ICN 55

Ieri 18 mai s-au sărbătorit 55 de ani de la înființarea ICN Institutul de Cercetări Nucleare locul meu de muncă din 1972 până în 2007. Ne-am revăzut mai muți colegi de serviciu, s-au făcut evocări, am retrăit amintiri. Suntem oameni în vârstă unii sunt chiar bătrâni. 

Profit dec ocazie să-mi reamintesc. 

În 1971 eram în ultimul an de facultate. Intrasem la Energetică, prima promoție care am dat examen la Secția de Centrale Nucleare Electrice, CNE în 1967. La CSEN Comitetul de Stat pentru Energia Nucleară s-au făcut repartițiile la instituțiile care țineau de CSEN pe 1 septembrie 1972. Făcusem practică la IFA Măgurele, dar cred că în acea vară s-au pus bazele acestui institut de cercetări. Am luat repartiție la CSEN 8 colegi. Erau Anania Laurian, Avrigeanu Suzana, Biro Lucian, Dragomirescu Cezar, doamna Dumitrescu de la Termo, Lucaciu Gheorghe, eu, Neguț Gheorghe și Constantin Popescu. Sm fost ultimul care a plecat din institut, ceilalți având familiile în București și aiurea. La înființare s-a numit Institutul pentru Tehnologii Nucleare, ITN. Funcționa provizoriu la IF Măgurele, dar urma să se mute la Pitești. Spre surpriza mea toți au fost repartizați la ITN cu excepția mea la IFA, dar la Centrul de Documentare pentru Publicații Nucleare. După trei luni m-am transferat la ITN în decembrie 1972, la secția I. Nu era nimic ca să tragă la București și salariu era mai mic cu 200 de lei. Cred că am luat decizia bună! La ITN m-am împrietenit cu Mihai Vasilescu, cu care am rămas bun prieten până azi, și cu  un om extrem de inteligent, Victor Raica. În vara lui 1973 am avut un incident amuzant, dar posibil neplăcut. În față la Eva m-au oprit doi milițieni, care mi-au cerut legitimația de serviciu. Pe legitimația era numele institutului, numărul de marcă, am avut 260, numele meu și dedesubt director și semnătura. Când au văzut legitimația cei doi s-au căcat efectiv pe ei. Au crezut că sunt director! Umblau după tineri netunși, aveam părul lung. Și unul mi-a spus să mă tund, iar celălalt să mi-l scurtez puțin!

În toamna lui 1973 am plecat în armată și când m-am întors în primăvara lui 1974  m-a abordat Horia Ștefan care era șeful Grupului Reactor. Și așa am ajuns la acest grup care avea ca obiectiv construcția reactorului de cercetări TRIGA, exact ce mă interesa. 

Cred că pe 4 iulie 1974 am plecat prima oară la Pitești cu automotorul. La gară ne-a preluat maistrul Balaș și am ajuns la situl institutului. Aleea era gata și la capătul ei domnul Balaș ne-a arătat o groapă cam de un metru jumătate și ne-a zis: aici va fi reactorul! Horia Ștefan a plecat să preia moștenirea tatălui, preotul bisericii din Baden Baden și dus a fost. Este azi în Canada și este mare fan Trump. Conducerea Secției Reactor a fost preluată de Marin Ciocănescu, proaspăt revenit de la bursa din Franța. Cu el am învățat meserie pentru că am făcut multe lucruri legate de acest reactor. vasul de aluminiu de 300 de metri cubi a fost făcut la Ploiești sub supravegherea mea, împreună cu inginerul Gibbon de la General Atomics. Era de fapt englez, fusese tanchist în armata lui Montgomery în Libia contra lui Rommel. Într-o noapte tensionat a albit complet și așa a rămas, avea peste 50 de ani. Cea mai mare teamă cu tancul de aluminiu a fost la cutremurul din  4 martie1977. Tancul era pus pe niște capre în hala reactorului lângă groapa adâncă de 10 metri unde trebuia introdus. Nu a pățit nimic, era o zonă stabilă seismic. 

