţie aparte.

Am luat astăzi dimineaţă România Literară şi m-am pus pe citit.
O iau de la ultima pagină şi apoi o parcurg în totalitate.
Şi pe pagina pe care-şi publică Sorin Lavric recenzia unei cărţi, de obicei din domeniul filosofic îmi cad ochii pe un ferpar, aflat în colţul stânga jos. Am ajuns la vârsta când şi ferparele sunt interesante. Şi numele decedatului mi-a trezit atenţia prin amintirile copilăriei.

Numele celui trecut la cele veşnice este Ştefan Iureş. Era un nume cunoscut din cărţile mele de citire şi Limba Română din clasele primare. Era unul din versificatorii din lotul condus de Mihai Beniuc, Dan Deşliu şi Eugen Jebeleanu, ca să nu uităm şi pe poetesele partidului, Maria Banuş şi Nina Cassian. Toţi închinau versuri măreţei patrii bolşevice şi partidului executant al distrugerii României. Între ei îl mai amintesc pe Victor Tulbure, A.E Baconsky şi alţii care-mi îngreţoşau amintirea cu mincinoase elogii a unei lumi care nu exista, dar de pe urma căreia profitau din plin aceşti activişti culturali. Este adevărat că unii au avut curaj ulterior şi au denunţat minciuna comunistă!

Şi volumele de versuri ale tovarăşului Iureş, absolvent al cunoscutei şcoli de activişti ai literaturii M. Eminescu erau semnificative: Urmaşii lui Roaită (1953), nu-l depistaseră încă pe agentul Siguranţei, În preajma lui Lenin (1957).   

Ei bine, cu  ce se ocupă articolul lui Sorin Lavric?   Păi era dedicat unei cărţi: Copilăria ca luptă de clasă. Este o carte care cuprinde amintirile unor copii ai aristocraţiei româneşti, boieri, burghezi, elite României interbelice. Pentru că România comunistă nu-şi propusese doar eliminarea fizică sau prin orice alte mijloace a reprezentanţilor acestei elite, ci să procedeze în mod similar şi cu progeniturile. Copii acestor burghezo-moşieri erau trataţi ca nişte paria, li se interzicea accederea spre studii superioare, sufereau din plin represiunea datorată originii nesănătoase.

Am un prieten cu 10 ani mai mare care a suportat din plin beneficiile comunismului. A fost dat afară din Liceul Brătianu (Bălcescu) din Piteşti şi mutat la cel Comercial, apoi depistat cu probleme la dosar şi eliminat de la Drept. Că ulterior a reuşit să devină medic stomatolog este o altă poveste. Vina prietenului meu era că tatăl său fusese un avocat de succes în Costeşti (şi primar liberal!) şi Piteşti, băgat la puşcărie fără nicio vină şi eliberat după doi ani de mizerie şi împilări. 
Ei bine pe aceeaşi pagină convieţuiesc două lumi opuse, a profitorilor de partid, versificatori fără niciun scrupul şi valoare şi cei care au suferit din pline „binefacerile” sistemului comunist. 
Am putut în copilărie să fac deosebirea între cărţile de citire din vremurile interbelice şi propriile cărţi. Cărţi după care studiam, pline de versuri înflăcărate dedicate lui Stalin şi pemereului, recitate cu talent şi dăruire şi de sora mea la serbările pioniereşti. Cele dinainte de 23 august 1944 era cu poezii frumoase, pasteluri de Alecsandri, poezii delicate de  Coşbuc, Topârceanu şi alţi poeţi ai naturii. 

Cum tot în revistă pe pagina a treia unde este editorialul lui Manolescu este publicată o poză din 1986 cu Nina Cassian şi ....Gabriel Liiceanu. Erau împreună, poeta avântată a partidului de la începutul anilor '50 şi candidatul de la Facultatea de Filosofie intrat între cei 3 care nu aveau dosar de cadre cu care intrai fără examen.  

Tot Lavric ia un interviu lui Mihai Sturza, fost redactor la Europa Liberă. Sturza a făcut parte din grupul de adolescenţi băgaţi la puşcărie în 1952, grup în care lideră era Mărioara Cantacuzino, fiica aviatorului Bâzu. Încă un tânăr care a suferit din plin  din cauza originii nesănătoase. În puşcărie a dat de rezistenţi, ofiţeri, burghezi şi aristocraţi şi mai ales de ţăranii adversarii colectivizării. Lipseau semnificativ muncitorii, care clasa conducătoare a Romîniei (sic!) prin elita pemereului bolşevic. Ăsta a fost norocul tatei, făcea parte din această clasă, altfel şi el ar fi înfundat puşcăria, cum l-au ameninţat securiştii, pe bază de dosar deochiat!

