vineri, 29 noiembrie 2013

Orfanii văduviţi

Citesc din toate sursele de informaţii care sunt disponibile de pe net. Nu am prejudecăţi şi citesc şi ziare sau reviste vădit partizane.

Sunt cititorul amuzat al unor opinii cu care nu agreez, însă opiniile scrise de mercenari toxici media nu intră în atenţia mea.
Aşa că am citit amuzat un articol aparţinând Andreei Pora care ar cuprinde scrisoare a unei ardente suportere băsiste. Producţia jurnalistică era un şir de semne de exclamaţii admirative ceva ce-mi amintea de: Soarele răsare/Iliescu-apare!

Mai sunt încă 54 de săptămâni până la finalul mandatului preşedintelui Băsescu. După aceea cum s-a văzut şi cu ceilalţi preşedinţi, după ce şi-au finalizat mandatul ei au intrat încet, încet, aş zice asimptotic în uitarea actualităţilor politice. 

După cum văd, Emil Constantinescu nu  a mai dat de multişor vreo declaraţie publică, iar mai vârstnicul Ion Iliescu, rămâne încă un guru al PSD, având opinii moderate şi sfătoase.

Acelaşi fenomen probabil îl va afecta şi pe Traian Băsescu. Mă gândesc ce tristeţe îi va cuprinde pe aceşti admiratori care vor deveni orfanii văduviţi ai viitorului fost preşedinte al României. Asupra cui îşi vor revărsa sentimentele? N-am nicio grijă pentru jurnaliştii băsişti, câştigă acum şi ei o pâine şi or să găsească ei pe cineva pe care să-l perie!

Însă până când se vor consuma cele 54 de săptămâni preşedintele nostru iubit şi elogiat de cei de care v-am vorbit, face tot ce se poate să fie în prim plan.
Ideea cu Unirea cu R. Moldova a trezit reacţii la Chişinău. La unison prim ministrul Leancă şi fostul prim ministru Vlad Filat spun că astfel de declaraţii fac rău suporterilor basarabeni ai intrării în UE şi dau apă la moară comuniştilor rusofoni. Chiar ar fi un exerciţiu amuzant  să ne gândim cum vor fixa graniţa românii în Transnistria cu Armata a XIV-a cu tot şi cu posibile lupte cu cazaci şi y compris armata Rusiei! De asemenea unire cred că orice român normal ar fi extrem de prevăzător sau chiar într-un perfect dezacord! Cum am spus basarabenii trebuie să fie convinşi de unire şi oameni bine informaţi, Cristian Ghinea din România, şi basarabeanul Vasile Ernu spun că unioniştii nu depăşesc 10%. Asta în condiţiile în care monarhiştii români sunt aproape peste 20%!  Legat de importantul act semnat de oficialii basarabeni la Vilnius care înseamnă primul pas spre UE, acolo a fost prezent şi preşedintele nostru. Ei bine, după ce Traian Băsescu declarase că a semnat toate hârtiile pentru această delegaţie, în ultimul moment a fost uitat cineva important! Ieri m-am frecat la ochi când uitându-mă pe Realitatea tv, era cineva care trebuia să fie la Vilnius şi nu era şi acest demnitar era ...Ministrul de Externe Corlăţean. Băsescu nu l-a luat şi Corlăţean s-a plâns de acest lucru şi a fost ulterior certat de competenţii consilieri prezidenţiali. Morsa competentă, Bogdan Chireac, ministru de externe in peto, adică doar în imaginaţia lui sare să-l critice pe Corlăţean că nu este diplomat!Păi cum să mai fi diplomat cu un tip care  a intrat complet într-o agitaţie vecină cu matrafoxarea în ultima săptămână.

Pe unul din consilieri l-am văzut, pe Cristian Diaconescu cum îi critica pe unii din România care nu sunt de acord cu Unirea României cu RM. Este penibil cum un aşa zis expert în politici internaţionale şi el fost Ministru de Externe să susţină această neghiobie grăbită, chiar dacă funcţia îl obligă să-l consilieze şi să-l protejeze pe preşedinte, totuşi ideea asta exotică trebuia tratată cu prudenţă şi moderaţie, cât timp este unilaterală, adică doar a lui Băsescu! 

Este din ce în ce mai trist că un astfel de personaj mai este încă preşedintele statului nostru. 

Am citit un alt articol absolut penibil scris de alt fost Ministru de Externe, Teodor Baconschi referitor la recenta vizită chineză în România. El declară că useliştii exaltă de entuziasm la această vizită, şi expertul nostru în confucianism ne avertizează că mare lucru nu este că ăştia vin să câştige. Eu cred că este bine dacă vin, dar uselistul cel mai important, organizator al acestei întâlniri cu chinezii, adică Primul Ministru Ponta s-a declarat satisfăcut, dar foarte prudent, deci exact la fel cum le zice Baconschi! Ceea ce este o contradicţie logică şi anulează tot ce combate Baconschi. Eu, în schimb sunt optimist, cum par a fi şi canadienii, şi asta mă pune în opoziţie cu răbufnelile penibile ciudoase ale unuia care habar n-are care sunt interesele României! 
Dacă stau să mă gândesc ce oameni au fost miniştri de externe, îi duc dorul lui Andrei Pleşu, care nu era diplomat, dar mai ministru decât oricare din aceste triste personaje!




miercuri, 27 noiembrie 2013

China e aproape!

"La Cina e vicina" - China e aproape este un film de Marco Bellochio în 1967. Atunci se purta maoismul, acum se poartă capitalismul!

Şi trebuie să revin la amintirile prime despre Europa Liberă când am auzit despre represiunile maoiste din China de la începutul anilor '60 a Marelui Pas Înainte a lui Mao. Aşa arăta China atunci!

Astăzi, China este o ţară cu un miliard jumate de locuitori şi cea de-a doua putere economică a lumii şi pe termen mediu viitoarea primă forţă economică a lumii.  Ce s-a întâmplat între timp? A murit Mao şi urmaşul Deng Hsiao Ping a schimbat paradigma, şi în comunism se poate capitalism pe ideea acestui chinez genial: "nu are importanţă ce culoare are pisica, este bună dacă prinde şoareci". În China de mai mult de trei zeci de ani are loc un fenomen ciudat, Deng a implementat capitalismul cu partidul comunist la putere. Americanii s-au prins primii şi deja în 1995 când am ajuns în mirifica SUA tot ce găseai de cumpărat manufacturier era Made in China, ca de exemplu telefonul cu answering machine Bell South, cu alimentare tip american, pe care mi l-au furat nişte imbecili când mi-au spart apartamentul. 

China este primul manufacturier al lumii, smartphone-ul Apple se face acolo, iar telefonul meu RDS cu care dau cele mai ieftine apeluri telefonice în lume este un Huawei, cel mai vechi şi rezistent telefon al meu.

