miercuri, 30 august 2017

Soldiers of God de Robert Kaplan

Sunt în faza în care citesc mai multe cărţi scrise de Robert D. Kaplan. Robert Kaplan este un jurnalist american cu o istorie interesantă. A călătorit prin toată lumea, mai ales în zone de conflict. 

Subiectul acestei cărţi este războiul din Afganistan dus de mujahedini împotriva invadatorilor sovietici în perioada 1979 - 1988, când aceştia au început retragerea din Afganistan. 

Un epilog al cărţii este scris ulterior în 1998-99 când Kaplan revine în zonă, de fapt în Pakistan.

Despre Afganistan am citit un roman scris de scriitorul francez Joseph Kessel, Călăreţii. Este o carte despre spiritul afganilor, populaţie extrem de mândră, care trăiesc în condiţii extrem de dure în Munţii din Asia Centrală, personajul central fiind un afgan care joacă un fel de polo pe iarbă, dar în condiţiile vitrege din această ţară. 

Am mai citit şi cele două cărţi mai actuale scrise de un autor afgan stabilit în SUA, Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie şi Splendida cetate a celor o mie de sori. Aceste romane scrise de un refugiat afgan din aristocraţia locului surprins de invazia sovietică şi apoi de regimul talibanilor.

Cartea de faţă cuprinde călătoriilor periculoase ale autorului prin 1987 în interiorul Afganistanului pornind din Peshawar în Pakistan şi apoi de la Quetta din Balucistan - Pakistan spre Kandahar. 

Am aflat astfel că monarhia afgană instaurată prin 1737 a fost fondată în Kandahar. 
Călătoriile acestea erau foarte periculoase pentru că erau condiţii aspre, se mergea pe jos, puteai să calci pe minele pe care le plantaseră sovieticii, sau să cazi într-o ambuscadă a aceloraşi sovietici. 

Războiul era dus de diverse triburi şi experienţa britanică acestora trebuia să-i avertizeze cât de periculos este să te lupţi cu afganii. Britanicii au încercat de trei ori să cucerească Afganistanul trecând prin legendara trecătoare Khyber Pass dar au fost înfrânţi de afgani. 

Numele cărţii vine la mujahedini - soldaţii lui Dumnezeu (Allah). Autorul intervievează diverşi lideri, pe Haq, cel care conducea rezistenţa din jurul Kabului, un om extrem de curajos, care s-a întâlnit cu Reagan şi cu Thatcher, dar care a fost omorât de talibani în 2001.  
Apoi apare şi Hamed Karzai, un om din sud, din Kandahar care a fost preşedinte al Afganistanului între 2004 şi 2013.

Războiul dus de mujahedini era special, era făcut de oameni duri şi mândri, cu puternică credinţă islamică, dar lipsiţi de fanatism.
Ei erau atât de săraci că nu aveau nimic de pierdut, acest lucru nu l-au înţeles nici britanicii nici după un secol sovieticii.

Înarmarea mujahedinilor s-a făcut de către SUA prin serviciul secret pakistanez care a favorizat clanurile fundamentaliste islamice din care a ieşit poveste cu talibanii. 

Problema talibanilor mă interesa cel mai mult şi Kaplan dă nişte explicaţii.

După ce s-au retras ruşii care au provocat refugierea în Pakistan a milioane de afgani, unii tineri dintre aceştia, mai ales orfani au început să frecventeze şcolile islamice madrasa
Acestea erau condus de lideri religioşi veniţi din Arabia Saudită care practicau wahabismul, o versiune foarte austeră şi agresivă a Islamului. Din acest curent extrem de toxic şi periculos care neagă tot cea înseamnă civilizaţie occidentală provenea şi Osama Bin Laden!
Este foarte greu de înţeles cum aliatul SUA este Arabia Saudită care produce aceste curente toxice şi periculoase care au declanşat terorismul în Europa. 
Aceste  şcoli se îngrijeau de elevii care nu lipsiţi de resurse, le dădeau de mâncare şi îi îmbrăcau.
Islamul dur practicat de aceştia era extrem de anti-american.  Din aceste şcoli au fost selecţionaţi talibanii. 

Absolut iresponsabil, pakistanezii au sprijinit aceste şcoli şi pe talibani, în special guvernarea Benazir Butho, care a fost ucisă într-un atentat probabil de talibanii din Pakistan. 

Şcolile madrasa funcţionează bine mersi şi azi în Pakistan şi sunt sursa de terorişti islamişti din ziua de azi, care au creat şi Statul Islamic.