Cât de cinică este câteodată istoria! La un loc stau profitorii aşa zisei revoluţii din 44, când bolşevici au pus cizma pe grumazul românilor  şi victimele aceleiaşi "revoluţii"!
Iar acum criminalii şi torţionarii acelor vremuri sunt cu greu şi cu dificultăţi trimişi să dea seamă în justiţie pentru crimele comise!
Un lucru este important, mai presus de orice!

SĂ NU UITĂM!

joi, 8 august 2013

Vină sau doar dilemă etică şi morală

Am citit şi comentat deja problema privind pe indivizi de genul lui Vişinescu, torţionarul de la Râmnicu Sărat.
Ce mă face să reiau această temă este şi articolul lui Cristian Ghinea din Dilema veche, astăzi, joi 8 august 2013. 
În ultimii 24 de ani autorităţile ne-au furnizat pe această temă doar cadouri otrăvite. Singurii vinovaţi depistaţi de activităţi de poliţie politică au fost nişte, hai să spunem turnători,  de fapt foşti deţinuţi politici care la presiunea şi tortura practicată de alde Vişinescu semnau angajamente de colaborare. Unii au recunoscut această colaborare imediat după Revoluţie, dar n-au scăpat de eticheta infamantă. Nu prea am auzit de turnători voluntari. Săptămâna securistă a publicat înainte de Revoluţie caietele jurnal ale unui mare poet care a pătimit în puşcăriile comuniste dar care din nu ştiu ce motiv a căpătat o ură pe prieteni de ai săi din ţară şi străinătate şi a devenit un artist turnător abominabil.
A fost totuşi dovedit ca turnător scârbos şi josnic, Alex Stoenescu, militar şi prolific autor de analize de istorie recentă. Tipul era la un moment dat lider la Uniunea Forţelor de Dreapta! Dar de fapt este o mare jigodie.
Ce s-a ascuns cu îndârjire au fost acei turnători care şi-au turnat prietenii scriitori, dar cel mai rău pe ofiţerii de securitate care s-au folosit de turnătorii. Cum poţi pedepsi să spunem moral pe unii dintre aceşti foşti deţinuţi politici care au cedat şi niciun ticălos dintre cei care au organizat acest sistem de teroare să nu fie aduşi la lumină? 
Sunt de acord că forţele obscure care l-au susţinut pe Ion Iliescu la începutul anilor 90 nu aveau niciun interes. Dar acum? 
Cel mai jenant este însă că procurorii ezită să incrimineze pe aceşti torţionari. Adică are inimaginabilul tupeu Ion Iliescu să spună că aceste crime sunt prescrise. După câte ştiu crimele împotriva umanităţii nu se prescriu. Păi procurorii ăştia exemplari pe care-i apără inclusiv Ghinea au găsit motive de inculpare cu direcţie focalizată politic la adversarii lui Băsescu, dar la ticăloşii denunţaţi de acelaşi Băsescu  împreună cu comunismul ne se găsesc motivaţii juridice. Cred că la respingerea inculpării ar trebui să mediteze avocaţii apărării, nu procurorii!

Acest Vişinescu a ucis pe unul din eroii României pe  Ion Mihalache. El a fost un Erou al Marelui Război care a condus la întregirea României Mari. A fost un democrat convins, a militat pentru cooperaţia de care avem acum mare nevoie în agricultura românească, era un om de stânga. 

România nu are mulţi eroi iar pe cei care-i avem ar trebui să-i respectăm. Primul Război Mondial a dat destui eroi, inclusiv cel pe care-l menţionasem. Nu mi-aduc însă aminte de eroi ai celui de-al Doilea Război Mondial. Este drept că în prima sa fază pentru România a fost Războiul Antisovietic. 

