Azi am plecat dis de
dimineaţă spre Bucureşti. Nu mai fusesem demult prin centru şi eram dornic să
revăd aceste locuri.
Ca mai toate zilele
din mai ploua, ploua uşor, cerul era gri şi atmosfera de loc plăcută. Asta a accentuat
aerul jalnic al celui mai american bulevard din zona de est şi centrală a
Europei.
Doar cumva prin
Madrid este zona centrală este asemănător, dar doar Magheru este aşa de plin de
blocuri cubiste şi Art Deco ca la New
Yorkul interbelic, sau alte mari oraşe americane.
Nici Andrassy din Budapesta, nici Vaclavske Namesti din Praga nu sunt
asemănătoare, pentru că acolo este mult Art Nouveau sau clădiri neo-renascentiste
şi baroce.
Ori după accidentul
Colectiv blocurile Patria sau Ciulei unde se află teatrul Nottara sunt închise
magazinele de la parter şi sunt murdărite de grafitti. Pe faţada fostului Hotel
Lido este un banner imens cu bucătarul mustăcios din reclama cu Selgros. Doar
alături de el este singurul bloc recondiţionat superb, cel de pe colţ cu
Brezoianu, blocul Algiu din romanele
lui Marin Preda, unde era portar fratele lui vitreg, Nilă. Tot prin zona am
intrat la altă clădire superbă de sfârşit de secol XIX, unde se află Galeria şi Casa de licitaţii Artmark. Aici am admirat pictură
contemporană, mult Ilfoveanu şi nişte hărţi ale României, cea a României mici a
Vechiului Regat şi cea a României Mari, cât şi proclamarea regelui Mihai I
la moarte bunicului său Ferdinand în 1927, că taică-su Carol era
alungat de Brătieni.
Mai bine parcă arată
Calea Victoriei, am ajuns şi pe Brezoianu, unde blocul Universul este în
reparaţii şi renovare, dar blocul de pe Sărindar aflat din spatele
cinematografelor de pe Elisabeta, pare că este după bombardament!
Astfel Bucureştiul
rămâne un oraş amărât în pofida Centrului Vechi.
Eu m-am obişnuit să
merg la Mallul AFI care este plin de tineri simpatici, având un aer mai elegant
decât mallurile pe care le-am văzut în America! De acolo, de Starbucks îmi iau cafeaua care să mă
ţină treaz când îmi plictisesc studenţii masteranzi la curs.
Dacă se doreşte
salvarea Bucureştiului, în zona ultracentrală trebuie acţionat. Ar trebui să se
dea o lege astfel ca municipalitatea să intervină la recondiţionarea acestor
clădiri de patrimoniu obligând proprietarii să facă acest lucru sau chiar să
preia aceste lucrări care să le deconteze proprietarilor iresponsabili. Dacă nu,
rechinii imobiliari vor dărâma aceste clădiri cum deja se întâmplă pe Academiei
sau pe Brezoianu!
Citind la ultimul
volum al trilogiei lui Folett The
Edge of Eternity mi-am
reamintit de criza rachetelor din Cuba în 1962, care ocupă o parte însemnată
din roman. Memoria mea nu reţine acest eveniment, eram în octombrie în 1962,
elev în clasa a VII-a, cititor foarte aplicat la secţiunea internaţională a
ziarului România liberă la care era
abonat tata. Rememoram scandalul cu Powers doborât cu U2 deasupra URSS, cu
Lumumba, Chombe şi Mobutu în Congo, cu protestele aranjate la ambasada
americană prin 1964, pentru Cuba sau Vietnam, pe care le-am văzut la unul din
Jurnalele de actualităţi de dinainte de film. Erau nişte tineri cu mutre
patibulare care urlau şi au sărit chiar gardul ambasadei. Dar de criza rachetelor,
nimic! Aşa că am verificat cu Radu Vişinescu, cu 10 ani mai mare. El mi-a
confirmat lipsa de memorie. Mass media românească a fost etanşă la acest eveniment,
el asculta desfăşurarea lui la Europa
Liberă. Deci cel mai grav incident petrecut după 1945, care se putea solda
cu un război nuclear nu exista în Republica Populară Romînă! Puteam fi
anihilaţi de o bombă atomică fără să avem habar!
Am urmărit cu interes
interviul de la Digi24 luat lui Robert D. Kaplan, expert
american în relaţii internaţionale. El spunea despre fereastra de oportunitate
pe care o are acum România. Pentru că guvernul Orban în Ungaria este apropiat
de Putin şi Rusia, pentru că deriva conservatoare a noului guvern polonez
distruge tot avantajul de prim plan al acestei ţări pe plan european, pentru că
Bulgaria este infiltrată de Rusia, pentru că Grecia are mari probleme
financiare! Am devenit o insulă de stabilitate doar că nu avem pe cineva care
să ne promoveze în SUA, mai ales la Departamentul de Stat.