Cartea este interesantă şi trebuie citită.

luni, 28 august 2017

De-a Ion Cristoiu

Azi de dimineaţă când m-am dus la chioşcul de ziare să cumpăr cotidianul local mi-au căzut ochii pe un titlu de editorial al lui Ion Cristoiu din Evenimentul Zilei. Nu mai citesc demult acest ziar, mai ales după ce redactorul şef un urmărit penal şi unul din ziariştii cei mai veninoşi de azi a lansat povestea cu manipularea alegerilor prezidenţiale din 2009. Pentru că scopul atacurilor lui şi apoi a comisiei parlamentare nu este de a stabili dacă s-au fraudat acele alegeri, care oricum nu mai poate fi anulate, ci desfiinţarea procurorului şef DNA devenit duşmanul declarat al tuturor jefuitorilor statului român, în frunte cu beneficiarul acelor presupuse fraude, ex prezidentul Băsescu!

Şi aş mai spune şi de-a Cornel Nistorescu, alt individ cu stilou puturos, sau eventual un lap top care exală a fake news. 

Ion Cristoiu face o analiză complet în afara realităţii a vizitei lui Macron în România. 

Iar jagardeaua de Nistorescu, devenit pe faţă omul frizerului din Tr. Măgurele, alde Dragnea, deplânge cu lacrimi de crocodil reacţia străzii şi a factorilor politici responsabili la atacurile împotriva statului de drept comise de gongoricul ministru Tudor Toader. Dacă până şi Dana Gârbovan, lidera unei asociaţii de judecători apropiată de PSD a reacţionat negativ?

Dar să o luăm de la capăt cu Ion Cristoiu. Acest mercenar al obtuzităţii şi îngustimii gândirii jurnalistice face o analiză pe de-andoaselea a vizitei lui preşedintelui Franţei în România. Toate astea ca să-l desfiinţeze încă odată pe preşedintele Iohannis. 

Iohannis nu a primit cu entuziasm propunerile lui Macron privind munca detaşaţilor din Est în Vest. Firme estice sau din vest, folosesc munca mai ieftină a celor din estul UE. Polonia a fost categoric împotrivă. Inclusiv România nu are niciun interes, dat fiind nivelul de emigraţi la muncă în vest. De aceea reacţia lui Iohannis a fost prudentă, nu a dat un răspuns tranşant şi cred că aceasta este o politică mai înţeleaptă. Reacţiile Ungariei şi Poloniei sunt dominate de factorul iliberal şi această chestiune cu muncitorii nici nu afectează Ungaria. 
Ocolirea lor de către Macron a acestor ţări este determinată starea statului de drept în aceste ţări. 

Franţa este interesată să vândă armament României în condiţii de offset, adică să fie făcut la noi. Şi elicopterele multi-rol ar fi făcute la Braşov şi rachetele de distanţă scurtă tot la o uzină românească, probabil cu componente din Franţa. Dacă ne luăm după cel mai important proiect industrial de  succes care este Uzina Dacia, probabil că economia românească ar ieşi în câştig, problema autostrăzii Piteşti Sibiu cred că este la mâna unor sicofanţi de-ai lui Cristoiu. 

Pe de altă parte dezorientatul politic extern care este Cristoiu, habarnist la limbi străine nu ştie că Macron nu a apărut aşa din senin, are o istorie politică recentă importantă şi a răspuns aşteptărilor electoratului francez, şi în linia gaullistă vrea să reia locul Franţei pe firmamentul mondial. 

Macron a criticat vehement tentativele de atac la instituţiile statului de drept şi reacţiile sunt unanime şi în exterior, aşa că ideile ticăloase ale prostovanului de Tăriceanu şi perfidia judeţeană a lui Dragnea trebuie blocate şi bine fac cei care protestează.



Dacă cei doi erau la începutul lui 90 port drapelul noului stil de jurnalism, dezbărat de minciuna comunistă, acum Nistorescu şi Cristoiu sunt nişte cadavre vii ale jurnalismului obiectiv şi de calitate. 

sâmbătă, 26 august 2017

Balkan Ghosts de Robert D. Kaplan

Am terminat de citit cartea lui Robert D. Kaplan care l-a făcut celebru, Balkan Ghosts. Clinton, preşedintele SUA declară că a citit cartea şi că l-a influenţat. Kaplan spune că este doar o justificare a cestuia pentru lipsa de intervenţie în războaiele din fosta Iugoslavie.

În articole prin 1995-1999 ulterioare cărţii Kaplan pledează pentru intervenţia în Kossovo pentru împiedicarea sârbilor de a face epurări etnice.

După cum vedeţi şi această postare despre Fantomele Balcanilor o fac aici la blogul politic, pentru că această carte este eminamente politică ca şi ce mai recentă, În umbra Europei.  

