S-au comemorat 85 de ani de la Pogromul de la Iași. Este una din cele mai rușinoase pagini din istoria noastră. Mă simt dator să republic pe blogul meu articolul domnului Alexandru Muraru despre acest eveniment.
Peste 13.000 de morți în 48-72 de ore, gropi săpate înaintea crimei, două trenuri ale morții: verdictul unui masacru pe care statul român l-a plănuit, l-a administrat și l-a executat cu propriile instituții. Pogromul de la Iași, desfășurat în ultimele zile ale lui iunie 1941, a fost una dintre cele mai mari crime împotriva populației evreiești petrecute în Europa în afara lagărelor naziste de exterminare. Concluzia istoricilor este fără echivoc: o operațiune premeditată, pregătită prin ordine oficiale de la nivelul cel mai înalt al regimului de atunci – dictatorul Ion Antonescu și viceprim-ministrul Mihai Antonescu, propagandă –, planificare administrativă și acțiune coordonată a statului. În 48-72 de ore, au fost uciși peste 13.000 de oameni, aproape o treime din comunitatea evreiască a orașului. Holocaustul din România a fost, în bună măsură, opera propriilor instituții: Serviciul de Informații Speciale, armata, jandarmeria, poliția, serviciile și administrația locală (prefecturi, gardieni publici etc), cu participarea semnificativă a localnicilor și a grupurilor paramilitare de legionari, au conceput, au organizat și au executat crima în masă din inițiativă proprie, cu metode sălbatice de exterminare, la un nivel al masacrării și cu o amplitudine aproape unice.1 Duminică, 28 iunie 2026, președintele Statului Israel, Isaac Herzog, a participat la Iași la ceremonia de stat dedicată împlinirii a 85 de ani de la pogrom și la reînhumarea a 22 de victime identificate abia recent. În fața mormintelor a pus o singură întrebare: „Cum poate fi înțeleasă o asemenea cruzime, răspândită în întreaga societate?”2 Cifrele rămân cutremurătoare tocmai prin precizia lor administrativă. Un raport al Serviciului Special de Informații din 23 iulie 1943, întocmit pe baza listelor ținute de sinagogile ieșene, a numărat 13.266 de victime, între care 40 de femei și 180 de copii. Estimările istoricilor pornesc de la circa 3.200 și urcă, la Jean Ancel, spre aproape 15.000.3 Conform recensământului din 1930, Iașul avea 102.872 de locuitori, dintre care 34.662 evrei. Jean Ancel a numit ce s-a petrecut acolo un „pogrom administrativ”, iar Dennis Deletant a subliniat ritmul ieșit din comun al uciderilor.4 O comunitate aproape întreagă a fost ucisă în mai puțin de o săptămână, una dintre cele mai rapide rate de exterminare din Europa verii lui 1941. Cronologia unei decizii Premeditarea este scrisă în calendar. Pe 18 iunie, un detașament de circa 160 de ofițeri ai Serviciului Special de Informații pleca spre Moldova. Pe 20 iunie, în cimitirul evreiesc din Păcurari se săpau gropi comune: până pe 26 iunie, două erau gata, una de aproape treizeci de metri, alta de cincisprezece. Pe 21 iunie, Ordinul nr. 4147 cerea evacuarea bărbaților evrei între 18 și 60 de ani din zona dintre Siret și Prut. Generalul Constantin Z. Vasiliu dădea dispoziții pentru „curățirea terenului”, eufemismul administrativ al uciderii.5 Toate acestea s-au petrecut înainte ca primul avion sovietic să fi atins orașul. Mecanismul morții era pus la punct cu zile întregi înainte ca pretextul să fie inventat. Pretextul a venit pe urmă. Bombardamentele sovietice din 24 și 26 iunie au făcut pagube (initial limitat, ulterior semnificative), dar au hrănit zvonul că evreii ar fi semnalizat avioanelor cu lanterne și pânze roșii. Un tipar antisemit, un fals mit răspândit aproape cu o precizie matematică de serviciile speciale ale aliaților nazistilor din Europa, concomitent cu o radicalizare instituțională și civilă pe orizontală și verticală, a serviciilor de ordine, apărare publică, administrație și a populației. În noaptea de 28 iunie, percheziții conduse de 140 de polițiști și 677 de jandarmi, organizați în 40 de echipe, s-au soldat cu 317 arestări. Pe ziduri au apărut afișe care chemau la crimă: „Cu fiecare evreu ucis, ucizi un comunist.” Apoi ancheta internă a regimului a desființat totul. Pe 2 iulie, generalul Leoveanu raporta că niciun soldat român sau german nu fusese ucis, că nu existau urme de gloanțe, că „revolta evreiască” nu avusese loc