Când Primul ministru Ponta a făcut în vară o vizită în China, genialul nostru preşedinte vizionar l-a luat în râs, ce caută acolo cu CANDU? Chinezii n-au tehnologie canadiană zicea expertul nostru în bărcuţe, ignorând CNE Quinshan cu tehnologie CANDU. China construieşte în momentul de faţă vreo 25 de reactoare nucleare noi şi are deja un proiect propriu de PWR. 

Ce poate fi mai extraordinar atunci când Hollywoodul şi James Bond fac filme în decoruri SF la Şanhai! China cunoaşte cele mai noi şi spectaculoase tehnologii, a devenit cel mai mare creditor statal, se spune că a cumpărat cam toată Africa.

Şi iată că noul Prim ministru al Chinei Li Keqiang face una din primele călătorii externe în România. În aceste zile Bucureşti a fost probabil cea mai importantă capitală europeană! În afara vizitei oficiale a premierului chinez, Ponta a organizat şi Forumul Economic China - Europa Centrală şi de Est şi la Bucureşti au venit 16 prim miniştri din această zonă!

Ce ne propun chinezii? Păi investiţii care se vor cifra la 8 miliarde de dolari! 
Finalizarea proiectului CNE Cernavodă Unităţile 3 şi 4, Centrala hidro de compensare Tarniţa de 1000 MW, care poate echilibra dezechilibrele dintre producţie şi consumul de energie electrică din România, recondiţionarea grupurilor de la Mintia  şi o nouă centrală pe cărbune în Oltenia de 500-800 MW. Dar se va colabora şi cu o firmă românească la eoliene.

Chinezii ne propun o linie de cale ferată de mare viteză care să unească Viena de Constanţa, proiect complex de 11 miliarde de Euro. Ca vechi călător cu trenul  sunt absolut entuziasmat. Am mers cu trenul de mare viteză prima oară în Marea Britanie, London  - Edinburgh 600 km în 3 ore. Apoi am călătorit din Paris la Bruxelles cu Thalys 330 km într-o oră jumate şi în Spania Madrid Sevilla cam tot 600 km în 2 ore jumătate cu AVE! Ştiu că există o directivă europeană pentru trenurile de mare viteză, care să înlocuiască între anumite zone şi distanţe avionul. Când evaluezi cât timp îţi ia mai ales îmbarcarea în avion, trenul este o soluţie! Cum ar fi ca în vreo patru ore să ajungi la Viena de la Bucureşti?

Compania Huawei doreşte să facă un centru regional în România, la Bucureşti. 

Chinezii doresc să importe carne şi legume din România. Numai când te gândeşti că acolo trăiesc un miliard jumate de chinezi care au început să mănânce mai bine te apucă tremuriciul!

Oare de ce fac chinezii acest lucru? Pentru că există într-adevăr o tradiţie de prietenie şi sprijin reciproc între România şi China de pe vremea comunismului, unul din puţinele moşteniri bune din acele vremuri nenorocite. Şi nu din 1968, cum îşi aminteşte Băsescu, sau inutilii săi consilieri, mai devreme prin 1964, când am denunţat planul Valev pe vremea lui Dej, când sprijineam PC Chinez în disputa cu PCUS. Prin anii 50 - 60 am trimis maşini şi tehnologii în China, dar acum s-a inversat treaba. Şi uite că prietenii chinezi nu uită şi e bine că nu uită şi sunt dispuşi să investească în România! Numai noi să fim în stare, să punem oameni competenţi să negocieze, nu fufe sau nepoţi! Această vizită este o injecţie de optimism pentru România! 

Eu personal sunt fericit că nu mai predau degeaba la Nucleare, la Politehnică, perspectiva ca aceşti tineri să lucreze în domeniu mă umple de emoţie şi mândrie!

Şi pe acest entuziasm general unde premierul chinez declară şi nu cred că o face de conivenţă că s-a simţit ca acasă, este probabil cea mai mare oportunitate a României după aderarea la NATO şi intrarea în UE. În această perioadă de criză economică când mulţi pregetă să investească în România, este un noroc şi un miracol! Şi de aceea cred că trebuie să nu ne ratăm şansele, cum a subliniat de multe ori în aceste zile şi Victor Ponta. 

Şi totuşi! S-au găsit nişte voci care să conteste acest noroc, oracolul de la Găgeşti avertizează de pericolul galben, altora le pute comunismul chinez. 

Dar cea mai tristă prestaţie a avut-o preşedintele Traian Băsescu. După o intervenţie polemică înainte de vizită, cu cifre scoase din Pălăria Nebunului (Mad Hatter - Alice în Ţara Minunilor), caracterizată dur şi corect de vorbăreţul Palada ca matrofoxată, Băsescu parcă a intrat în sevraj şi delirium tremens. A organizat un CSAT exact când premierul Ponta avea întâlniri cu ceilalţi prim miniştri invitaţi. A avertizat la întâlnirea cu primul ministru chinez la respectarea prevederilor UE, de parcă ar fi fost un cârcotaş englez (englezi care în particular îi cam doare-n cot de UE!) şi astă seară ca un corolar la aiurelile băsesciene a fost ideea absolut gogonată a unirii Republicii Moldova cu România. Doar azi în România Liberă doamna Pippidi remarca cu justeţe  că RM pentru a adera la UE trebuie să scape  de Transnistria! Exact asta ne mai lipsea, chiar dacă Emil Hurezeanu a fost mai mult decât amabil cu etilismele băseşti!

Deci să ne bucurăm că acum China e aproape!

P.S. Poetul Mircea Dinescu a fost invitat la DNA să povestească de Revoluţie. Nişte forumişti nu scapă ocazia să fie penibili şi să-l înjure. Le-am replicat că dacă n-ar fi fost oameni ca Dinescu aceşti onorabili rămâneau să scrie doar pe pereţii budelor publice! 

P.S. Mi-am însuşit criticile dragă Mac! 
Dar am aşteptat ca să am o privire de ansamblu! 
După cum vezi ţara arde şi Băsescu se piaptănă!


A venit iarna!