Imaginea idilică a
contrazis-o un amic avocat care spune că suntem însă instabili la mediul de
afaceri, cu corupţia şi legislaţia nefavorabilă. Aşa că este bine că prin
ministrul Cioloş care a fost acum în SUA şi a dat asigurări în primul rând
oamenilor de afaceri că pot dezvolta businessul aici.
Şi revin, vreau nu
vreau la politică.
Aici observ
încăpăţânarea şi cerbicia lui Nicuşor Dan care nu vrea să negocieze ca să se
creeze un front unit împotriva PSD. Dezbaterile din ultima vreme l-au impus ca un
bun debater pe Cătălin Predoiu. Oricum, cât de bun ar fi el, dezbinaţi nu pot
să depăşească candidatul PSD, pe doamna Firea. Pe de altă parte cred că această
doamnă nu îşi dă seama la ce treabă se angajează, una este să îţi dai cu
presupusul prin Parlament sau să faci pe purtătoarea de vorbe iresponsabile a
lui Ponta la candidatura prezidenţială şi altceva să rezolvi problema
încălzirii şi transportului a cel puţin 3 milioane de bucureşteni. Pentru că
oraşul creşte, sunt uimit în ce ritm se construiesc blocuri în jurul campusului
unde se află Universitatea Politehnica Bucureşti.
Inclusiv Gabriel
Liiceanu militează pentru un acord, are atitudinea pragmatică a editorului de
succes de la Humanitas.
Am citit în Dilema veche de azi un interesant dosar, Acasă!
De departe cel mai
bun articol aparţine lui Florin Lăzărescu şi se intitulează Acolo unde nu este bine. Este o
imagine reală a României de azi a lui acasă alor noştri. Şi citez:
Dacă te iei după comentariile de la sfârșitul articolelor din presă sau după cele
de la postările de pe Facebook, reiese că majoritatea românilor e ori dementă,
ori imbecilă.
Cât de adevărat este
ce spune scriitorul Lăzărescu, confirmat şi de opinia lui Kaplan privindu-l pe
candidatul republican Donald Trump, un produs al demenţei digitale, a Twiterului.
Revenind la acasă,
m-am gândit pentru mine ce însemnă acasă. Până la 18 ani acasă însemna casa
părintească de la Ploieşti. Cu toate că nu aveam condiţii de viaţă strălucite,
tata a construit baia şi veceul după ce am plecat la facultate, m-am simţit
bine şi protejat acasă la Ploieşti. Că uite sâmbătă merg la Ploieşti să-mi
revăd foştii colegi de liceu după 49 de ani! Cristi Zamfir are o poză cu noi
de atunci împreună cu profesorul Grigore şi îi recunosc cu acuitate pe mai toţi băieţii şi câteva din fete. Culmea că mutră mea îmi e străină, dar este o explicaţie, nu mă uitam în oglindă!
A urmat IPB cum se numea Politehnica atunci şi căminul, care nu era acasă, cu viaţa împărţită la comun.
A urmat IPB cum se numea Politehnica atunci şi căminul, care nu era acasă, cu viaţa împărţită la comun.
Angajat doi ani în
Bucureşti am făcut naveta de la Ploieşti şi au urmat şi nişte cămăruţe
închiriate la Bucureşti.
Dar din toamna lui
1974 a urmat mutatul la Piteşti şi acasă însemna acest oraş, unde mi-am
petrecut ultimii 42 de viaţă. Propriu zis nu am fost acasă în primii 3 ani,
împărţeam un apartament cu un alt coleg. Fusesem un mare dobitoc să accept
aranjamentul, individul nu voia să se mute la Piteşti şi Falconetti, escrocul
de la Personal mi-a băgat un muncitor pe gât care imediat s-a însurat şi aşa a
trebuit să plec la garsoniera din Găvana.
Aici am fost acasă!
Eram în blocul de garsoniere unde erau majoritatea tinerilor angajaţi la
Institut. Garsoniera mea a devenit locul cel mai popular unde se făceau
vizionările de meciuri transmise de bulgari, chefuri şi jocuri de bridge şi
unde cineva spunea că indivizii Secu ziceau că se aude de la mine din garsonieră Europa Liberă din colţul străzii. Cea mai tare fază cu Europa Liberă a fost când seara târziu citeam concentrat şi ascultam la radio şi a intrat şoferul beţiv şi curvar de deasupra, nu ştiu cum cheia lui care s-a potrivit la yala mea. Când a auzit Europa Liberă a dus degetul la gură şi s-a retras, greşise etajul, iar eu mi-am blocat uşa după el!
Din 1987 m-am căsătorit
cu Adriana şi m-am mutat în apartamentul ei din blocul din centru unde locuiau
mahării institutului.
Iar am fost păcălit
de javrele securiste de la personal şi am cedat garsoniera care putea să-mi
rămână în proprietate după 1989.
Dea abia după
reparaţiile, zugrăvitul, centrala de apartament şi termopanele unde aş putea să
spun că am inventat geamul mare de la balcon preluat şi de alţi vecini, acesta a devenit funcţional. Blocul are o
structură de rezistenţă foarte bună, dar amenajările interioare au fost un
dezastru, materialele, ţevile erau de proastă calitate ca tot ce se făcea în
Epoca de tinichea a lui Ceauşescu.