niciodată. Comunicatul oficial din 1 iulie, care anunța execuția a 500 de „iudeo-comuniști”, era o minciună.6 Statul a ucis mii de oameni, apoi a mințit despre motivul pentru care îi ucisese. Cui i-a folosit minciuna? Regimului care avea nevoie de un alibi pentru o decizie luată în absența oricărei provocări. Trenurile morții Un element central al genocidului și mai ales al Holocaustului l-a reprezentat folosirea industriei, a tehnologiilor și a invențiilor lumii moderne și urbane puse în slujba crimei. Trenurile de marfă pentru a transporta evrei au rămas o imagine emblematică a dezumanizării și a folosirii acestor mijloace pentru a grăbi exterminarea semenilor. Dar aproape nicăieri în Holocaust acestea nu au fost folosite drept camere de asfixiere, într-o dimensiune a sălbăticiei nemiîntâlnite. Pe 29 iunie, mii de evrei au fost mânați în curtea Chesturii Poliției, care a devenit o veritabilă “fabrică a morții”, cum avea să o numească istoricul Jean Ancel, expresia totală a unui “pogrom administrativ”. Rapoartele oficiale i-au numărat pe rând: o mie dimineața, trei mii și jumătate la prânz, cinci mii spre seară. În jurul orei două după-amiaza, mitralierele, armele automate, ciomegele și ranga s-au abătut asupra lor. Un martor ocular, maiorul Constantin Darie, a estimat între 3.000 și 4.000 de morți și răniți grav doar în acea curte. Cel puțin 254 de trupuri au fost duse imediat la gropile comune din cimitir, cu patru camioane și douăzeci și patru de căruțe. Apoi au venit trenurile. Primul, spre Călărași, a pornit în zori, la 4 dimineața, pe 30 iunie cu aproximativ 2.500 de evrei înghesuiți în 33–39 de vagoane de marfă pecetluite, câte 80 până la 150 într-un vagon construit pentru 35. A mers șapte zile și jumătate, aproape 500 de kilometri, pe un traseu ocolit dinadins. Pe podea fusese pus var nestins și carbid, care, în contact cu aerul, au degajat gaze toxice accelerând asfixierea. La Târgu Frumos, trenul a oprit pentru prima dată după 17 ore; aici s-au descărcat 654 de cadavre, la Mircești 327, la Săbăoani 300. Când trenul a ajuns la Călărași, pe 6 iulie, mai trăiau 1.076 de oameni, dintre care 69 muribunzi, alți câteva zeci decedând în următoarele zile. Al doilea , plecat la 6 dimineața din gara Iași, avea de parcurs 20 de kilometri până la Podu Iloaiei, dar a făcut aproape nouă ore: din 1.902 deportați, 1.194 nu au ajuns vii. Supraviețuitorul Iancu Țucărman avea să spună că din cei 140 din vagonul lui au rămas opt.7 Erau cetățeni români, născuți la Iași, din familii așezate acolo de generații, unii din trei fiind copiii sau nepoții evreilor eroi care luptaseră pentru aceeași țară ân Marele război pentru reîntregire. Brutalitatea a fost atât de dezlănțuită și atât de publică încât a tulburat până și pe germani. Reprezentanții unui regim care organiza deja exterminarea industrială a evreilor Europei au cerut autorităților române să restabilească ordinea în stradă, pentru a-și desfășura mobilizarea fără perturbări.8 Misiunile diplomatice au consemnat ce avea să fie ulterior falsificat: consulul german Fritz Schellhorn raporta, pe 1 iulie, circa 1.182 de cadavre descărcate la Podu Iloaiei, iar ministrul Reichului la București, Manfred von Killinger, transmitea la Berlin, în septembrie 1941, cifra de 4.000 de morți.9 Când reprezentanții crimei industriale îți cer să faci ordine pe străzile tale, măsura barbariei a fost depășită. Rădăcini și răspunderi Nimic din toate acestea nu a apărut peste noapte. Iașul fusese, vreme de două decenii, unul dintre laboratoarele antisemitismului românesc: aici predicase A.C. Cuza, aici se născuse Liga Apărării Național-Creștine, aici universitatea devenise, din anii ’20, un focar al mișcărilor studențești antisemite și al Gărzii de Fier. Ura fusese rostită, tipărită, predată și tolerată ani la rând, până a ajuns să pară firească. Răul deplin se pregătește cu ani înainte, în limbajul îngăduit, în stereotipul lăsat să circule, în excluderea privită cu indiferență. Se va obiecta că era război, că panica frontului explică totul. Cronologia răstoarnă obiecția. Gropile fuseseră săpate înainte de bombardamentul care a stârnit zvonul. Ordinele plecaseră înainte ca vreo lanternă să fi fost „văzută”. Propria anchetă a regimului a stabilit că nu existase nicio