Unul dintre aceştia a fost Bâzu Cantacuzino. Îi ţin minte poza din copilărie. Mama sau tata colecţionaseră nişte almanahuri  Universul. Erau editate pe o hârtie de bună calitate, de aceea rezistaseră şi le-am citit cu lăcomie. Erau de prin 35-36 până prin 44! Bâzu era considerat un as al aviaţiei. Figura lui evoca marile vedete de la Hollywood, era un bărbat extrem de prezentabil fiind şi unul din craii Bucureştiului. Avea o descendenţă aristocratică celebră. Bunicul fusese Grigore Cantacuzino Nababul, prim ministru al României şi cel mai bogat om al timpului său. Mama sa era faimoasa Maruca Cantacuzino, soţie a lui George Enescu, născută Rosetti Teţcani. Acest aristocrat nu era interesat de politică, el se ocupa de acest sport al acrobaţiei aeriene. 
Am citit povestea escadrilei de eroi ai aerului care erau din generaţia Regelui Mihai. Tinerii piloţi de Messerschmitt de vârsta regelui au fost nişte eroi ai Războiului Anti-bolşevic şi apoi împotriva Germaniei naziste. Am avut şi norocul să cunosc pe fii unuia dintre aceşti curajoşi şi distinşi piloţi, ce mi-au fost colegi de facultate, care-mi povesteau de acele vremuri eroice. Dar între ei se distingea căpitanul în rezervă Bâzu Cantacuzino, care era de departe cel mai bun pilot de vânătoare, cu cele mai multe avioane ruseşti doborâte. El a devenit comandantul acestei escadrile după doborârea căpitanului Şerbănescu. Şi a continuat să lupte şi împotriva nemţilor. Asta îl califica de departe pe Bâzu ca unul din marii noştri eroi. Dar avea mari defecte şi în epocă, era un distins aristocrat, şi probabil asta nu dădea bine, nici atunci şi mai ales după ce ţara a căzut sub cizma bolşevică. S-a salvat spectaculos din România comunizată şi a murit destul de tânăr în Spania. 
Bâzu Cantacuzino era un bărbat care nu era cu nimic mai prejos ca frumuseţe lui Eroll Flyn sau ca vitejie unui Montgomery sau alţi aristocraţi englezi.  Din anumite puncte de vedere, viaţa şi faptele lui Bâzu Cantacuzino ar merita un film. Cu vedete de la Hollywood!
Ar trebui să ne venerăm eroii şi să ne amintim de ei. 


luni, 5 august 2013

Securist şi patriot?

De câteva articole din EVZ Vladimir Volodea Tismăneanu se munceşte să-l spele de păcate şi să ni-l prezinte pe Ion Mihai Pacepa de mare patriot!
Îi curăţă dulapurile spionului defectat de şcheleţii ascunşi.
Este adevărat, singurul lucru bun făcut de Pacepa este că a dezertat din securitatea lui Ceauşescu. Atât!
În rest, îmi reamintesc pentru că VT l-a înfierat partinic pe Păunescu  pentru  celebrul vers din compunerea patriotic-jegoasă din Flacăra, pe care o comentam toţi cu faimosul vers:
"Păduche de pace, pardon!" 
Pacepa o fi adus servicii CIA şi FBI dând în gât niscaiva spioni de tip Popescu de la etajul II.
I-am citit cartea Orizonturi roşii pe la începutul lui '90. Ne stricam de râs citind de marile contribuţii spionistice ale românilor foşti pe afară şi aducând sofisticate tehnologii. Unul dintre ei săracu' a stat, cică, lipit de xerox şi a tot tras secrete privind mari tehnologii făcut publice prin reviste şi pamflete.
Identificam colegii bursieri contribuitori cu coduri de calcul inutile.
Aportul spionilor mai mult sau mai puţin dovediţi la tehnologia nucleară a fost NULĂ! Am plătit bani grei canadienilor să ne-o vândă.

Văd că acum se încontrează cu alt mare patriot, Talpeş, fost şef de spioni SIE, care îl critică pe Pacepa şi VT sare în sus. 
Opinia mea că între cei doi nu-i nicio deosebire, doar că Pacepa a fugit în Occident. 
Ambii sunt nişte mincinoşi notorii, singurele lor contribuţii fiind să lanseze zvonuri mincinoase despre România sau despre unii dintre români. Măcar Pacepa l-a dezvăluit pe cizmar, a spus că împăratul e gol, dar avantajos, ascuns prin America.

Veninosul de VT o dă în ultimul articol cu porecla dată de securitate lui Goma Paul Efremovici, agent rus cică, mironosiţa VT făcându-se că uită de fapt tenta antisemită date acestui nume, având în vedere, că ulterior, Goma n-a avut o părere prea bună despre co-etnicii basarabeni ai tatălui său. Oricum are neobrăzarea să-l invoce tocmai pe Goma, pe care el însuşi l-a expulzat din comisia prezidenţială pentru studiul crimelor comunismului!