Aranjat la cerinţele
normale ale oricărui cetăţean la bloc a devenit de 15 ani acasă unde revenim cu
plăcere din excursii.
Pentru că niciodată o
cameră de hotel nu poate înlocui acasă chiar dacă am stat în în Fairmont
York Hotel din Toronto unde trage şi regina când ajunge în Canada. Aşa, după cu
am constatat surprins că hotelul poate fi acasă pentru unii din dosarul Dilemei vechi.
Cel mai bine este
acasă la Piteşti!
Astazi 28 mai 2016 am trait un mic eveniment. M-am intalnit, dupa foarte multi ani cu cativa colegi de liceu. Acestia au fost: Sabina Bretcanu (impreuna cu sotul), Cristi Zamfir (impreuna cu partenera de viata), Ioan (Nae) Mihailescu, Gheorghe (Joe) Negut si Vasile (Pif) Tifigiu.
RăspundețiȘtergerePrilejul intalnirii noastre a fost dat de vizita in Romania a lui Cristi Zamfir, care traieste acum la New Jersey, in Statele Unite. Cristi a venit la Ploiesti sa-si vada mama, care are aproape 90 de ani. A mai venit in Romania, dar eu nu l-am intalnit. Imi aduc aminte ca la plecarea lui definitiva in Statele Unite a organizat o mica petrecere cu colegii, dar nici atunci nu am fost. Oricum mie imi este foarte limpede acum ca el este foarte mult legat de fostii colegi, un lucru demn de toata lauda. Ca sa nu mai spun, ca cine l-a cautat in Statele Unite a fost primit cu toata dragostea in casa lui (vezi amintirile lui Joe Negut).
Intalnirea a avut loc la Beraria Timisoreana, la ora 12. Primul la locul faptei a fost Pif, care, pe la 11.40 mi-a dat telefon foarte impacientat ca nu gaseste beraria si ca nu vede pe nimeni. Cred ca s-a mai linistit cand m-a vazut venind de pe strada Postei si cand i-am facut semn cu mana. Pana sa traversez eu, a aparut si Sabina cu sotul. Ne-am pupat, dupa care ne-am mutat mai aproape de intrarea in restaurant, ca sa fim vazuti. A sosit pe urma si Nae Mihailescu, iar dupa mai putin de un minut a aparut Cristi Zamfir. Am intrat in gradina restaurantului si Cristi a rugat chelnerii sa ne aranjeze o masa pentru 10 persoane. Pot sa spun ca pana aici nu au fost surprize, in sensul ca niciunul din cei prezenti nu era foarte schimbat, eram, ce-i drept, putin mai grasi, putin mai albi la par, dar semanam inca destul de bine cu noi, cei tineri. Ne uitam unul la celalalt, ne zambeam, mai schimbam o vorba – doua, dar nu ne manifestam zgomotos. Dar asta pana cand a aparut un tip, care dupa mine aducea a englez, barbierit nr. 3, cu un sacou cam mototolit, cu o sapca in carouri in cap si o geanta pe umar si care a venit drept la masa noastra si nu stiu ce a zis. La care unul dintre noi a raspuns, in gluma bineinteles, pentru ca stia cine este, ceva de genul „vezi-ti domnule de drum ca nu avem treaba cu dumneata”, dupa care „englezul” si-a scos sapca si cu totii l-am recunoscut pe „Joe” Negut. Bineinteles ca din acel moment grupul nostru, foarte discret pana atunci a devenit cel mai zgomotos si cel mai putin rezervat din tot restaurantul.
Atmosfera a fost foarte placuta si ne-a facut pe toti sa ne simtim bine. S-au depanat ceva amintiri, am vorbit de copii, am barfit un pic (doar un pic) pe cei absenti, am auzit si cateva rautati la adresa unora, dar in general cand cineva incepea un subiect se gasea altul sa-l intrerupa si asa nu aflai prea multe. N-a fost de vina berea, ci mai degraba timpul scurt si dorinta fiecaruia de a contribui la buna dispozitie.
Eu am vrut sa discutam putin pe tema revederii dupa 50 de ani de la terminarea liceului. Evident, nu prea era momentul unei discutii mai tehnice despre acest subiect. Dar neoficial, Nae Mihailescu, care lucreaza la Primarie si are legatura cu „evidenta populatiei” si subsemnatul, care am facut o buna impresie la organizarea evenimentului de astazi am fost desemnati sa facem o prima incercare de mobilizare a tuturor colegilor. Vom vedea ce putem face.
Ne-am despartit dupa aproape doua ore, cu promisiunea ca in primul rand sa ne tinem tare pe pozitie, adica sa fim cel putin tot atat de sanatosi si voiosi ca si astazi. Cristi, Joe si Pif au plecat catre liceu, iar noi ceilalti, care putem vedea liceul ori de cate ori vrem, fara nici un efort, am plecat la casele noastre.