revoltă. Masacrul fusese decis dinainte, iar panica a fost întreținută ca să îl acopere. Dreptatea a rămas neîmplinită. În timpul războiului, un singur român a fost judecat pentru crimele de la Iași: sergentul Mircea Manoliu, achitat pe 25 iulie 1941, deși martorii îl legau de uciderea unor civili. Ion Antonescu și trei dintre colaboratorii săi aveau să fie condamnați la moarte și executați pe 1 iunie 1946, însă miile de oameni care apăsaseră pe trăgaci, conduseseră trenurile sau jefuiseră casele nu au răspuns aproape niciodată.10 Pogromul de la Iași a rămas una dintre cele mai mari crime din istoria României și una dintre cele mai mari nedreptăți lăsate fără pedeapsă. Trebuie subliniate câteva concluzii indubitabile: 1. Pogromul de la Iași nu a fost un act spontan, ci o operațiune planificată de autorități ale statului român. Conducătorul statului, Ion Antonescu, viceprim-ministrul, Mihai Antonescu, alți înalți oficiali din Interne, Armată și servicii secrete au emis ordine scrise sau telefonice, au coordonat, monitorizat și decis exterminarea. Decizii locale au fost de asemenea luate pe parcursul zilelor infernului. Pregătirea eșafodajului crimei a fost realizată de Secția a II-a Contraspionaj a Marelui Stat Major, în coordonare cu Serviciul Special de Informații (SSI), iar ordinele privind deportările cu „trenurile morții” au fost date de Ion Antonescu și Mihai Antonescu. 2. Responsabilitatea pentru Pogrom revine în principal instituțiilor statului român, cu participarea și sprijinul unor unități germane. Armata, poliția, jandarmeria, serviciile de informații și autoritățile civile române au avut un rol esențial în organizarea și executarea represiunii, în timp ce militari germani au participat la arestări, maltratări și asasinate, atât la Iași, cât și în alte regiuni din nordul României. Geografia războiului a jucat un rol important, apropierea de frontiera cu URSS (16 Km), radicalizarea din interiorul aliaților naziști în operațiunea Barbarossa, presiunea superiorilor și antisemitismul generațional au fost factorii adiacenți care au contribuit apreciabil la întregul tabloul al sălbaticei crime în masă. Unitățile germane aflate la Iași în tranzit spre front au luat parte la masacre, au jucat un rol de presiune și coerciție, dar minor în raport cu responsabilitatea fără dubii a regimului Antonescu și a instituțiilor statului român. 3. Justiția postbelică a sancționat doar o parte dintre responsabili, existând un dezechilibru semnificativ între inculparea civililor și cea a militarilor. Explicațiile indicate sunt dificultatea identificării unor militari aflați în tranzit și, mai ales, interesul autorităților comuniste de după război de a proteja imaginea armatei române, ceea ce a limitat tragerea la răspundere a unor cadre militare implicate. 4. Pogromul de la Iași a fost rezultatul colaborării dintre structuri ale statului și al propagandei antisemite organizate. Rețele informative ale SSI au fost folosite pentru a alimenta și provoca tulburări antisemite, demonstrând că violența a fost precedată de măsuri de pregătire și instigare. 5. Cercetarea istorică actuală, bazată pe documente de arhivă, mărturii și investigații judiciare, permite reconstituirea cu un grad ridicat de certitudine a mecanismului de organizare și desfășurare a Pogromului de la Iași. În ultimele decenii, accesul la surse arhivistice a consolidat înțelegerea responsabilităților instituționale și individuale, oferind o imagine mult mai completă decât cea disponibilă imediat după război. Pogromul de la Iași a fost unul dintre primele și cele mai mari masacre ale Holocaustului prin gloanțe sau metode barbare de tortură sau eliminare fizică din Europa, marcând debutul campaniei de exterminare desfășurate de regimul Antonescu împotriva evreilor din România și din teritoriile aflate sub administrație românească. Pogromul a inaugurat seria marilor crime în masă comise de regimul Antonescu odată cu intrarea României în războiul împotriva Uniunii Sovietice și a reprezentat preludiul masacrelor din Basarabia, Bucovina, Odesa și Transnistria. Ulterior, în vara anului 1941, unități din armata și jandarmeria română au ucis peste 45.000 de evrei în Basarabia și Bucovina, iar în Odesa, în octombrie 1941, forțele române au