În 18 noiembrie 1979 reactorul la care munceam de 4 ani a devenit critic sub coordonarea doctorului Whittenmore. Am devenit operator principal și șef de tură. Dar din 198-0 când la IRNE Institutul de Reactori Nucleari Energetici, cum era redenumit din 1976 a venit calculatorul CDC cu display, mult mai user friendly. decât cel cu cartele. Am început să lucrez cu el în analize de termohidraulică. Aveam u colectiv de tineri colegi veniți tot de la CNE din Politehnică. Un succes important a fost când bucla de testare pierdea multă căldură. L-am rugat pe Mac, Nicolae Ivan să calculeze care este coeficientul de transfer de căldură și suspectam că este apă și Mac a confirmat. Făcusem pariu că dacă nu e apă beau eu apă din piscină, dacă nu o să bea ei. 

Pe  2 mai 1986 eram la tura de după amiază. Era zi festivă a Tineretului, eram specialist în tură în zile de astea, Crăciun , Paști. Fusesem la pescuit și am adus niște cărășei pe care i-am prăjit să-i mâncăm cu colegii. Pe la 4 după amiază era un nor negru și deodată dozimetria a înnebunit! Venise norul de la Cernobîl! Valorile erau de mii de ori mia mari. Știam de dezastru de la Europa Liberă, detectat de o centrală nucleară suedeză. În România eram singura instalație nucleară în funcțiune cu dozimetrie completă și am dat alarma. La Pitești s-au luat primele măsuri de protecție nucleară. A fost momentul în care am realizat pericolul care poate apărea în meseria pe care o practicam. 

În 2003 m-am hotărât să mă înscriu la doctorat, cu teza pe care l-ma susținut-o în aprilie 2006. În 2007 ma fost selecționat să devin director la Agenția Națională de Deșeuri Nucleare ANDRAD. În 2010 m-am pensionat. 

 Am avut șansa, datorită relației de prietenie cu profesorul Ilie Prisecaru, să devin profesor asociat la Politehnică la Catedra de Nucleare, predând din 2009 până în 2020 la anul IV și masterat. Asta m-a ținut în formă intelectuală. Am realizat și multe lucrări științifice suport pentru doctorat, cared le găsesc citite și citate și azi!

Am vizitat cu Cătălin Ducu instalațiile pentru testele viitorului reactor rapid cu plumb Alfred, ICN area viitor în cercetarea românească! dacă aș fi la începu m-aș apuca de termohidraulica plumbului.

Mircea Eliade, iarăși....

Am citit și ceea ce scrie Sever Voinescu corespunde cu opiniile mele și de aceea vreau să vi-l ofer. Cum putem oare să scoatem pe unii dintre cei mai străluciși intelectuali, scriitori, artiști, doar că au avut opinii greșite într-o anumită epocă?

S-au împlinit nu demult 40 de ani de la moartea lui Mircea Eliade și, coincidență sau nu, peste puțin timp se vor reuni la București sute de savanți din domeniul istoriei religiilor, într-o adunare de anvergură mondială, cu ocazia Conferinței Anuale a Asociației Europene pentru Studiul Religiilor și a Conferinței Regionale a Asociației Internaționale pentru Istoria Religiilor. O asemenea adunare a specialiștilor în istoria religiilor la București este, în primul rînd, o confirmare a profilului internațional binemeritat al specialiștilor români din și din jurul Institutului de Istoria Religiilor, unul dintre cele mai performante institute al Academiei noastre. Dilema se bucură să aplaude performanțele acestui institut cu atît mai mult cu cît avem același binecuvîntat fondator. Reamintesc că așteptata întrunire bucureșteană a specialiștilor în istoria religiilor nu e o premieră. Mi-amintesc bine febrilitatea cu care un eveniment similar a fost organizat la București acum douăzeci de ani. Una dintre ancorele prin care, atunci, s-a legat simbolic reuniunea specialiștilor în istoria religiilor din toată lumea de orașul București a fost figura/memoria lui Mircea Eliade. Atunci se împlineau două decenii de la moartea sa și urma, peste un an, centenarul nașterii.  În 2006, ca și acum, Mircea Eliade era o figură controversată. Cum este și astăzi. Sau poate că azi, într-un moment în care tot mai mulți indignați au descoperit plăcerea vînătorii de „fasciști” printre marile nume ale culturii, încă și mai controversat.

