Jurnal de sfârşit de mai

Azi am plecat dis de dimineaţă spre Bucureşti. Nu mai fusesem demult prin centru şi eram dornic să revăd aceste locuri.

Ca mai toate zilele din mai ploua, ploua uşor, cerul era gri şi atmosfera de loc plăcută. Asta a accentuat aerul jalnic al celui mai american bulevard din zona de est şi centrală a Europei.

Doar cumva prin Madrid este zona centrală este asemănător, dar doar Magheru este aşa de plin de blocuri cubiste şi Art Deco ca la New Yorkul interbelic, sau alte mari oraşe americane.

Nici Andrassy din Budapesta, nici Vaclavske Namesti din Praga nu sunt asemănătoare, pentru că acolo este mult Art Nouveau sau clădiri neo-renascentiste şi baroce.

Ori după accidentul Colectiv blocurile Patria sau Ciulei unde se află teatrul Nottara sunt închise magazinele de la parter şi sunt murdărite de grafitti. Pe faţada fostului Hotel Lido este un banner imens cu bucătarul mustăcios din reclama cu Selgros. Doar alături de el este singurul bloc recondiţionat superb, cel de pe colţ cu Brezoianu, blocul Algiu din romanele lui Marin Preda, unde era portar fratele lui vitreg, Nilă. Tot prin zona am intrat la altă clădire superbă de sfârşit de  secol XIX, unde se află Galeria şi Casa de licitaţii  Artmark. Aici am admirat pictură contemporană, mult Ilfoveanu şi nişte hărţi ale României, cea a României mici a Vechiului Regat şi cea a României Mari, cât şi proclamarea regelui Mihai I  la moarte bunicului său Ferdinand în 1927, că taică-su Carol era  alungat de Brătieni.

Mai bine parcă arată Calea Victoriei, am ajuns şi pe Brezoianu, unde blocul Universul este în reparaţii şi renovare, dar blocul de pe Sărindar aflat din spatele cinematografelor de pe Elisabeta, pare că este după bombardament!

Astfel Bucureştiul rămâne un oraş amărât în pofida Centrului Vechi.

Eu m-am obişnuit să merg la Mallul AFI care este plin de tineri simpatici, având un aer mai elegant decât mallurile pe care le-am văzut în America! De acolo, de Starbucks îmi iau cafeaua care să mă ţină treaz când îmi plictisesc studenţii masteranzi la curs.

Dacă se doreşte salvarea Bucureştiului, în zona ultracentrală trebuie acţionat. Ar trebui să se dea o lege astfel ca municipalitatea să intervină la recondiţionarea acestor clădiri de patrimoniu obligând proprietarii să facă acest lucru sau chiar să preia aceste lucrări care să le deconteze proprietarilor iresponsabili. Dacă nu, rechinii imobiliari vor dărâma aceste clădiri cum deja se întâmplă pe Academiei sau pe Brezoianu!

Citind la ultimul volum al trilogiei lui Folett The Edge of Eternity mi-am reamintit de criza rachetelor din Cuba în 1962, care ocupă o parte însemnată din roman. Memoria mea nu reţine acest eveniment, eram în octombrie în 1962, elev în clasa a VII-a, cititor foarte aplicat la secţiunea internaţională a ziarului România liberă la care era abonat tata. Rememoram scandalul cu Powers doborât cu U2 deasupra URSS, cu Lumumba, Chombe şi Mobutu în Congo, cu protestele aranjate la ambasada americană prin 1964, pentru Cuba sau Vietnam, pe care le-am văzut la unul din Jurnalele de actualităţi de dinainte de film. Erau nişte tineri cu mutre patibulare care urlau şi au sărit chiar gardul ambasadei. Dar de criza rachetelor, nimic!  Aşa că am verificat cu Radu Vişinescu, cu 10 ani mai mare. El mi-a confirmat lipsa de memorie. Mass media românească a fost etanşă la acest eveniment, el asculta desfăşurarea lui la Europa Liberă. Deci cel mai grav incident petrecut după 1945, care se putea solda cu un război nuclear nu exista în Republica Populară Romînă! Puteam fi anihilaţi de o bombă atomică fără să avem habar!

Am urmărit cu interes interviul de la Digi24 luat lui Robert D. Kaplan, expert american în relaţii internaţionale. El spunea despre fereastra de oportunitate pe care o are acum România. Pentru că guvernul Orban în Ungaria este apropiat de Putin  şi Rusia, pentru că deriva conservatoare a noului guvern polonez distruge tot avantajul de prim plan al acestei ţări pe plan european, pentru că Bulgaria este infiltrată de Rusia, pentru că Grecia are mari probleme financiare! Am devenit o insulă de stabilitate doar că nu avem pe cineva care să ne promoveze în SUA, mai ales la Departamentul de Stat.

Imaginea idilică a contrazis-o un amic avocat care spune că suntem însă instabili la mediul de afaceri, cu corupţia şi legislaţia nefavorabilă. Aşa că este bine că prin ministrul Cioloş care a fost acum în SUA şi a dat asigurări în primul rând oamenilor de afaceri că pot dezvolta businessul aici.

Şi revin, vreau nu vreau la politică.