masacrat aproximativ 15.000–20.000 de evrei ca represalii după atentatul asupra comandamentului român. În Transnistria, aflată sub administrație românească între Nistru și Bug, deportările, execuțiile, foametea și epidemiile provocate deliberat au transformat provincia într-un vast spațiu al exterminării, unde au pierit cel puțin 250.000 de evrei români și ucraineni aflați sub control românesc. Concluzia Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România (organism înființat sub mandatul lui Ion Iliescu si devenit ulterior document oficial al statului român) este că între 280.000 și 380.000 de evrei români și ucraineni au fost uciși sau au murit în teritoriile aflate sub administrație românească, ceea ce plasează regimul Antonescu printre principalii autori ai Holocaustului din Europa de Est.12 Ce a pierdut Iașul Exterminarea unei treimi a evreilor ieșeni în timpul Pogromului din iunie 1941, urmată de deportări, persecuții și emigrarea aproape completă a supraviețuitorilor în deceniile următoare, a produs una dintre cele mai profunde rupturi din istoria orașului. Iașul nu a pierdut doar zeci de mii de locuitori, ci și o parte esențială a identității sale urbane și culturale. Pierderea unei elite intelectuale și profesionale. Comunitatea evreiască a furnizat medici, avocați, profesori, ingineri, oameni de afaceri, artiști și cercetători care au contribuit decisiv la modernizarea orașului. Dispariția lor a creat un gol care a afectat dezvoltarea economică și academică a Iașului pentru generații. Slăbirea economiei urbane - Evreii reprezentau un segment important al comerțului, industriei ușoare, sistemului bancar și meșteșugurilor. Distrugerea acestei clase antreprenoriale a redus dinamismul economic al orașului și a întrerupt numeroase rețele comerciale. Pierderea caracterului multicultural al Iașului - Până în 1941, Iașul era unul dintre cele mai importante centre ale vieții evreiești din Europa de Est. Limba idiș, presa, teatrele, școlile, sinagogile și organizațiile culturale făceau parte din identitatea orașului. După război și după emigrarea masivă spre Israel, Statele Unite și alte țări, această lume aproape a dispărut. O diminuare a capitalului uman și social - Orașul a pierdut generații întregi de tineri care ar fi devenit profesioniști, inovatori și lideri comunitari. Efectele unei asemenea rupturi demografice s-au resimțit timp de decenii. Ruperea continuității memoriei urbane - Numeroase cartiere, instituții și spații publice și-au pierdut comunitățile care le-au creat și animat. După 1945, iar apoi în perioada comunistă, memoria contribuției evreilor la dezvoltarea Iașului a fost adesea marginalizată sau trecută sub tăcere. Pierderea prestigiului internațional - Înainte de război, Iașul era recunoscut drept unul dintre cele mai importante centre ale culturii evreiești din Europa de Est. După Pogrom și emigrarea supraviețuitorilor, acest rol a fost practic anulat. Într-o perspectivă istorică, se poate spune că Pogromul de la Iași și consecințele sale au schimbat definitiv structura demografică, economică și culturală a orașului. Iașul a continuat să existe și să se dezvolte, dar nu a mai fost niciodată orașul cosmopolit în care comunitatea evreiască reprezentase, timp de secole, unul dintre principalii vectori ai modernizării și ai vieții intelectuale. Acesta este unul dintre cele mai importante efecte pe termen lung ale Holocaustului în România: nu doar distrugerea unor vieți, ci și transformarea ireversibilă a unor comunități și a identității orașelor din care acestea făceau parte. La 85 de ani, primejdia nu a dispărut. Antisemitismul și revizionismul istoric, deghizate adesea în formule de discurs public aparent legitime, se ridică din nou în România și în Europa.11 Memoria funcționează ca o instituție de securitate, alături de armată și de justiție. O societate care își reabilitează propriii călăi din 1941 își slăbește apărarea în 2026. Mihail Sebastian nota în Jurnal că masacrul de la Iași este „o obsesie de care nu scăpăm”. Datoria publică este ca el să rămână o obsesie. Întrebarea „cum?” nu are un răspuns liniștitor. Gropile din Păcurari au fost săpate înainte de crimă fiindcă niște oameni au hotărât că pot fi săpate, iar alți oameni, din toate păturile societății, au