Cartea are mai multe capitole, primul este dedicat Iugoslaviei înainte de prăbuşire prin 1989. Al doilea capitol este despre România în 1990 imediat după Revoluţie. Următorul capitol este despre Bulgaria, ca ultimul să fie dedicat Greciei. În epilog autorul evocă şi un drum din Grecia spre Adrianopole ca peisajul Balcanilor să fie complet.


După cum se observă România este inclusă şi ea în Balcani, în opinia autorului, chiar dacă pentru noi este o idee deranjantă.

Mărturisesc că, după introducere m-am dus direct la capitolul dedicat României.
Este România din 1990 în jur de Paşte. Primul drum îl face la Tulcea şi Sfântu Gheorghe. Aici este găzduit de o familie de medici care au în cap să emigreze, lucru care a devenit obişnuit azi la noi.

Următorul drum cu trenul îl face spre Iaşi, în capitala Moldovei. De remarcat că şi azi la fel ca în 1990 infrastructura de transport este la pământ, Vaporul cu care a mers este vai de el, lumea este cenuşie, predomină mirosul de nespălat şi alcool prost, lucra aplicat şi mersului cu trenul. Singura diferenţă este că, dacă în 1990 nu prea vedeai maşini pe şosele astăzi acestea sunt extrem de aglomerate.
La Iaşi, surpriză! Ia contact cu tinerii jurnalişti de la Opinia Studenţească Cristian Mungiu, viitorul mare regizor şi sora lui Alina, editorialista de azi şi profesoara de politici publice. Ambii îl admiră pe mareşalul Antonescu, dat fiind originile basarabene ale familiei. Azi şi-au mai schimbat opiniile. Kaplan este preocupat de genocidul evreilor din Transnistria şi de pogromul de la Iaşi din 1941. Azi se ştiu mai multe despre aceste lucruri teribile. 

Face apoi o vizită în peisajul de basm al Bucovinei la mânăstirile pictate, confirmat de turismul de bună calitate de aici, de azi.

Ajunge la Cluj şi deplânge dispariţia atmosferei intelectuale maghiare, superioare, dar recunoaşte politica de apartheid dusă de unguri în Transilvania. 

Ajunge la Sibiu şi admiră peisajul central european al oraşului, germanitatea lui şi stă de vorbă cu saşii care se pregătesc să plece în Germania. Kaplan este profet pentru că spune că viitorul României este legat de germani şi Germania. Uite că azi avem un preşedinte sas!

Face un drum şi la Timişoara să vadă oraşul Revoluţiei din Decembrie 1989.

Se opreşte în final la Bucureşti, este vremea alegerilor, dar acest eveniment nu-l interesează pentru că alegerea lui Iliescu este previzibilă. Blamează intervenţia ulterioară a minerilor în Piaţa Universităţii.

M-au deranjat anumite erori privind istoria României, dar ştie bine viaţa şi aventurile lui Carol al II-lea. Sunt momente pe care le-am trăit şi eu într-o continuă exaltare plină de speranţe. Dar au trecut anii!

Pentru mine mult mai interesant a fost primul capitol, dedicat Iugoslaviei. Pentru documentare foloseşte cartea lui John Reed War in Estearn Europe, jurnalistul care a descris Revoluţia Bolşevică din Rusia. Mai foloseşte şi cartea autoarei britanice Dame Rebecca West Black Lamb  and Grey Falcon.
Prima subcapitol este dedicat Croaţiei prin comparaţiile a două din figurile importante a unor ecleziaşti croaţii, Arhiepiscopii catolici Strossmayer  de  la începutul secolului militant pentru reunirea slavilor de sud şi Arhiepiscopul Stepinac din vremea Croaţiei independente din vremea ustaşilor, acuzat de colaboraţionism. Şi Kaplan spune că nu există nicio diferenţă etnică între sârbi şi croaţi, doar religia. Cu toate că cei care au creştinat pe slavi, pe bulgari, şi pe toţi iugoslavii Sfinţii Chiril şi Metodiu sunt sfinţi de prim rang şi la croaţi şi la sârbi. Izbucnirea violentă a naţionalismului croat a fost alimentat în perioada interbelică de tendinţa de acaparare a sârbilor a statului iugoslav. 

O altă vizită a lui Kaplan are loc la Pec la mânăstirea Gracianitsa, monument superb al Serbiei medievale din secolul al XIV-lea din Kossovo. Este înainte de izbucnirea ciocnirilor între albanezi şi sârbi, dar atmosfera este foarte încărcată. Kaplan spune că regiunea autonomă Kossovo a fost un dar otrăvit făcut de Tito sârbilor. Arealul istoric al Serbiei medievale este acum copleşit de demografia albaneză. Tito a stabilit la fel de perfid capitala Kossovă la Priştina exact la jumătatea distanţei dintre mânăstirea Gracianiţa şi Kossovo Poljie, locul dezastrului militar sârbesc din 1389, după care Serbia cade sub stăpânirea otomană.