Azi în Piteşti 27 noiembrie 2013 a venit iarna.
Şi am să vă arăt imaginile şi impresiile personale!
Bucuraţi-vă

luni, 25 noiembrie 2013

Moştenirea Jurnalului de la Păltiniş

Am citit cu mult interes articolul Dincolo de Păltiniş al lui Paul Cernat din Observator cultural în două numere succesive. Este un articol polemic cu trimiteri spre actualitate.
 Experienţa Păltinişului cu Noica în postura de mentor este irepetabilă. De ce? Pentru că în termeni de calibru  şi presitgiu intelectual nu mai există un Noica astăzi. Şi Noica a avut pe de altă parte noroc! Pentru că să ai ca învăţăcei doi intelectuali de calibrul lui Pleşu şi al lui Liiceanu azi este mai dificil. Nu că tipul de intelectual umanist ilustrat de cei doi ar fi dispărut, dar cred  că majoritatea acestora sunt astăzi pe la Universităţi americane, germane, etc. S-a produs deja o revoltă împotriva boieri.lor minţii a lui Hurduzeu, sau Sorin Adam Matei împotriva boierilor minţii, dar aceştia sunt unversitari americani şi distanţa şi preocupările nu mai sunt în actualitatea culturală. În America activează Aurelian Crăiţiu, Alin Fumurescu, Mircea Platon  şi alţii, care nu au intrat în disputele cu boierii, dar toţi aceştia pot ocupa un loc de prestigiu în peisajul cultural intelectual românesc.  
Pe de altă parte o astfel de aventură intelectuală nu mai poate trezi interesul şi efectul pe care l-a avut educaţia intelectuală, paideică de care au avut parte ceşti tineri atunci la începutul anilor 1980, prin simplul fapt că democraţia de azi permite acest lucru fără piedici şi iscoade securiste, ca atunci. Şi că aceste aventuri intelectuale nu mai ocupă în loc atâît de important în imaginea publică românească de azi, din păacte!



Pentru că aceasta este moştenirea Păltinişului, prestigiul intelectual de care s-au bucurat din 1990 încoace atât Liiceanu cât şi Pleşu. Sunt în dezacord cu Cernat privind activitatea ministerială şi de demnitar alui Andrei Pleşu, a fost de excepţie! Nu la fel s-au descurcat alţi intelectuali puşi să rezolve probleme administrative. 
Pe de altă parte un emul al Jurnalului păltinişan este Horia Roman Patapievici. El a fost acreditat de cei doi Pleşu şi Liiceanu, pe de o parte şi mai ales de Alexandru Paleologu, alt discipol noician mai vechi, dacă nu chiar comiliton al lui Noica.
Ca rezultat al elitismului intelectual promovat de Noica, HRP a dezvoltat o ideologie superior condescendentă faţă de vulg, de pulime, să zicem de-a dreptul (apud Neagu Djuvara!). HRP este partizanul votului cenzitar, deci doar unii trebuie să aibă păreri. Aceste opinii au fost pe larg blamate de toată lumea. Pe de altă parte producţia literară a lui HRP rămâne deosebită, şi a acreditat un eseist excepţional, o surpriză postdecembristă. De asemenea, HRP a demonstrat calităţi foarte bune de manager cultural ca preşedinte al ICR. Dar şi aici este amendabilă activitatea lui, cum comentează Liviu Cangeopol, dizident ieşean stabilita în America, activitatea lui Patapievicui suferind de bisericuţe intelectuale, nu toţi intelectualii români au avut acces la activităţile ICR. Că după aceea acţiunea dărâmătoare a lui Andrei Marga are consecinţe dezastuoase nici nu vreau să vorbim.
Dacă activităţile intelectuale pot să se înscrie în registrul remarcabil, nu la fel de inspirate au fost partizanatele politice. Chiar dacă Andrei Pleşu s-a acomodat cu mai multe schimbări politice şi care i-a adus acuze de cameleonism, toţi s-au înhămat în susţinerea necondiţionată a lui Traian Băsescu, de unde li s-a tras porecla de "intelectualii lui Băsescu". HRP a desfăşurat un militantism partizan în slujba lui Băsescu şi vai a unor persoane din camarilă, până, probabil, cineva i-a deschis ochii că devine ridicol şi a încetat. Liiceanu a blamat Reboluţia din ianuarie 2012, dovedind cecitate, iar Pleşu, care a fost alungat cu înjurături de la Cotroceni continuă să-l susţină pe Băsescu, pe motiv că opuşii lui nu sunt decât jalnice figuri. Nu vor să recunoască, în pofida evidenţelor, ca s-au înşelat. Din acest motiv remarc şi enervarea bovaricilor amiratori băsescieni la criticile lui Paul Cernat în articol. De fapt se pare că filosofia, buna cuviinţă, inteligenţa superioară nu pot înlocui perspicacitatea  care o dă bunul simţ. Ce mai tura vura au stricat orzul pe gâşte! 
Din motive de adversitate aceşti intelectuali dezamăgiţi au căutat  să-i denigreze pe cei doi lideri USL. Lui Ponta i-au găsit plagiatul tezei de doctorat, pe Antonescu l-au acuzat de lene intelectuală, caă ar fi repetent, şi i-au inventat o poreclă mizerabilă. O decădere, dacă pui în balanţă atitudinea elitistă!

Am remarcat o eroare a lui Cernat, că niciun intelectual nu s-a solidarizat cu Revolta din 15 Noiembrie 1987 de la Braşov. I.am amintit că au fost Doina Cornea şi vrem nu vrem controversatul Silviu Brucan. În vremurile acelea reprezentau ceva important, cei care aveau curaj faţă de  de dictatura comunistă! Cernat mi-a replicat pe forum că el se referea doar la scriitori. Păi ştia precedentul, al desolidarizării acestora cu Paul Goma în 1977!



Oricum, pentru noi cei contemporani în 1983 cu Jurnalul de la Păltiniş, acesta a fost o revelaţie minunată, pentru că ne-a dat ceva speranţe, că nimic nu-i încă pierdut în România!


duminică, 24 noiembrie 2013

Comemorarea lui Ion I. C Brătianu

Astăzi la Biserica de la Florica, necropola Brătienilor s-a comemorat cu onoruri militare 86 de ani de la săvârşirea din viaţă a lui Ionel I. C. Brătianu, prim ministru şi făuritor al
necropola Brătienilor de la Florica
României Mari. O gardă militară a dat onorul şi a fost puă o placă comemorativă care onorează personalităţi de excepţie argeşene. 
Este o revanşă, şi una din schizofreniile istoriei recente româneşti, atunci când fratele Dinu şi fiul Gheorghe, marele istoric au pierit în puşcăriile româneşti. 
oficiali

Am pozat ceva oficialităţi şi delegaţia liberală, singura care merita să depună 
coroane!

















PNL
Muşetoiu şi nora















Radu Vişinescu














Eu cu Vişinescu

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Dragii mei securişti

Acest titlu parafrazează titlul ultimei cărţi a lui Gabriel Liiceanu. Am urmărit aseară interviul de la Digi24 şi aceasta mi-a trezit pofta să scriu şi eu ceva. Cartea pe care a scris-o Liiceanu a apărut după ce a consultat propriul său dosar de securitate la CNSAS. Acolo a descoperit că unul din foştii colegi, cu funcţie importantă, redactor şef, pe care l-a preluat cu Editura Politică în 1990 şi a transformat-o Editura Humanitas era turnătorul lui principal. Acolo a aflat că a fost din 1971 sub ochii scrutători ai securităţii. Securitatea folosea un enorm aparat ca să-l urmărească pe el, familia, dar mai ales pe Constantin Noica şi pe Andrei Pleşu când se aflau la Păltiniş. Într-un fel nu mă miră, aici rezidă caracterul represiv al securităţii. Pe ei îi preocupau intelectualii, şi cum Liiceanu şi Pleşu se învârteau în jurul lui Noica, personaj de prestigiu şi important în ochii securităţii, pe care Ceauşescu dorea să-l folosească ca agent de influenţă în străinătate, în cadrul emigraţiei.
Citindu-şi dosarul Gabriel Liiceanu s-a simţit violat, pentru că securitatea intra cu bocancii în intimitatea oamenilor. Totuşi, Liiceanu era violat fără să simtă explicit, de la distanţă, din biroul maiorului Pătrulescu.