Şi iar mă intoxică cu liste de nume prestigioase în care se insinuează şi el la capitolul dizidenţi.


Măcar să tacă acum, când noul ICCMMER l-a detectat pe torţionarul Vişinescu de la Râmnicu Sărat.  Că pe vremea lui se organizau seminarii în America unde să povestească VT cum combătea el comunismul în articolele din Convingeri Comuniste de prin anii '75-'80!

Reacţii la Andrei Pleşu

Domnul Pleşu ia atitudine la cazul Vişinescu.
Alexandru Vişinescu este torţionarul şef de la Râmnicu Sărat, unde a murit Ion Mihalache, lider ţărănist şi erou în Primul Război Mondial, unde şi-au distrus tinereţea Coposu şi Diaconescu.
Cu dreptate, domnul Andrei Pleşu spune că toţi preşedinţii au avut alte preocupări privind lămurirea crimelor din timpul comunismului, începând cu Iliescu, continuând cu Constantinescu şi terminând cu Băsescu.
Şi uite că ICCMMER îl depistează şi-l expune public. Ca orice miliţian, securist merituos are o pensie grasă şi frumoasă, probabil izvorâtă din meritele de la Râmnicu Sărat!
Faptul că trebuie adus în faţa justiţiei este o prioritate. Am înţeles că madam Kovesi ar avea ceva probleme. Păi cum procurorii inventează vinovăţii discutabile, de ce nu lucra acum o vinovăţie indiscutabilă?
Unde nu-l mai înţeleg pe domnul Pleşu este că începe să construiască sofisme legate de actualitate. Vezi Doamne unii sunt îndrituiţi să-l înfiereze pe Vişinescu, alţi n-au voie că au probleme de moralitate cu patronii care ar fi şi ei cu probleme de dosar. 
Adică jurnaliştii ăia n-au voie că domnul Pleşu nu-i de acord? 
Şi începe domnul Pleşu să bată câmpii pe tema că unii fac apropieri forţate cu alde Vişinescu şi un personaj care-i trezeşte domnului Pleşu anumite nostalgii! De genul ăia care sunt anti Băsescu şi pro anumite personaje care merită din plin blamul public.
Acum văd că domnul Pleşu încurcă voit borcanele şi construieşte silogisme tip Conu' Leonida pe care Constantin Noica i le-ar fi dat peste ochi şi prin alte părţi mai moi! 
Păi maestre Pleşu, nu suficient să fii anti-Băsescu şi atât!
Fără alte machiaverlâcuri şi d'alde astea!

A bon entendeur salut!

joi, 1 august 2013

Faliment

Azi, trecând prin piaţa din faţa blocului, piaţa mare a prefecturii am constatat că o terasă se demonta, e în faliment, la fel, de câteva zile altă terasă din spatele Catedralei Sf. Gheorghe a dispărut. Diverşi intreprinzători speră să facă avere vara prin Piteşti. Rezistă doar terasele cu tradiţie şi nici alea nu se simt excepţional. 
În economia de piaţă se dă faliment!
Când am ajuns prima dată în Germania, în 1990, în micul orăşel unde locuiau prietenii mei, când am ajuns în centrul cu aer din poveştile Fraţilor Grimm am văzut un magazin închis. Mircea mi-a explicat a intrat în faliment. Nu înţelegeam prea bine ce-i cu falimentul ăsta. Cum poate să se închidă un magazin? Dacă mi-aduc aminte şi în Piteşti prin  anii '80 s-au închis nişte alimentări, păi n-aveau ce vinde şi le-au transformat în magazine de haine. Dar economia socialistă -comunistă nu dădea faliment, era în faliment! 
Când te uiţi azi în România poţi constata cu au dispărut măreţele CUG-uri, care produceau echipamente grele pentru uzine,  IMGB este liliputan faţă de ce era, cam toate fabricile de maşini unelte au dispărut, Vulcan nu mai ştiu ce este cu ea şi Faur la fel, fosta ctitorie a lui Malaxa este o amintire tristă. 
Au dispărut autocamioanele şi tractoarele din
Braşov, Autobuzul şi Semănătoarea din Bucureşti au dispărut, toate au dat faliment!
Cam tot ce însemna industrie de construcţii de maşini nu mai există, la fel şi industria chimică şi petrochimică este pe ducă. 
Mai funcţionează trei rafinării cea de la Brazi a petrolului românesc, Petromidia că o au kazahii, şi Lukoil Teleajen Ploieşti că o au ruşii.
E clar că Arpechim intra în faliment la privatizarea cu o firmă ca OMV, ca să supravieţuiască trebuia o mare transnaţională americană care să prelucreze petrol din Orientul Apropiat sau un aranjament cu o ţară ex-sovietică.  
Am văzut şi minuni! În Slatina s-au ridicat nişte uzine imense de anvelope ale lui Pirelli! 
Deci se mai întâmplă ca alţii să ne construiască intreprinderi industriale.
Falimentul paşte orice intreprindere românească care nu are suportul unei mari firme industriale. Atunci este o mare problemă! Dacă dă însă faliment o terasă de mici, bere şi amzii  prăjite insuportabile nu-i nicio scofală! 