Ne transportăm apoi în Macedonia. Aici am aflat lucruri interesante. Pacea de la San Ştefano din 1878 stabilea graniţele Bulgariei Mari cu ieşiri la Adriatica şi Marea Egee. Acestea erau graniţele naturale ale slavilor bulgari. Nu degeaba unii spun că grecii de azi sunt la origine slavi bulgari. Bulgarii se întindeau până la porţile Salonicului. Doar interesele marilor puteri au redus teritoriul Bulgariei. Macedonia a fost pierdută de bulgari încă odată prin Războaiele Balcanice. Revoluţionarul şi teroristul macedonean Delcev de la finalul secolului XIX era născut într-un orăşel de lângă Salonic. Grecii au încurajat pe sârbi să facă din Macedonia o entitate independentă de Bulgaria, dar s-au schimbat în 1991 la apariţia Republicii Macedonia. Acum înfloreşte identitatea separată a Macedoniei ca urmaşă a regatului lui Filip al II-lea şi Alexandru cel Mare. 


Urmează capitolul dedicat Bulgariei. Vizitele în Bulgaria le face Kaplan cu trenul de la Bucureşti la Sofia şi totdeauna grănicerii bulgari sunt mai amabili. Şi viaţa în anii 80 este mai bună în Bulgaria. Aici are un prieten un ziarist bulgar vorbitor de engleză. Bulgarii visează la teritoriile pierdute, inclusiv Dobrogea românească. Sunt vremurile când s-a produs atentatul lui Agca împotriva Papei Ioan Paul al II-lea, organizat de securitatea bulgară. Se vorbeşte şi de represiunea şi bulgarizarea numelor turcilor din Bulgaria. De fapt sunt relatate mai multe vizite succesive în Bulgaria inclusiv imediat după 1990 când începe democraţia în această ţară şi speranţele se îndreaptă spre regele Simeon, care va fi prim ministru al Bulgariei. 

Ultimul capitol dedicat este Greciei. Kaplan face o diferenţă între Grecia antică ideală a intelectualilor şi cea de azi. El împarte grecii în eleni şi romei. Elenii sunt dedicaţii idealurilor, pe când romeii sunt cei pragmatici, fanarioţii de la Stambul. Un capitol impozant este dedicat guvernului Andreas Papandreu, socialist educat în SUA, dar antiamerican feroce. Este acuzat de Kaplan că a dus Grecia al faliment. Lucru care se petrece din nou azi în Grecia. Sunt pagini dedicate turismului în Grecia declanşat de filme precum Zorba de care mă bucur şi eu azi. 

Este tulburător în carte cum fiecare etnie balcanică şi naţie îşi doreşte epurarea etnică a teritoriului naţional. Grecii nu mai recunosc nicio minoritate. Au grecizat pe toţi slavii şi au beneficiat şi de infuzia de greci refugiaţi din Turcia şi aşezaţi exact în Macedonia grecească. Inclusiv România este acuzată că a dus o campanie de epurare împotriva maghiarilor, dar care nu se adevereşte în mare parte de realitatea de azi a României, unde supravieţuieşte o importantă minoritate maghiară. 


Cartea lui Kaplan este un document interesant despre vecinii noştri a căror istorie recentă o ignorăm

vineri, 25 august 2017

Televiziuni de ştiri

Pe la începutul anilor 2000 un întreprinzător a fondat prima televiziune de ştiri, Realitatea tv. Succesul a fost instantaneu, această nişă fiind goală. De atunci au conştientizat şi cei de la Antena şi au inventat şi ei Antena 3. Şi aşa piaţa televiziunii de ştiri a crescut sunt acum, în afară de cele menţionate, B1 tv, Digi 24 şi ultima România tv. Zilele trecute ne spune  că la izbucnirea tragediei de la Barcelona la televiziunea România tv continua netulburată acţiunea de propagandă anti Iohannis şi nu dădea Breaking news - ştiri de ultimă oră. 
De fapt de utilitatea acestui tip de televiziune şi-au dat seama patronii media din România şi le folosesc pe post de grenadă mediatică caresă servească propriile interese. 

Dacă Antena 3 face propagandă conformă cu interesele lui Dan Voiculescu, ieşit recent din puşcărie atacând din toate direcţiile justiţia şi în special pe şefa DNA. La fel dar parcă mai grosier, neruşinat şi murdar se comportă România tv. Este într-adevăr un amestec de senzaţionalism tip televiziunile lui Dan Diaconescu împletite cu interesele fugarului patron mafiot Ghiţă. Interesant că această televiziune care îl ataca pe Băsescu, s-a reorientat şi pe lângă B1tv televiziunea de casă a ex preşedintelui acum Băsescu se simte ca peştele în apă în această televiziune care cultivă minciuna grosieră, sau pe limba lui Trump fake news

Singura televiziune de ştiri care încearcă să facă televiziune cu standarde profesionale este Digi24 împreună cu Cosmin Prelipceanu, dar nici ei nu sunt scutiţi de derapaje când vin interesele propriului patron. 