dus hotărârea la capăt. Cele peste 13.000 de victime au murit pentru că statul a decis, iar destui cetățeni au fost gata să execute decizia. Singurul răspuns pe care îl datorăm celor care zac în acele gropi este să facem ca o asemenea decizie să nu mai fie cu putință niciodată. Note 1. Asupra caracterului premeditat al pogromului și a ordinului din 20 iunie 1941 de săpare a gropilor comune în cimitirul evreiesc din Păcurari, v. Jean Ancel, Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iași, 29 iunie 1941, trad. Carol Bines, pref. Yehuda Bauer (Iași: Polirom, 2005); Radu Ioanid, The Holocaust in Romania: The Destruction of Jews and Roma under the Antonescu Regime, 1940–1944, ed. a 2-a (Lanham, MD: Rowman & Littlefield, 2022). 2. Discursul președintelui Isaac Herzog la ceremonia de stat dedicată împlinirii a 85 de ani de la Pogromul de la Iași, Cimitirul Evreiesc din Păcurari, 28 iunie 2026, Cancelaria Președintelui Statului Israel, president.gov.il. 3. Raportul Serviciului Special de Informații din 23 iulie 1943, întocmit pe baza listelor decedaților ținute de sinagogile din Iași, a identificat 13.266 de victime (între care 40 de femei și 180 de copii); pentru estimări mai înalte, v. Jean Ancel, Martiriul evreilor din România (1940–1944). Documente și mărturii (București: Hasefer, 1991). Conform recensământului din 1930, Iașul număra 102.872 de locuitori, dintre care 34.662 evrei. 4. Sintagma „pogrom administrativ” aparține lui Jean Ancel, Preludiu la asasinat; asupra ritmului excepțional al uciderilor, v. Dennis Deletant, Hitler’s Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940–44 (Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2006). 5. Ordinul nr. 4147 din 21 iunie 1941 privind evacuarea bărbaților evrei (18–60 de ani) din zona dintre Siret și Prut; asupra codului „Curățirea terenului” și a detașamentului operativ al Serviciului Special de Informații trimis în Moldova la 18 iunie 1941, v. Ancel, Preludiu la asasinat, și Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România (Iași: Polirom, 2005). 6. Comunicatul oficial publicat în Monitorul Oficial, 1 iulie 1941; memoriul confidențial al generalului Leoveanu către Ion Antonescu din 2 iulie 1941, reprodus și analizat în Ioanid, The Holocaust in Romania, și Ancel, Preludiu la asasinat. 7. Pentru cele două „trenuri ale morții” (Iași–Călărași și Iași–Podu Iloaiei), numărul victimelor și condițiile din vagoane (var nestins și carbid pe podea), v. Ancel, Preludiu la asasinat, capitolul „Trenul morții”, și Ioanid, The Holocaust in Romania; mărturia supraviețuitorului Iancu Țucărman este consemnată în literatura de specialitate și în arhivele de istorie orală. 8. Asupra intervenției comandamentelor militare și a Consulatului german din Iași pentru restabilirea ordinii, pe baza documentelor din arhivele germane, v. Ottmar Trașcă și Dennis Deletant (ed.), Al III-lea Reich și Holocaustul din România, 1940–1944. Documente din arhivele germane (București: Editura Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, 2007). 9. Telegrama ministrului plenipotențiar al Reichului, Manfred von Killinger, către Auswärtiges Amt (Berlin), 1 septembrie 1941, raportând circa 4.000 de victime, citată în Raul Hilberg, The Destruction of the European Jews (New Haven: Yale University Press, 2003); raportul consulului german Fritz Gebhard Schellhorn din 1 iulie 1941; Curzio Malaparte, Kaputt (1944). 10. Procesul sergentului T.R. Mircea Manoliu (achitat de un tribunal militar la 25 iulie 1941) și procesul mareșalului Ion Antonescu în fața Tribunalului Poporului (condamnare la moarte și execuție la 1 iunie 1946); v. Ioanid, The Holocaust in Romania, și Raportul final, ed. cit. 11. Avertismentul președintelui Isaac Herzog privind recrudescența antisemitismului în Europa (Iași, 28 iunie 2026) și mesajul președintelui Nicușor Dan la ceremonia de comemorare; Mihail Sebastian, Jurnal, 1935–1944 (București: Humanitas, 1996). 12. Cifrele sunt preluate din Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport final, ed. Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu, președinte comisie: Elie Wiesel (Iași: Polirom, 2004), secțiunea „Numărul victimelor” din Concluziile generale, p. 387–388; v. și capitolul „Transnistria”, p. 178.