Datul cu părerea

Datul cu părerea este o boală de care suferă unii, şi n-ar fi periculoasă dacă n-ar fi transmisibilă! Boala asta ar fi benignă dacă cei care suferă de ea nu ar face-o când nu trebuie!

Unul dintre cei care dau cu bâta-n baltă este un nou colaborator al Dilemei vechi. Bănuiesc că este publicat şi pe bază de sponsorizare generoasă a revistei! Se numeşte Florentin Ţuca şi este avocat de meserie, se pare extrem de prosper. Am mai citit o mare tâmpenie măgărească publicată de această revistă de excepţie, probabil doar pe baza că omul o fi având ceva relaţii cu redacţia.

Ce se găseşte domnul avocat să comenteze?
Păi isteria mediatică creată de naşterea prinţului George al cuplului princiar englez William  - Kate.
Chiar în revistă apare titlul schimbat inspirat al tabloidului The Sun în The Son!
Îl bănuiesc pe Ţuca de mefienţă republicană. 
Nu înţelege de ce această mare naţiune, care a inventat foarte multe, îşi iubeşte monarhia?
Este prima mare monarhie europeană care  a tăiat capul regelui, dar a învăţat din această experienţă şi a rămas monarhie, spre deosebire de republicana Franţă!
Ei l-au dat pe Shakespeare şi englezii sunt mari artişti ai scenei şi înscenărilor.
Monarhia engleză a înţeles necesităţile modernizării şi ştiut să lase conservatorismele inutile şi să devină foarte populară. La popularitate a contribuit enorm prinţesa Diana şi moartea ei a supărat pe englezi foarte tare, dar au uitat prin comportamentul lui William şi al căsătoriei sale populare cu Kate Middleton. 
Aceasta reia povestea prinţului şi a fetei frumoase din popor.  
Englezii îşi iubesc monarhia, ritualurile legate de ea, turiştii dau năvală la schimbarea gărzii!
Aşa că Ţuca filosof rămânea......

Pe aceeaşi pagină citesc opinii diverse despre români în străinătate.
Eu, cel puţin nu m-am simţit jignit sau apostrofat privind originea mea în străinătate. Şi aşa Selma Iusuf vorbeşte despre comportamentul nostru afară, în străinătate cu umor şi înţelegere. 
În Grecia mie mi-au lipsit compania autohtonilor, pe plajă dominau sârbii makedonii, vorbăreţi ca noi balcanicii, faţă de englezii sau finlandezii, mai sobri, care stăteau pe şezlonguri. 
Vorbind de comportament agresiv, nesimţit l-am remarcat în special pe al ruşilor. Au o infatuare imperialistă, nu le pasă de nimeni, nu dau niciun ban pe reguli.


Doamna Iordănescu mă enervează cu alte comentarii nepotrivite. Am văzut şi eu reacţia unei studente românce din UK. Nu m-a interesat ce scria, o fi supărată pe englezi, dar să o faci din acest motiv peremistă mi se pare de prost gust. Nici madam Iordănescu nu este la prima reacţie stupidă. 
  

Cazul Antena 3

Îmi propusesem să ocolesc chestiunile politice pe vreme de vacanţă. Doar prietenul meu Iulian mă bate la cap cu actualităţi politice, excitat probabil şi de avântul lui Traian Băsescu de  a aruncă tot felul de neghiobii care sunt luate în serios de jurnalişti, în lipsă de alte subiecte şi care au necesitat şi reacţiile premierului Ponta.