Şi acum intervin opiniile mele, dacă Liiceanu era violat ca şi cum ar fi fost tranchilizat, eu şi colegii mei simţeam clar violul, din contactul direct şi nemijlocit cu oamenii securităţii. Securistul de întreprindere era omniprezent, dădeai de el când voiai şi mai ales când nu voiai. 
Din 1975 am început colaborarea cu americanii care construiau reactorul de cercetări de la Piteşti. Din acest motiv am intrat în atenţia securităţii. Eram pe şantierul reactorului, care se afla în faza de construcţie. Eram abordat mereu de maiorul B. care mă pisa cu întrebări privind sudura tancului de aluminiu în care se afla reactorul. Omul avea un informator privind probleme de sudură pe un maistru constructor care suda fier beton, nicio legătură cu problemele cu tancul de aluminiu. Nu avea nicio idee de cunoştinţe  tehnice de bază şi degeaba îi dădeam explicaţii, nu înţelegea nimic. De fapt pe el îl preocupa să depisteze sabotori. Oricare nepriceput de muncitor pute fi un fel de sabotor. Astea însă era nimic pe lângă faptul că intra cu bocancii în viaţa mea intimă, mă sfătuia să nu mă încurc cu cutare care avea dosar prost, deci aveam restricţii de amor şi apoi şi de faptul că am frecventat Biblioteca Americană, asta era o mare crimă. De fapt securiştii recrutau turnători, mai ales muncitori, dar şi universitari. Cu muncitorii erau foarte duri îi şantajau direct, unii care erau hoţi şi furau piese şi echipamente americane aveau impunitate, până când am ameninţat că fdacă se mai fură nu mai avem cum să punem în funcţiune reactorul. Dar pe securişti nu-i interesau chestiunile tehnice, erau interesaţi de amantlâcuri, eram mulţi oameni tineri atunci, ochii văd, inima cere şi libidinoşilor le plăcea să ştie toate combinaţiile, muncitoare frumoase şi nurlii cu cercetători serioşi, motiv de şantaj ulterior. Cu inginerii şi fizicienii erau mai precauţi, te periau, nu te presau direct, în faţa ta îţi denigrau prietenii şi aşteptau să fii de acord cu ei. Opiniile despre ceilalţi erau murdare şi ticăloase. Vorbind de viol, o discuţie cu securiştii te murdărea, simţeam nevoia să mă spăl după ce aveam de a face cu ei. 
Despre americanii cu care lucram nu-i pre interesau, am avut o discuţie cu securiştii cam după invazia de către sovietici a Afganistanului, şi după ce mi-au servit o gogoaşă cretină m-au întrebat care este părerea americanilor despre invazie, de unde am dedus că iubirile faţă de vechii colegi kaghebiştii nu s-au uitat. Nu prea cred că îi ascultau, cred că nu prea aveau specialişti pentru ăştia, probabil că se concentrau pe cei de la ambasade. Pe la sfârşitul anilor '90 dr. Whittemore, şeful punerii în funcţiune şi un mare savant cu studii la Harvard a revenit în România la o conferinţă. L-am întrebat de ce nu-i surprindea când securistul se plimba ca vodă prin lobodă prin hala reactorului. Mi-a spus că ştiau că-i securist şi fuseseră instruiţi să nu întrebe de el! De altfel nici noi nu i-am declinat identitatea. Că unii erau turnători asta era clar, eu bănuiesc că unii au fost chiar ofiţeri acoperiţi dintre colegi. Făceam politică cu Ray Klapka, un simpatic electronist, cu studii de GI Bill, studii gratuite de inginerie după campania in Vietnam. Îi explicam cum Leana Ceauşescu a ajuns al doilea om în stat şi altele de Europa Liberă. Într-o zi un coleg muncitor mi-a atras atenţia că Ray, care se împrietenise cu el, le povestea despre chestiunile politice pe care i le povestisem. Exista totuşi o solidaritate între oameni în faţa dictaturii. Aşa că a trebuit să-i explic lui Ray să-şi ţină gura, că nu-i în SUA.  De pe urma relaţiei cu teamul american m-am ales cu un cadou o pereche de Levi's, care nu a trezit interesul securist şi cu un dicţionar Webster, cu hârtie de biblie, unde îmi verific pronunţia unor cuvinte. 

Securiştii erau foarte prompţi la diferite chestii. Am avut o dispută tehnică purtată cu voce ridicată cu alţi colegi şi imediat a sosit securistul, anunţat de turnători. Aveam dreptate în problemă şi treaba s-a rezolvat, dar a trebuit să ţip la unii!

Era clar că dosarul meu este cu probleme, nu ma putut călătorii în străinătate în interes de serviciu decât în ţări comuniste, în URSS şi în Cehoslovacia, unde visam că avionul va fi deturnat la Viena. N-a fost! Problema cu dosarele era adevărată, colegul Victor Raica, avea un dosar şi mai complicat, nu a putut merge la Olimpiada de al Tokio, fiind campion naţional la sprint la 200 m. A fost şi el în Cehoslovacia odată, nu i-au dat drumul în America. 

Am primit vizita acasă a securistului colonel B., urmaşul maiorului pe la mijlocul anilor 80, când un coleg şi prieten a defectat în Lumea Liberă (formula Europei Libere).  A trebuit să mă îmbrac, era sâmbătă şi abia sosisem acasă. M-a întrebat dacă am cafea, i-am zis că am nişte nechezol, pe care l-a refuzat. El fuma Kent, eu Carpaţi şi nu a catadicsit să-mi ofere o ţigară. M-a descusut dacă ştiam de fuga amicului, habar nu aveam şi m-a lăsat în pace. 

Ultima poveste cu securitatea a avut loc pe la începutul lui '88. Am fost chemat de secretarul de partid, devenisem membru, care m-a avertizat că prea dau cu gura despre Braşov 15 noiembrie, mă turnase cineva. După Revoluţie acesta mi-a explicat că treaba venise de la Securitate. Nu m-am dezvăţat, dar probabil nervii mei erau consideraţi benigni, periculos erai dacă luai atitudini publice deschise. 