Ce s-a întîmplat cu memoria lui Mircea Eliade în ultimii douăzeci de ani? Într-un sens, multe. Au intrat în circuitul cultural mai larg documente și relatări nu neapărat descoperite, dar cunoscute pînă de curînd numai în cercuri experte. Au intrat, de asemenea, în circuitul cultural mai larg cîteva cărți cu adevărat serioase despre Mircea Eliade. De la excelenta Mircea Eliade – prizonierul istoriei a lui Florin Țurcanu (ediția românească a apărut în 2005-2006, la cîțiva ani după ediția franceză) pînă la recenta Secrete, minciuni și consecințe. Trecutul ascuns al unui mare savant și asasinarea discipolului său de Bruce Lincoln, cu precizarea că această carte este deplin convingătoare cînd vorbește despre Mircea Eliade, dar greu de acceptat cînd vorbește despre asasinarea profesorului Culianu. Scenariul în care Christinel Eliade e un fel de mamacita de clan legionaro-securist și transmite ordinul de asasinat într-un chip subtil (ca în filme, niciodată boss-ul nu ordonă explicit un asasinat, ci doar clipește într-un anumit fel sau oftează într-un anumit fel și clanul înțelege ce are de făcut) mi se pare cel puțin extravagant. Fie și pentru că – pot personal mărturisi – bătrînii legionari din Chicago mai degrabă o antipatizau pe văduva lui Mircea Eliade, pe motiv că era o aprigă monarhistă.

Dubii cu privire la angajamentul legionar de tinerețe al lui Mircea Eliade ridică, astăzi, numai ignoranții și escrocii politici. Există mulți de aceste feluri printre noi, e adevărat. De asemenea, dubii cu privire la valoarea culturală incomensurabilă a operei sale ridică doar o mînă de activiști radicali fără importanță. În ceea ce-l privește pe Eliade, acestea ar fi, cred, reperele certe pentru orice minte cît de cît echilibrată și deschisă a zilelor noastre: un om de imensă valoare cu un angajament legionar. De aici încolo începe discuția. Și-a schimbat Eliade convingerile politice din tinerețe după anii ’50? Unii zic că da, alții că nu. Există o legătură între preocupările sale științifice și literare, pe de o parte, și convingerea politică vinovată? Unii zic că da, alții zic că nu. Este legătura asta atît de puternică încît convingerea politică viciază definitiv, nu doar moral, ci și epistemic, prin pre-orientare ideologică, cercetarea lui științifică și producția lui literară? Unii zic că da, alții zic că nu.

Adaug și faptul că încercăm să răspundem acestui gen de întrebări într-o epocă ciudat de asemănătoare celei pe care, prin Eliade, o judecăm. Într-un moment în care crește intensitatea confruntărilor ideologice și radicalismul e tot mai cuprinzător în mediul intelectual,  judecăm un angajament extremist făcut de un intelectual român exact în vremuri precum cele pe care le trăim, cînd o grămadă de intelectuali fac același lucru, unii dintre ei fiind chiar dintre cei care se ocupă serios de judecarea autorului Nopții de Sînziene. Ne ajută asta sau nu să avem o judecată cît de cît utilă nouă pe termen lung? Poate că da, poate că nu.

Ca om pasionat de subiect, văd lucrurile și din alt unghi. Mircea Eliade a trăit 79 de ani. Ultimii 30 de ani i-a trăit în America, fiind profesor într-o mare universitate. Toți acești 30 de ani, omul a trăit ca pe o pojghiță de gheață. Zi de zi. Știa bine ce făcuse în tinerețe și știa bine că, dacă adevărul despre tinerețea lui legionară va fi descoperit pe de-a întregul, pojghița se rupe și totul, de la prestigiu și lauri pînă la la siguranța zilei de mîine, se duce. Să trăiești 30 de ani cu această neliniște sau, mai bine zis, conform acestei neliniști, elaborînd strategii de disimulare și croșetînd minciunele, gîndindu-te că cineva, undeva, poate oricînd scoate la iveală textele acelea, nu e deloc ușor. Va fi evaluat, în mintea lui, probabil, și varianta unui regret public, expiatoriu, așa cum făcuse prietenul său Cioran. Numai că așa ceva funcționa bine pentru rolul socio-cultural de singuratic și inaccesibil autor de mansardă care mănîncă la cantină și deplînge existența universului. Pentru rolul de profesor universitar, cu influență enormă în tot cîmpul academic american, cu discipoli și doctoranzi, cu conferințe și congrese, dar și cu ambiția unui Nobel literar, regretul de acest gen nu funcționează. Totuși, Eliade nu voia să sfîrșească, precum Carl Schmitt sau Heidegger, la margine.