Sunt atât de scârbit de aceste televiziuni că prefer să urmăresc site-urile de ştiri, chiar dacă aroganţa, parti pris-urile cu puterea şi nesimţirea unui Nistorescu cu al său Cotidianul.ro mă scot din sărite.

Realitatea tv este prizoniera umorilor de moment ale lui Rareş Bogdan care câteodată deraiază îngrozitor, mai ales când apelează la pseudo jurnalişti. Ultimul angajat şi acolit imbecil adus aici de patronul şi comentatorul politic Guşă este clujeanul Hoandră care se extaziază la opiniile patronului Guşă şi se îmbracă absolut neadecvat, apărea în espadrile de cârpă şi pantofi fără ciorapi când are invitaţi îmbrăcaţi formal în costum. Ultima ispravă a acestuia a fost invitarea unsurosului Bogdan Chireac aseară la comentarea vizitei lui Macron. El se trezise avocatul Ungariei şi Poloniei, care-şi apără interesele naţionale. Interese naţionale confundate cu puterea politică de a influenţa justiţia şi a nu mai pedepsi pe hoţii îmbogăţiţi din politică prin jefuirea ţării, cum a fost tentativa lui Tudorel Toader. Probabil că sicofanţii de la A3 au sărit în sus de bucurie?

În fine am urmărit şi aberaţiile Alinei Mungiu care, în afară de a-şi pune în valoare relaţiile ei externe nu mai are pic de coerenţă în analizele politice. Acuză inclusiv pe Iohannis că şi-a aranjat prin avocat afacerile. Păi cum? Să piardă procesul?

Vizita lui Macron a primit acoperirea mediatică care se cuvenea unui din liderii europeni în ascensiune. Sunt încă lucruri neclare în agenda sa şi Iohannis s-a arătat mai rezervat.


Încă mulţi de pe la aceste televiziuni au impresia că pot păcăli şi imbeciliza poporul, dar realităţile politică şi socială îi contrazic. 

joi, 24 august 2017

La mare

Sakis cu mine la Koralis
Dosarul din Dilema veche, La mare mi-a deschis gustul amintirilor.
Mersul în vacanţă la mare a fost ceva esenţial în viaţa mea. Nu de alta  dar la noi în România, o ferestruică deschisă spre Occident era vacanţa la Marea Neagră. Ăsta este paradoxul românesc, Vestul era în Estul României.

Mi-am dorit de mic să ajung la mare în vacanţă. Bietul meu tată a reuşit prin 1956 să petreacă un concediu fără familie la Vasile Roaită, Eforie Sud de azi. S-a întors cu o amintirea o poză cu colegi de la serviciu în care afişa un ceas de mână, care nu-i aparţinea, dar aşa era în anii 50 la noi semnele de prosperitate erau ceasul de mână şi motocicleta. Avea tata în schimb un vechi ceas de buzunar elveţian Anker, extrem de precis.
Mama s-a străduit să ne trimită prin tabere colonii pe mine şi pe sor'mea , dar n-a reuşit să ne trimită şi la mare.
N-am ajuns nici în adolescenţă, în liceu.

Prima mea vacanţă la mare s-a petrecut în 1968, la început de iulie. Am luat un tren de noapte şi am ajuns dimineaţa în Constanţa ca pe la 9-10 să ajung în Costineşti, în tabăra studenţească. Eram şef de grupă, rezultatele mele erau bune la examene aşa că am profitat toată studenţia de vacanţa la Costineşti. Asta mi-a permis în 1969 să am o discuţie cu un tânăr negricios, în cămaşa albă cu mâneci scurte care mă întreba cum este în tabără. M-am cam plâns, lucru care i-a alertat pe mahării taberei, pentru că individul cu pricina era şeful UTC-ului...Ion Iliescu! Doar în 1970 nu am ajuns la Costineşti pentru că mi-am rupt piciorul înainte de ultimul examen.

Din prima ieşire la mare m-am ales cu prima mea pereche de blue-jeans Wrangler, evident purtaţi, luaţi cu 100 de lei de la nişte suedezi. Tot de acolo am cumpărat de la nişte italieni un tranzistor cu bandă FM vest care s-a dovedit util după 1990.

Vacanţele studenţeşti au fost pline de peripeţii era sfârşitul anilor 60, era micul dezgheţ românesc, apăruseră hippyies, lumea era relaxată. O noapte i-am ascultat şi am dansat la Barul Litoral din Eforie Nord cu Phoenix, dimineaţa ne-am văzut cu cei de la Sideral.