Revenind la cartea lui Liiceanu, adevărata faţă şi patriotismul securităţii se vedea din faptul că o liotă întreagă urmărea pe câte un intelectual umanist, se cheltuia resurse enorme ca aceştia să nu se fie urmăriţi ca să nu se revolte.   Conta mult mai mult ideologicul şi minciunile comuniste şi dacă le denunţai sufereai toate represiunile fizice şi psihologice.


A fost o instituţie scelerată şi ticăloasă, acţiona în umbră şi a lăsat balele otrăvitoare din dosarele sale, măcar la partid treburile erau la lumină. Cine spune azi că povestea asta cu securiştii şi turnătorii este nesemnificativă este un mare dobitoc!

Şi o completare....

După Revoluţie, colonelul B., fostul maior a venit la institut să ia tehnica operativă, adică staţia de ascultare şi audio casetele  înregistrate în care ne supravegheau.

Pe colonelul B., ultimul securist, care a încercat să închida staţia de transmisie prin difuzoare în secţii, care tocmai transmitea zisele lui Mircea Dinescu în 22 decembrie 1989, astăzi este un prosper pensionar, şi trăgător cu urechea. Îl întâlnesc pe stradă, mă fac că nu-l văd, îl evit şi privirea lui mă murdăreşte!



joi, 21 noiembrie 2013

Sociale, dar mai ales politice

Ca de obicei, găsesc teme interesante de comentat în Dilema veche.

Sociologul Vintilă Mihăilescu comentează cum stăm cu clasa mijlocie în România şi în lume. După cum se văd oamenii se pare că această clasă mijlocie este mare în Asia şi Africa şi mică în America de Nord şi Europa! Chestiune de imagologie, cum se văd de fapt oamenii! Definiţia clasei mijlocii este dată de faptul că un membru al middle class este acela care după ce suportă toate cheltuielile necesare existenţei îi mai rămâne o sumă cam o treime din ce câştigă să facă ce vrea muşchii lui. 
Un prieten stabilit în Germania la începutul lui '90 mi-a spus despre o realitate din noua sa patrie, acolo nu sunt oameni săraci!
Recunosc că luat după definiţia strictă, nu aş fi din clasa mijlocie, dar eu şi Adriana, tineri pensionari reuşim să economisim ceva ca să putem merge la mare în Grecia şi un pic în Tirol şi pe la Viena. Anu' ăsta am fost pe capul prietenului Mircea în Germania, ştiţi doar? Şi a fost tare frumos! Ne-am oprit şi la Viena, care este un loc unde românul cu astfel de posibilităţi se simte foarte bine! Dar nu despre clasa mijlocie vreau să mă refer, ci la marginali! 
Mă izbeşte zilnic în oraşul meu vederea năpăstuiţilor sorţii. Imaginea asta nu era aşa de evidentă înainte de revoluţie, doar ţiganii cerşeau, acum cerşesc şi te întristează majoritarii. 
Au apărut aurolacii care sunt acum oameni maturi, au format familii şi au copii. Dar sunt drogaţi la vedere şi ar trebui adunaţi şi duşi undeva unde să se trateze şi să desfăşoare activităţi utile sociali. 
Alţi cerşetori sunt bătrâni veniţi de la ţară, care acceptă orice, nu neapărat bani.
Cei mai simpatici şi acceptabili sunt cei care scormonesc prin gunoaie, ei nu cerşesc, ei reciclează!
Ar trebui ca ONG-urile care desfăşoare acţiuni sociale să se implice serios şi cel mai mare ONG care este Biserica să se ocupe serios de năpăstuiţii şi oamenii în nevoie!

Un articol interesant ne propune Cristian Ghinea, este vorba de un denunţător! Această calitate a personajului ne trezeşte amintiri rele şi frisoane. Dar acum când lumea este liberă şi securitatea nu te mai poate lua la întrebări şi la omor este altceva cu denunţătorul.  Este adevărat că procurorii băsişti suplinesc cu brio pe foştii securiştii în cazuri care duhnesc politic. Însă acest denunţător l-a băgat la apă pe coruptul primar de Vâlcea. A fost judecat şi a primit puşcărie cu suspendare, sugerând denunţătorului că el este încă primar!  Cred că instituţia denunţătorului este necesară în cazurile în care se încalcă legea şi când tot felul de gherţoi infractori îşi fac de cap, oameni cu funcţii în administraţie pe care le transformă în vaci de muls se lăfăiesc cu obrăznicie şi tupeu. 
De fapt, pentru anumite ţări şi civilizaţii oricine observă nişte încălcări ale legii sau infracţiuni este educat să raporteze imediat autorităţilor! Este nemţoaica care păzeşte ca strada să arate bine şi normal! Amicii ştiu bine de ce!

Sever Voinescu povesteşte despre structura de clan pe care o au partidele! Are şi nu dreptate. Liderii partidelor ajung aceia care se impun prin calităţi evidente, doar bietul Geoană nu se ştie cum a ajuns şef la PSD, după ce Iliescu l-a caracterizat de ... prostănac

Isteria mediatică declanşată de ezitarea lui Antonescu s-a fâsâit complet.
Spre surpriza şi neplăcerea jurnaliştilor porniţi, Antonescu a cerut în conferinţa de presă demisia imediată a lui Traian Băsescu după relatările privind tupeul şi aroganţa cu care se foloseşte de instituţiile statului în afaceri personale cu iz penal! S-a declarat de asemenea de acord cu formarea comisiilor de investigaţii ale Parlamentului, dar ulterior şi-a arătat  neîncrederea că rezultatele acestor investigaţii vor fi folosite de către procurorii băsişti ai DNA.

Aici este problema, justiţia trebuie curăţată de astfel de procurori politizaţi!

miercuri, 20 noiembrie 2013

Maleta

Ieri, Adriana mi-a cumpărat o maletă. M-a trimis să verific dacă-mi place tricoul cu gât şi să-l caut la firma Maleta. Ulterior m-am lămurit, acest tricou pe gât se numeşte maletă. Această maletă îmi aduce aminte de tinereţile mele, de.... helancă! Helanca era acest tip de tricou, dar din fibre plastice! Cam năduşitoare helanca, dar foarte la modă pe la sfârşitul anilor '60!
Am folosit-o azi pe sub cămaşă, o să o vedeţi în poza de la Gaudeamus!

Acum atât despre chestii d'astea personale! Să trecem din nou la subiecte de actualitate.

Observ că subiectul moşier Băsescu a luat un avânt pe care chiar nu-l prevedeam la începutul săptămânii trecute, lucru care pe mine m-a revoltat, după cum încerc să vă reamintesc.
Am urmărit câteva reacţii cu care nu pot fi decât de acord! 

Editorialele lui Cornel Nistorescu mă scot de obicei din sărite, au un aer superior, de parcă Nistorescu ar decide ce e bine sau rău în România, Nistorescu uitând că este doar jurnalist cu menirea de a semnala lucruri care nu sunt în regulă. Ei bine, la opiniile din ultimul său editorial sunt de acord sută la sută. El susţine necesitatea instituirii acestor comisii care să analizeze malversaţiile funciare ale lui Băsescu şi fiica!