Aici observ încăpăţânarea şi cerbicia lui Nicuşor Dan care nu vrea să negocieze ca să se creeze un front unit împotriva PSD. Dezbaterile din ultima vreme l-au impus ca un bun debater pe Cătălin Predoiu. Oricum, cât de bun ar fi el, dezbinaţi nu pot să depăşească candidatul PSD, pe doamna Firea. Pe de altă parte cred că această doamnă nu îşi dă seama la ce treabă se angajează, una este să îţi dai cu presupusul prin Parlament sau să faci pe purtătoarea de vorbe iresponsabile a lui Ponta la candidatura prezidenţială şi altceva să rezolvi problema încălzirii şi transportului a cel puţin 3 milioane de bucureşteni. Pentru că oraşul creşte, sunt uimit în ce ritm se construiesc blocuri în jurul campusului unde se află Universitatea Politehnica Bucureşti.

Inclusiv Gabriel Liiceanu militează pentru un acord, are atitudinea pragmatică a editorului de succes de la Humanitas. 

Am citit în Dilema veche de azi un interesant dosar, Acasă!

De departe cel mai bun articol aparţine lui Florin Lăzărescu şi se intitulează Acolo unde nu este bine. Este o imagine reală a României de azi a lui acasă alor noştri. Şi citez:

Dacă te iei după comentariile de la sfârșitul articolelor din presă sau după cele de la postările de pe Facebook, reiese că majoritatea românilor e ori dementă, ori imbecilă.

Cât de adevărat este ce spune scriitorul Lăzărescu, confirmat şi de opinia lui Kaplan privindu-l pe candidatul republican Donald Trump, un produs al demenţei digitale, a Twiterului.

Revenind la acasă, m-am gândit pentru mine ce însemnă acasă. Până la 18 ani acasă însemna casa părintească de la Ploieşti. Cu toate că nu aveam condiţii de viaţă strălucite, tata a construit baia şi veceul după ce am plecat la facultate, m-am simţit bine şi protejat acasă la Ploieşti. Că uite sâmbătă merg la Ploieşti să-mi revăd foştii colegi de liceu după 49 de ani! Cristi Zamfir are o poză cu noi de atunci împreună cu profesorul Grigore  şi îi recunosc cu acuitate pe mai toţi băieţii şi câteva din fete. Culmea că mutră mea îmi e străină, dar este o explicaţie, nu mă uitam în oglindă!
A urmat IPB cum se numea Politehnica atunci şi căminul, care nu era acasă, cu viaţa împărţită la comun.

Angajat doi ani în Bucureşti am făcut naveta de la Ploieşti şi au urmat şi nişte cămăruţe închiriate la Bucureşti. 

Dar din toamna lui 1974 a urmat mutatul la Piteşti şi acasă însemna acest oraş, unde mi-am petrecut ultimii 42 de viaţă. Propriu zis nu am fost acasă în primii 3 ani, împărţeam un apartament cu un alt coleg. Fusesem un mare dobitoc să accept aranjamentul, individul nu voia să se mute la Piteşti şi Falconetti, escrocul de la Personal mi-a băgat un muncitor pe gât care imediat s-a însurat şi aşa a trebuit să plec la garsoniera din Găvana. 

Aici am fost acasă! Eram în blocul de garsoniere unde erau majoritatea tinerilor angajaţi la Institut. Garsoniera mea a devenit locul cel mai popular unde se făceau vizionările de meciuri transmise de bulgari, chefuri şi jocuri de bridge şi unde cineva spunea că indivizii Secu ziceau că se aude de la mine din garsonieră Europa Liberă din colţul străzii. Cea mai tare fază cu Europa Liberă a fost când seara târziu citeam concentrat şi ascultam la radio şi a intrat şoferul beţiv şi curvar de deasupra, nu ştiu cum cheia lui care s-a potrivit la yala mea.  Când a auzit Europa Liberă a dus degetul la gură şi s-a retras, greşise etajul, iar eu mi-am blocat uşa după el!

Din 1987 m-am căsătorit cu Adriana şi m-am mutat în apartamentul ei din blocul din centru unde locuiau mahării institutului.

Iar am fost păcălit de javrele securiste de la personal şi am cedat garsoniera care putea să-mi rămână în proprietate după 1989.

Dea abia după reparaţiile, zugrăvitul, centrala de apartament şi termopanele unde aş putea să spun că am inventat geamul mare de la balcon preluat şi de alţi vecini, acesta a devenit funcţional. Blocul are o structură de rezistenţă foarte bună, dar amenajările interioare au fost un dezastru, materialele, ţevile erau de proastă calitate ca tot ce se făcea în Epoca de tinichea a lui Ceauşescu. 

Aranjat la cerinţele normale ale oricărui cetăţean la bloc a devenit de 15 ani acasă unde revenim cu plăcere din excursii. 

Pentru că niciodată o cameră de hotel nu poate înlocui acasă chiar dacă am stat în  în Fairmont York Hotel din Toronto unde trage şi regina când ajunge în Canada. Aşa, după cu am constatat surprins că hotelul poate fi acasă pentru unii din dosarul Dilemei vechi.

Cel mai bine este acasă la Piteşti!