Ultimul an de studenţie şi primul an de absolvent în 1972 l-am făcut cu un amic la Saturn, la cort vacanţă superbă! Am avut primele amoruri internaţionale, o tempora!

Apoi m-am fixat câţiva ani pe Costineşti, pe la o tabără de tineret din Eforie Sud, până când am ajuns la concluzia că trebuie să merg la hotel, la Mamaia. Şi aşa împreună cu Ilie T. am făcut probabil cel mai frumos concediu la mare în 1976, la sfârşit de iulie. Teribil şi cu nervi până am găsit loc la hotelul pe care-l doream Continental, în zona Club Mediteranee. Era Olimpiada de la  Montreal, şi după ce ne întorceam de la discotecile pe valută unde ne băga Mihai, un ploieştean extrem de descurcăreţ pe care l-am luat cu noi în cameră, găseam bere cehească rece la bar şi ne uitam la prestaţiile de vis ale Nadiei Comăneci. Am verificat locurile în 2009, Club Mediteranee a dispărut între timp.

Am continuat vacanţele din anii 80 la cort la Zodiac în Jupiter Neptun unde ziceai că te afli în Germania, mulţi din turişti fiind veniţi de acolo. Apoi un alt concediu cu Adriana la Cap Aurora, unde am cunoscu pe Ulli Şi Jimmi R., ea nemţoaică, el scoţian, pe care am reuşit să-i revedem în Germania în 1990 şi în Scoţia în 1996, extraordinari oameni!

În 1982 am făcut prima mea vacanţă la Doi Mai sub impulsul prietenului Valeriu D. Aici am trăit mai mult alcoolizat cu votcă, dar atmosfera era specială, întâlneai scriitori, consacraţi şi în curs de devenire. M-am ales cu o diaree de care m-a vindecat în...Deltă unde apa de Dunăre m-a curarisit. 

Am fost în continuare la mare până în 1990 pe la Neptun, sau în gazdă la vărul meu Jean, marinar de meserie. 

Am mai fost parcă şi după 90, pe la nişte conferinţe la Neptun.

Prima mare alta decât Marea Neagră, a fost Marea Adriatică, pe care am vizitat-o la o conferinţă în 1993 în Slovenia, la  Porto Roz. 

Am fost şi în 1996 la Canalul Mânecii, unde am făcut un week-end cu prietenul Mihai V. la Brighton pe pietre, stând în şezlong. 

Prima vacanţă adevărată la altă mare a fost în 1997 în Creta. M-am convins de ce spunea un francez, că Marea Neagră este verde, pe când Mediterana este albastră, pe motiv de concentraţie de sare. 

În 1998, în prima ieşire în Italia am înotat pe nişte bolovani pe o plajă din insula Capri.

Apoi am făcut marele periplu european de la Est la Vest, în 2001. Am făcut baie în Adriatica la Veneţia, apoi pe bolovani la Mediterana la Nisa, dar şi la Saint Tropez în oraş, nu pe plaja unde se făceau filmele cu jandarmi.
Am oprit apoi pe plaja din Barcelonetta la Mediterană, ca în final să ajungem la Atlantic în Cascais, Portugalia, unde apa este rece în iunie.

În 2002 am ajuns în Turcia la Kusadasi, la Egee şi apoi la Istanbul din Topcapi am văzut culoarea extraordinară a mării, turcoaz, verde albastru, pe Bosfor.

Din 2003 până în 2007 am  făcut vacanţe în Italia, la Rimini, la Viareggio, la Sorrento şi la Positano pe coasta amalfitană.

În 2004 am întrerupt făcând turul Franţei cu o săptămână la Saint Cyr sur Mer. Mediterana la mijloc de iulie era rece pentru că bătea Mistralul. Doar satisfacţia că am trecut prin gara din La Ciotat unde fraţii Lumieres au filmat venirea trebului care a speriat pe primii spectatori de film! Am ajuns apoi şi la Saint Malo unde pe o vreme ploioasă lumea făcea plajă.

În 2008 am făcut un sejur în Croaţia pe insul Krk, insula lui Ulise, Circe. Hotelul era comunist, mai rău ca la noi, la Marea Neagră, peisajul era deprimant, eram înconjuraţi de rafinării şi depozite de petrol de la portul Rijeka (fostul Fiume din cartea de citire a mătuşii mele Ioana, portul patriei noastre în Ardealul Habsburgic!).

În 2009 am fost pentru prima oară în insula Tassos şi ne-a plăcut plaja de la Golden Beach, un golf înconjurat de munţi plini de verdeaţă.