Interesant este că aceiaşi opinie o are doamna Mungiu Pippidi care susţine sus şi tare existenţa acestor comisii. Acest lucru îl spune doamna Pippidi îl practică Senatul SUA de vreo 150 de ani cu care a reuşit eradicarea corupţiei în această ţară.

De aceea atitudinea penibilă a mercenarilor băsescieni nu poate decât să te umple de scârbă. Cel mai trist este să vezi un filosof onorabil precum Andrei Cornea vrea să facă un martir al urii uslinoase din Traian Băsescu. Chiar atât de orbit a ajuns?

În acest context astăzi a explodat bomba că liberalii nu sunt de acord cu comisia pentru investigarea cum s-au retrocedat terenurile. S-a lămurit într-o intervenţie a lui Crin Antonescu la Antena3. Ponta, ca de obicei s-a grăbit vorbind şi în numele lui Antonescu. De fapt cea mai gravă decizie a lui Ponta luată de el singur a fost numirea lui Kovesi la DNA, fără consultare, dar negociere cu Băsescu. Antonescu a negat orice negociere cu Traian Băsescu. Dar cred că aici sunt şi jocuri de putere şi Antonescu simte nevoia din când în când să arate pisica PSD, care se comportă ca un stăpân, de unul singur, al României. 

Am mai citit şi opiniile doamnei Monica Macovei. Că ea  este un fel de Ioana D'Arc a pedelismului militant nu este nou. Ce m-a surprins cel mai tare a fost că a afirmat  că tot s-a făcut pozitiv pentru la Republica Moldova la UE este opera dumisale! Oare?

Aflu că lui Tokes i s-a propus retragerea decoraţiei Steaua României! Regret, este o eroare! 
Tokes a primit această înaltă decoraţie pentru faptul că de la el a izbucnit Revoluţia din  România, la Timişoara şi pe urmă în toată ţara! El nu a primit decoraţia pentru declaraţiile ulterioare iresponsabile de extremist maghiar, care jignesc pe românii majoritari, care au declanşat revolta fără să ţină cont că el este popă ungur!


marți, 19 noiembrie 2013

Ziariştii au avut dreptate!

Toţi aşteaptă destrămarea USL ca evenimentul care o să-i fericească pe unii.
Şi se întâmplă!
Antonescu a denunţat acordul cu PC după atacul lui Voiculescu.
Cristoiu s-a retras de la B1 tv.
Aseară la B1 tv cine era în locul lui Cristoiu? Crin Antonescu! Este clară apropierea lui de Traian Băsescu!
Hahahaha.........

Pozele lui Valeriu


Revin la revederea cu Valeriu pentru că mi-a trimis pe ale lui luate cu iPhone5. Important că am poze de la Piteşti în balconul de unde se vede Casa Albă a Argeşului.
În rest sunt poze pe care le-aţi mai văzut! A avut curiozitatea să facă unele alb-negru! Amintirile de la Cinemateca anilor 60-70 ne potopesc!
Cu Valeriu pe balconul apartamentului din Piteşti
Adriana şi Valeriu în maşina care ne duce la Bucureşti


Cornel, Joe, Valeriu şi Adriana


luni, 18 noiembrie 2013

Limita opoziţiei

Am parafrazat cu acest titlul articolul lui Andrei Cornea din revista 22. Domnul Cornea este un ardent suporter al preşedintelui Băsescu. Ca şi alţi intelectuali căzuţi în admiraţie pentru acest personaj, domnul Cornea este exasperat că în opoziţie cu USL nu se vede nimeni. Opinia sa este că domnul Traian Băsescu va putea coagula opoziţia şi va constitui alternativa de dreapta.   În contra opiniei domnului Cornea eu opinez că îm viitor, după ce-şi va fi terminat mandatul prezidenţial, domnul Traian Băsescu va fi mai ocupat cu tribunalele, are pe cap destule, şi se străduieşte să-şi complice şi mai mult situaţia juridică. 
Pe de altă parte chiar nu pot să înţeleg că oameni care-i analizează pe Platon şi pe Kant mai sunt fascinaţi de  domnul Băsescu. Singurul lucru care poate să-i lege de preţioşii filosofi de preşedintele fost marinar, este că filosofii locuiau şi ei în porturi, Platon la Atena şi Kant la Koenisgsberg!
Pe de altă parte un om cu destulă expertiză în problema Republicii Moldova, domnul Cristian Ghinea enumeră erorile lui Traian Băsescu privind atitudinile sale faţă cu Moldova dintre Prut şi Nistru.
Cred că apune în România epoca politicienilor populişti, s-a terminat cu Vadim Tudor, Dan Diaconescu nu mai are televiziune, a mai rămas doar Traian Băsescu.

Victor Ponta şi Crin Antonescu sunt încă oameni tineri, mai ales primul, oameni educaţi, chiar dacă Ponta are problema cu teza plagiată, au vervă oratorică şi sunt convingători.

Oameni de peste 60 de ani care să mai valoreze ceva în politica mare nu prea mai sunt. Fără a-l exclude pe Traian Băsescu, mai este Călin Popescu Tăriceanu, care acum şi cu ultima nuntă rezolvată ar trebui să revină mai în forţă în actualitate. 

Cine sunt actualmente oameni sub 60 de ani care contează  politic? Păi ar fi Dragnea de la PSD şi Johannis de la liberali, cu problema sa de minoritar, dar cu atuul că este neamţ!

Trebuie ca Opoziţia să se întoarcă la tineri. Mihai Răzvan Ungureanu, pe termen scurt poartă pecetea nereuşitei sale guvernări, el trebuie să aibă răbdare, vreo 3-4 ani până să i se estompeze erorile. 
Mihai Neamţu se comportă precum o paiaţă isterică, nu cred că are viitor. Cine ar mai fii?

Cred că actualul eseist şi foarte penetrantul debater pe care îl avea PDL în persoana lui Sever Voinescu! Îmi amintesc că apărea ca dizident în ochii lui Băsescu, care l-a apostrofat în stilul lui mârlănesc, l-a pus apoi purtătorul său de cuvânt, l-a mai apostrofat şi Blaga, alt lider de partid cu aer puternic de politruc de partid de pe vremurile peceriste. Voinescu produce eseuri inteligente în EVZ, cotidianul bisericii apostolilor băsişti şi astfel dă impresia că este nu doar o platformă pentru tembeli grafomani!
Cred că trebuie căutate alternative pentru actualitate. Cristian Ghinea propune două nume, pe Claudiu Crăciun şi pe liberalul cu idei liberal-reformatoare, Victor Giosan. Ghinea face un comentariu interesant privind consideraţiile celui din urmă. Şi în fine de ce nu chiar Cristian Ghinea un tânăr bine pregătit să facă politică? 