Dar altceva m-a făcut să scriu aceste rânduri. Unii or să zâmbească alţii probabil or să rânjească! Da, lectura articolului publicat de Sever Voinescu în Dilema veche.
Esenţa articolului este că, în pofida reţinerilor de tot felul, a respingerii nete a politicilor jurnalistice ale acestui post tv, Sever Voinescu pledează pentru libertatea jurnalistică a presei şi nu pentru hotărâri administrative de închidere a posturilor radio-tv.
Pentru oricine are un pic de bun simţ nu poate decât observa că acuzaţia iniţială asupra unei tentative de şantaj exercitate de directorul Antena Grup se extinde asupra principalului mijloc media de informaţii Antena 3 cu care Alexandrescu nu avea decât relaţii administrative. DNA reface metodele jegoase ale securităţii în acest caz. De fapt ăştia de la procuratură nu uită cum erau braţul legal al securităţii, pe vremuri!

Revenind la media românească mă scârbeşte total. Nu mai urmăresc posturile de informaţii decât rar. Prefer ştirile PRO tv, sau Digi 24 sau chiar Antena 3 de dimineaţa.
Părerismul din emisiunile de seară mă scoate din sărite.
Revenind la faţa hidoasă a televiziunilor ele au făcut de câţiva ani o evidentă politică partizană, mai ales după a doua magistratură băsesciană. Ziarele după ce au probleme de cumpărare au devenit parcă şi mai tendenţioase.

Revenind la posturile tv, politica partizană nu este specifică doar Antenei 3. La fel de înverşunată dar pe invers este B1 tv. Însă postul care a atins în ultimul timp culmile penibilităţii jurnalistice este România tv, care-şi propune atragerea spectatorilor specifici fostului OTV. La fel ca România Mare numele acestui post jigneşte un simbol naţional.
Acum cam toate posturile au devenit extrem de critice la adresa guvernării Ponta.
B1 tv că acolo se află partizanii PDL, sau ce a mai rămas sau alte partiduleţe martore a lui Băsescu, ai căror şefi sunt invitaţii permanenţi ai lui Turcescu.
Atena 3 este critică violent, mai ales prin gura Danei Grecu (face politica lui Voiculescu, sau chiar crede?), pe Victor Ponta şi este mai binevoitor liberalilor.
Mizerabila România tv demolează şi calomniază PNL, dar îl perie pe Ponta.
Realitatea tv critică guvernarea mai echidistant, amintind doar de promisiunile USL!

Digi 24 face o politică echilibrată şi accentele critice par a fi mai fără parti-pris-uri.
Îmi amintesc de reacţia la România tv în iarna anului trecut, în vremea protestelor, a unei doamne din Ploieşti la adresa Ralucăi Turcan. „ Mă uit doar la Antena 3 ca să nu vă mai văd mutrele!” a spus aceea doamnă cu aer intelectual. Cam asta era atunci reacţia electoratului concretizată în votul de anul trecut la locale şi parlamentare.

Mihai V. mi-a transmis transcrierea interviului Der Spiegel luat lui Adam Michnik, importantului disident şi militant liberal polonez. Primul articol al lui Michnik publicat într-un mijloc media occidental la începutul anilor ’70 a fost De Spiegel.
Michnik vorbeşte despre democraţia incompletă la noi în Est. Vorbeşte despre piaţa Universităţii din Sofia, despre naţionalismul periculos al lui Viktor Orban şi orbirea partinică a PPE care-l mai sprijină, despre securiştii care sunt bine mersi prin România şi alte părţi. Aici revista 22 într-un stil tendenţios a răstălmăcit cuvintele lui Michnik vorbind despre pericolul alunecării spre dictatură în România datorită securiştilor. Am comentat pe forumul revistei că Michnik a aflat cu cine colabora Traian Băsescu pe vremuri…hahaha! Nicio pomeneală de aceste consideraţii în interviul lui Michnik.
Şi el vorbeşte că profilul opozantului anti-comunist nu mai este valabil pentru politicianul din democraţia estică, cât este ea de precară. Se cer alte lucruri!
Interesant că şi Polonia are şi ea Antena 3 plus ejusdem farianae materializată în catolicul Radio Maryja.

Extremismul politic cu forme monstruoase nu-i specific doar Estului,  există bine mersi mişcări politice de acest fel şi în Franţa, Olanda sau Grecia.
Deci nu ne rămâne decât să fim treji şi să reacţionăm la derapajele democraţiei cum îl citează sever Voinescu pe Orwell!