Am început să batem Grecia, am fost la Polychronos pe braţul cel mai vestic, pe Kassandra, apoi pe Sithonia la Sarti în dreptul muntelui Athos.

În 2012 ne-am întors în patrie la Mangalia. Hotelul fost Siemens, bun, micul dejun excelent, dar oraşul prin de câini şi o atmosferă neprietenoasă. 

Aşa că am continuat cu Grecia. În 2013 am ajuns pe cealaltă mare a Greciei, la Marea Ionică, la Parga. Aici am făcut şi o vizită cu vaporul în Corfu unde parcă te-ai afla în Veneţia.

În 2014 am fost din nou în Tassos, la Skala Potamia în extremitatea sudică a plajei Golden Beach şi aici ne-am ataşat de taverna Koralis a lui Sakis, prietenul nostru. De fapt la tavernă în Grecia înveţi joi de vivre, eşti ca în familie, te cinstesc cu un Uzo sau cu un dulce. Îl bat la cap mereu pe Sakis să vină la noi la Mamaia să-i înveţe pe ai noştri cum se face turism!

Am ajuns în 2015 în Skiatos pe una din cele mai frumoase plaje din Grecia, Koukounaris Beach, plajă cu umbră de la pini.


Dar am revenit din nou în Tassos, la Skala Potamia, locul nostru de vacanţă la mare pe un orizont previzibil.  

PS
Zilele trecut am văzut la farmacia Catena crema de protecţie solară Piz Buin pe care în amintirile mele o foloseau nemţoaicele pe plajă la Costineşti şi Neptun!

duminică, 13 august 2017

Centenar

Plănuiam să scriu despre acest subiect de ceva vreme şi cred că probabil acum a venit vremea să-mi dau cu părerea. Acest an 2017 marchează aniversarea unor importante evenimente militare pe fronturile Primului Război Mondial. Pe frontul românesc din Moldova s-au produs ofensiva de la Mărăşti Oituz a generalului Averescu şi marea bătălie de la Mărăşeşti care au anihilat forţele atacatoare germane, la fel cum au fost stopaţi germanii şi pe frontul de vest.

La anul în 2018 se vor aniversa evenimentele care au condus la România Mare şi aceasta îndeamnă la reflecţie!

Am avut în istoria politică a României moderne două generaţii excepţionale, cea a paşoptiştilor, care au decis modernizarea României, care au realizat unirea principatelor, aducerea unei monarhii ereditare apusene şi a independenţei noului stat numit România. Am citit unele comentarii care spun că dezideratele acestei generaţii nu au fost realizate nici astăzi şi probabil că nu sunt departe de adevăr!
Din această generaţie fac parte Ion Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, dar mai ales fondatorul celei mai importante familii politice româneşti, Ion C. Brătianu, prim ministru al Independenţei de la 10 Mai 1877.
Nu trebuie omis nici excepţionalul prim Rege al României Carol I, sub care România s-a transformat dintr-o ţară înapoiată într-un regat modern şi de perspectivă. Chiar dacă nu toate doleanţele populare nu au fost complet îndeplinite, după cum arată Răscoala din 1907.

A două generaţie excepţională aş spune că a fost cea a lui Eminescu, care a realizat idealul României Mari. Şi-l pun aici pe Eminescu care a prevăzut profetic România Mare în Doina, "De la Nistru pân’ la Tisa".
Aici personalitate covârşitoare a fost Ionel I. C Brătianu, alt extraordinar om politic care a avut inspiraţia să-l contrazică pe importantul istoric şi om politic Nicolae Iorga când acest a întrebat retoric: "Ce poate învăţa un istoric de la un inginer?"  "Măsura!" a replicat Ionel I. C Brătianu. 
Profetic şi I.I C Brătianu. Pentru că celorlalte generaţii de politicieni români asta le-a lipsit, Măsura!

Asta a lipsit, din păcate, următoarelor generaţii politice ale României.

Şi acum analizând contrafactual, putea România să devină România Mare fără condiţiile de la sfârşitul Primului Război Mondial? 
Cred că da, dar era dificil! Pentru că o prăbuşirea a Imperiului Austro Ungar era o realitate previzibilă la începutul secolului XX. Însă fără înfrângere acestui imperiu în război, negocierea recuperării Transilvaniei era dificilă în graniţele actuale. Pentru că nu numai Transilvania, ci şi Banatul, Bihorul şi Sătmarul şi Maramureşul sunt în discuţie, care erau parte a Regatului Ungariei. La fel Imperiul Ţarist el era minat de mari probleme interne şi Basarabia putea reveni în cele din urmă României. Dar logica lui Stalin a făcut să pierdem nu numai Basarabia, dar şi Bucovina de Nord şi sudul Basarabiei, care nu mai sunt româneşti, ci ucrainiene.