Orice alternativă la blocul celor două partide din USL se poate construi astfel. Sau aceste partide, inclusiv PDL se pot reforma apropiind personalităţi de acest tip, apăruţi pe criteriu meritocratic, nu prin mecanisme feudale de partid care domină viaţa noastră politică.


sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Germania

Dosarul Dilemei vechi pe săptămâna aceasta este dedicat Germaniei.
Trăim acum în epoca cvasi-dominaţiei totale asupra Europei de către Germania. Aşa că era necesar să apară un astfel de dosar.

Este un dosar despre economia germană şi despre starul politic al perioadei, Angela Merkel. Doamna Merkel reîncarnează genul de femeie din politică ilustrat cu strălucire de Maggie Thatcher, nu eronat cum un neica jurnalist a ortografiat-o.
Sunt foarte dezamăgit de contribuţiile lui Colintineanu, tânărul arivist din galeria de rastignaci utecişti de care sunt sătul din tinereţe. El vrea să facă o descriere a sistemului politic german şi nu se documentează cu atenţie, este extrem de superficial în tratarea unei asemenea teme serioase. La fel, Petre Iancu, jurnalist DW habar n-are că ramura aceasta specială care este domeniul de competenţă ştiinţifică a doamnei Merkel se cheamă chimie fizică şi nu fizică chimică, că doar fizica poate elucida chestiuni speciale din chimie. Ambii care au strălucit prin acuzele cu puciul de anul trecut, amestecă cu nerozie tema cu obsesiile lor băsiste! În subiect rămâne doar doamna Alina Mungiu Pippidi, care se distanţează corect de realităţile româneşti şi reuşeşte să marcheze diferenţele româno-germane.

Criza declanşată în 2008 în Europa a impus Germania ca lider. Germania care este cea mai mare ţară europeană ca populaţie şi ca forţă economică a devenit forţa principală a politicii Uniunii Europene. De faptul a fost împinsă de un motiv extrem de raţional, apărarea monedei Euro, pentru care renunţaseră la trufaşa şi stabila Marcă germană. Împrumuturile făcute Greciei sunt determinate de aceste politici ca şi cererea de o politică austeră a statului. Este paradoxal, nu Grecia a dat faliment, ci statul grec. Grecia a rămas o destinaţie de vacanţă extrem de reuşită, cu preţuri bune, au apărut şi casele de marcat peste tot şi cu un stil de servicii care mă îndeamnă să revin acolo tot timpul.

Pe de altă parte este clar că politicile de austeritate trebuiau aplicate creator funcţie de specificul naţional.  La noi aplicarea mecanică şi necritică a declanşat imense frustrări şi au prăbuşit guvernarea lui Băsescu, similar s-au întâmplat lucruri asemenea în Ungaria, Bulgaria, Portugalia, Spania, Italia.
Între timp şi politicile promovate de Angela Merkel au avut nuanţări, este clar că trebuie sprijinit consumul şi găsite mijloace de dezvoltare şi investiţii. Contrar opiniilor pedeliste şi băsesciene, nu investiţiile statului trebuie mărite, ele măresc corupţia, ci acelea pe care nu le coordonează statul, IMM, etc. 

În continuare economia germană exportă mult şi inteligent, toţi gherţoii, maneliştii şi interlopii autohtoni călăresc maşini germane, semn de prosperitate şi pentru liber profesioniştii americani, by the way prietenul newyorkez Valeriu are un BMW (biemdablîiu), ei spun la celebra maşină sport porş!
Unii prieteni au criticat sistemul universitar german care ar fi în urmă. Germania are o mare problemă ca toate celelalte ţări, savanţii de top migrează în SUA, iar la universităţile germane este bariera lingvistică, germana este o limbă dificilă, însă sunt şi acolo şcoli cu predare în engleză, probabil alma mater a doamnei Pippidi, Hertie School of Governance

Germania a reuşit să se dezbare de monştrii trecutului care au bântuit-o şi trebuie să-şi ocupe locul important în lume şi mai ales în Europa.

Pentru mine Germania a fost primul loc unde am ajuns, după Revoluţie în Vest. Şi azi îmi amintesc de prima doză de Coca Cola băută la 5 dimineaţa în Hauptbahnhof Nuremberg în septembrie 1990!
Am beneficiat de generozitatea germană din plin, am fost prezent la Conferinţele Nucleare Germane din 1995 (a fost altcineva să prezinte lucrarea), 1997, 1999, 2001, 2003 şi 2004. Organizatorii mi-au acoperit toate cheltuielile, transport, cazare, diurnă şi taxa de participare. Pe baza lucrărilor prezentate acolo mi-am făcut teza de doctorat! Şi organizatorii erau extrem de parcimonioşi, mi-au admis lucrări în anii fără soţ, dar şi 2003 şi 2004. Astfel am reuşit să cunosc câteva oraşe germane: Aachen, Karlsruhe, Dresda, Berlin şi Dusseldorf. Cunosc bine peisajul german din tren, era mijlocul meu de deplasare. Se circulă rapid şi confortabil, dar cu viteză mai mare în Austria şi mult mai repede şi precis în Franţa. Mă umple de frustrare peisajul german, nu vezi pământ lăsat de pârloagă, ciulini mărăcini, ai impresia că şi tufele de pe câmp sunt aranjate tunse. Germania este ţara pădurilor, ăsta a fost şocul contactului vizual cu Germania când mă aşteptam să văd, petrochimii, reşiţe şi hunedoare. Regiunea industrială (industrial gewerbe) a periferiilor unui oraş este plină de hale moderne, cum vedem acum în zona de la intrarea pe Autostrada Piteşti.  
Oraşele care m-au impresionat extraordinar a fost Dresda barocă, cumva unică în Europa şi Rotenburg, oraşul cetate de pe Romantik Strasse, văzut anul acesta.
De Germania mă leagă şi prietenia lui Mircea, care m-a invitat mereu până în 2002 când s-au scos vizele ca să mă plimb împreună cu Adriana prin toată Europa. 
Germania este ţara lui Moş Crăciun, aşa prin 1991 venind de la o conferinţă la Strasbourg, m-am oprit la Mircea care locuieşte pe splendida vale a Neckarului, pe lângă Heidelberg. Mircea mi-a dat 100 DM şi am cumpărat cadourile pentru Moş Crăciunul românesc, uzurpat decenii comuniste de Moş Gerilă. Am umplut o geantă pe care o mai am şi azi cred că avea 15-20 de kile!
Din cauza şocului german din 1990 m-am hotărât să învăţ nemţeşte, am rudimente elementare doar!
Germania este o ţară fără oameni săraci, cum remarca Puiu, stabilit din 1990 în Germania. 


Sper ca în viitor şi România să capete semne de prosperitate, măcar că unele din cele mai frumoase peisaje din România transilvană  sunt împodobite de urmele civilizaţie germane a saşilor de acum 800 de ani şi a şvabilor de acum 300 de ani din Banat!


vineri, 15 noiembrie 2013

Revederea cu Valeriu

Adriana şi Valeriu
Ieri, 14 noiembrie, la mine, în Piteşti a trecut prietenul Valeriu.