Și-a disimulat sau și-a schimbat Mircea Eliade convingerile în anii americani? Absolut toți studenții îl descriu ca pe un profesor admirabil și prietenos, absolut deloc antisemit și absolut deloc radical. Nu știu, nu pot să zic că îi cunosc sufletul, deși atît de mulți par a fi siguri că i-l știu. Dar faptul că a ascuns, abil, bucăți din biografia sa, trecîndu-le sub tăcere, manipulînd afecțiunea celor din jur sau, alteori, mințind de-a dreptul, e cert. Acum, iată și unghiul meu de vedere: a meritat?

Mircea Eliade a lăsat în urmă nu doar o impresionantă operă de istoric al religiilor și o vastă literatură, ci o școală de istoria religiilor care, la jumătatea anilor ’80, cînd Eliade a murit, era cea mai prestigioasă școală de acest gen din America. Cariera pe care a făcut-o pe merit și pe care a protejat-o, protejîndu-se prin declarații false despre tinerețea sa, a rămas un exemplu intelectual pentru mulți români. Pentru tinerii români care i-au urmat, fie în anii comunismului (cazul lui I.P. Culianu), fie imediat după căderea comunismului (cazul mai tuturor cercetătorilor religiilor din România formați în primii douăzeci de ani de după 1989, ei fiind chiar cei care dau prestigiul de azi institutului mai sus pomenit), figura lui Mircea Eliade a fost un veritabil pol magnetic al destinului, motivația însăși pentru care au pornit-o pe acest drum și primul lor model de performanță intelectuală. Adaug rolului major pe care Eliade l-a jucat mult timp după moarte în mobilizarea la lucru a multor tineri intelectuali, desigur, opera sa vastă. Știu că există contestări ale valorii ei – unora le place literatura lui, altora nu le place; unii spun că modul în care Eliade făcea istoria religiilor este irelevant astăzi, alții spun că rămîn fundamentale cîteva dintre ideile sale, precum camuflarea sacrului în profan, sau cîteva dintre analizele fenomenului religios, cum ar fi analiza șamanismului. Fapt este că nimic din toate acestea nu ar fi existat dacă Eliade s-ar confruntat în timpul vieții cu acuzațiile și probele care-i contestă memoria, acum. Ar fi fost, sînt sigur, zdrobit, alungat de la catedră, ocolit de elita meseriei sale, poate chiar alungat din America. Dar destinul a curs cum a curs, nu e nici meritul, nici vina nimănui, și nu aș zice că a curs nefavorabil. Eliade a „descărcat” în lume binele de care a fost în stare: a scris, a îndrumat studenți, a sprijinit cariere, a inspirat pe mulți. Acestea sînt consolidate. Acum, de cîtva timp, privim și spre cele rele. La 40 de ani de la moartea sa și după ce gloria lui s-a construit temeinic, e cazul să știm totul despre Mircea Eliade fără să fim anxioși că cineva ni-l dă jos de pe soclu, ni-l răpește sau chiar ni-l interzice. Chiar dacă se găsesc niște nimeni care cer interzicerea lui Eliade, asta nu cred că trebuie să ne sperie. Nu se va întîmpla tocmai pentru că respectul pentru numele lui este deja un fenomen cultural național.

Nu pot încheia aceste rînduri fără să spun ceva extrem de important, în context. Cel mai mare deserviciu care poate fi făcut memoriei lui Mircea Eliade în aceste vremuri de contestare nu este atacul unor neisprăviți care și-au găsit un scop în viață să vîneze „fasciști” prin ziare sau pe rețele. Cel mai mare deserviciu este asumarea apărării lui Eliade de partide politice de genul AUR. Nimic mai rău pentru memoria lui Mircea Eliade decît să fie apărat de un partid care nu-și poate ascunde admirația pentru legionari.