Revenind la tragedia României Mari din 1940, oamenii politici s-au dovedit sub orice critică.
Înţeleg să spunem că pericolul ultimatumului sovietic nu putea avea răspuns militar, dar cedarea Transilvaniei de Nord a fost cel mai mare eşec politic românesc. De ce România nu a refuzat Diktatul de la Viena, de ce nu a reacţionat militar? Aici forţa militară era clar în favoarea României. Iar apoi mareşalul Antonescu de ce nu a ordonat recuperarea acestor teritorii. El a recuperat prin luptă Basarabia şi Bucovina de Nord, dar nu a întreprins nicio operaţiune militară împotriva Ungariei? 

Aşa că nu pot decât să admir opinia mareşalului polonez Pilsudski, cel care a oprit prin Miracolul de pe Vistula ofensiva bolşevică împotriva Europei. El spunea că preferă să lupte chiar dacă este înfrânt, dar onoare este salvată!
Puteam reacţiona militar împotriva Rusiei bolşevice sau Ungariei şi nu riscam decât ocupaţia, sovietică şi apoi hitleristă, dar se putea salva onoarea Românei! Aici împărtăşesc opinia marelui patriot şi senior român Neagu Djuvara! 

Şi în context găsesc că este extrem de importantă decizia Regelui Mihai de a întoarce alianţele la 23 august 1944. Pentru că aşa am salvat măcar Transilvania. În caz contrar ne regăseam în situaţia să pierdem şi acest teritoriu românesc şi azi să peripatizăm cu năduf cum facem azi privind ce se întâmplă azi în Basarabia.

Nici nu vreau să analizez hiatul istoric şi politic al ruşinii comuniste, n-am nicio nostalgie pentru vremurile trecut ale copilăriei şi tinereţii mele plină de lipsuri economice şi mai ales politice, când trebuia să fi ipocrit şi să minţi cu neruşinare că este bine când era foarte rău!

După prăbuşirea comunismului, noua clasă politică a înţeles un singur lucru, că trebuie să se îmbogăţească prin jefuirea României!
Chiar dacă sunt excepţii notabile, sau chiar dacă a existat consensul de a deveni membrii celei mai puternice alianţe politico militare, NATO şi a Uniunii Europene. 

Încep să se schimbe acum generaţiile politice şi sper că rebuturile care conduc azi România sunt doar un coşmar trecător! 


Cei care conduc România trebuie să înţeleagă de ce au nevoie românii după un secol de la România Mare!

luni, 7 august 2017

Nostalgie veninoasă

După cum am mai spus cumpăr un cotidian piteştean din motive de informaţii locale.

În numărul de azi este făcut necrologul unui ziarist care a decedat la o vârstă venerabilă. Necrologul în ziar nu este semnat, dar pe internet observ că aparţine redactorului şef, aici.

Nu aş fi reacţionat dacă necrologul nu este o revărsare de ură veninoasă şi de nostalgie proletcultistă.

Autorul are imensa obrăznicie să glorifice agricultura comunistă a cărui politruc fusese defunctul jurnalist. Şi întrece orice măsură când se dezlănţuie pe desfiinţarea CAP, care ar fi dus la scăderea producţiei de lapte în post-comunism.

Care lapte? Că trebuia să te scoli pe la 4 dimineaţa în anii 80 ai iepocii de aur ca să pui sacoşa cu sticle să ai vreo şansă minimă să prinzi lapte!

Înţeleg nostalgiile unora care în vremurile în care trudeau pe tărâmurile muncii de partid să prostească, sau de fapt să scoată din sărite pe bieţii oameni cu minciunile ideologice. Erau mai tineri, iar acum pe lângă neputinţă acţionează şi ciuda pe decrepitudinea vârstei.

Ce agricultură?

Aia la care eu şi colegii noştri de la un institut de cercetări nucleare eram puşi să adunăm porumbul, pe care erau incapabili să-l recolteze cu combinele, sau făcute special doar să umilească pe intelectuali, să simtă ce înseamnă munca? După capul pătrat al politrucilor, inclusiv de la ziar, semi analfabeţi, care trăiau satisfacţia arogantă a cocoşării intelectualităţii cu munca fizică brută, pe cei care nu umblaseră în opinci, cum îmi declara ritos la cârciumă un alt fost.

Asta era satisfacţia neghioabă şi iresponsabilă a ciocoimii de partid, selecţionată din rebuturile satului românesc, care au provocat dezastrul agriculturii socialiste, incapabilă să hrănească pe români. 


Tot loturile ţărăneşti individuale, cei 10 % din pământul României, reuşeau să mai potolească foamea umilinţelor noastre, prea devreme uitate de aceşti şobolani roşii de partid şi din păcate şi de unii dintre noi!