A avut ocazia să ne vadă apartamentul şi locul de unde ne conversăm pe Skype.
 
Cornel şi Valeriu
Valeriu era cu nepotul său, Cristi, tânăr medic stomatolog, reveneau de la Sibiu şi aşa am avut ocazia să-l invit pe la noi. 



S-au oprit, au băut nişte apă, am făcut poze şi am pornit împreună spre Bucureşti. Valeriu s-a dus la nepot să se schimbe iar noi am mers la hotel. 

Pe la 6.30 seara ne-am reîntâlnit în faţă la restaurantul lui Dinescu, Lacrimi şi sfinţi! A sosit şi prietenul nostru comun, Cornel. Eu îi sfătuisem şi Valeriu era foarte curios să vadă cum este la poetul întreprinzător.

Aici am avut o surpriză neplăcută. Trebuia să ne facem rezervare, aşa că am prins o masă până pe la 8.30. 

Totuşi, a fost timp pentru testa oferta dineseciană.

Eu am sfătuit pentru Brigada diverse - momiţe la tigaie cu ciuperci, Valeriu a mai dorit antreu cu icre de ştiucă, şi zacuscă de la Calafat. Toate foarte bune!
Vinul a fost o surpriză neplăcută, Merlotul era rece şi gustul nu era cum îl ştiam, doar Crâmpoşia Adrianei avea gustul bun de vin vechi, din vremea dacilor, scăpat de filoxeră. 
Cornel a refuzat să mînânce, a luat doar o Plăcintă sinceră de mere.
Adriana a optat pentru Porc de frontieră, Valeriu pentru Ficat de raţă oloagă, eu pentru Cârnaţi acordaţi cu varză călită. Adriana şi Valeriu s-au ospătat cu Salată de chef lung din varză murată cu seminţe. 
Am făcut schimb de produse şi nu ne-a părut rău, mâncarea a fost bună! 
Puteţi constata şi din micul meu videoclip:

Cu Vali la Lacrimi şi sfinţi



N-am stat mult şi când să terminăm ne-a abordat lăutarii cârciumii

Vali cu lăutarul



Dar lucrurile bun ţin puţin şi aşa că a trebuit să părăsim restaurantul pentru că veneau rezervările.

Am pornit astfel prin zona veche plină de localuri care mai de care mai mişto. Dar căutam un club cu muzică de jazz. Am tot hoinărit, am ajuns la unul recomdat de Cristi, căutând pe internet. Am dat greu de Big Mamou, care s-a dovedit o speluncă rău mirositoare unde se zicea că doar sâmbătă este jazz. Aşa este că am renunţat şi ne-am oprit la Glasgow pub şi am luat ceva şi am mai stat de vorbă, Cornel ne-a părăsit repede. şi noi am părăsit locul pe la 10 seara şi ceva ne-am despărţit de Valeriu la Intercontinental sperând să ne revedem.

Despre Valeriu pot spune că este cel mai bun prieten al meu. Ne cunoaştem de mult din vremea studenţiei. A fost a apropiere instantanee la cămin, aveam preocupări culturale comune, vedeam spectacole comune, frecventam împreună BCS unde l-am dus la cabinetul de stampe şi la albumele de tablouri. Mergeam la cursul de cultură cinematografică susţinut la Casa Studenţilor de Manuela Gheorghiu, ulterior Cernat. Aici s-a copt în mintea lui tentativa eşuată să facă regie de film. El mi-a revelat muzica simfonică, era un pasionat, a fost la primul concert al lui Celibidache din  România cu Orchestra Simfonică din Stockholm. O colegă de studenţie şi de grupă şi-l amintea tot timpul cu o carte ţinută sub braţ şi ciocul negru fluturându-i în vânt!

Culmea că la mare n-am mers în timpul studenţiei, ci după, când frecventam Doi Mai, unde el cunoştea cam pe toţi pontifii. El fusese coleg în Craiova cu Petre, şi amândoi erau mari crai, aveau succes nebun la femei, chestie care mă umplea de oftică! 
Prin anul 4 ni s-a alăturat Cornel, care a devenit nedespărţit de Valeriu, s-au hotărât să-şi ia camera cu chirie şi au avut multe aventuri şi întâmplări hazlii sau mai puţin. Cu Cornel mă văd periodic mi-a dat cărţi poliţiste. Atunci cînd ajung la Politehnică  ne vedem câteva minute, lucrează la fosta APACA.

Pe pozele de la căsătoria civilă din 1981 îmi scrise: "revedere în 1991 la Los Angeles". A greşit puţin, pentru că ne-a revăzut de abia în 1995 la ...New York. Pentru că lui Valeriu i-a intrat ideea să-şi ia lumea în cap şi a reuşit! În 1986 ajungea la New York. Stă în Manhattan chiar în vârful nordic al insulei. Am reuşit să mai ajung de încă două ori la New York şi am stat odată la el şi mi-am cumpărat aparatul foto cu care fac poze acum şi am ajuns ultima oară în 2008 când am fost la cluburi de jazz din Midtown, dar şi la blues în Greenwich Village. 

Petre a emigrat şi el în Germania şi nu i-am mai dat de urmă.

De câte ori Valeriu ajunge prin România ne revedem. În maşină îmi mărturisea că are un sentiment ciudat aici, pentru că toată lumea vorbeşte româneşte!
Stând aseară de vorbă am trecut în revistă diversele cunoştinţe feminine.Valeriu nu-şi mai amintea de una din iubitele sale, care s-a combinat cu apoi cu altcineva şi a dat naştere unuia din vedetele media a unei din cele mai cunoscute televiziuni româneşti. Eu mi-l amintesc în 1972 în căruciorul împins de maică-sa. Ce vremuri!
La mare, mai ales la Doi Mai trăiam o cvasilibertate totală cu băuturi, femei şi joie de vivre.
Am avut mult noroc, noi copiii de la începutul anilor 60 şi tinerii din mijlocul acestui deceniu, cum comentam aseară cu Cornel. Comunismul românesc devenise atunci o puşcărie veselă, după sinistrul deceniu al anilor 50, a fost perioada unei efervescenţe culturale, spectacolele de atunci ale lui Ciulei, sau Pintilie au rămas referinţe, era vremea lui Caragiu, Moraru, Dinică, dar şi al tinerilor Ogăşanu, Caramitru, Pittiş. 

Valeriu şi-a păstrat aerul lui buimac şi confuz de om picat din cer. Adriana resimte o grămadă de frustrări când Valeriu afişează acest aer de om picat din Lună! 


În pofida acestei aparenţe, Valeriu a muncit din greu şi a reuşit să aibă o situaţie onorabilă la New York şi să fie generos cu amicii când revine acasă!