Mircea Eliade, iarăși....

Am citit și ceea ce scrie Sever Voinescu corespunde cu opiniile mele și de aceea vreau să vi-l ofer. Cum putem oare să scoatem pe unii dintre cei mai străluciși intelectuali, scriitori, artiști, doar că au avut opinii greșite într-o anumită epocă?

S-au împlinit nu demult 40 de ani de la moartea lui Mircea Eliade și, coincidență sau nu, peste puțin timp se vor reuni la București sute de savanți din domeniul istoriei religiilor, într-o adunare de anvergură mondială, cu ocazia Conferinței Anuale a Asociației Europene pentru Studiul Religiilor și a Conferinței Regionale a Asociației Internaționale pentru Istoria Religiilor. O asemenea adunare a specialiștilor în istoria religiilor la București este, în primul rînd, o confirmare a profilului internațional binemeritat al specialiștilor români din și din jurul Institutului de Istoria Religiilor, unul dintre cele mai performante institute al Academiei noastre. Dilema se bucură să aplaude performanțele acestui institut cu atît mai mult cu cît avem același binecuvîntat fondator. Reamintesc că așteptata întrunire bucureșteană a specialiștilor în istoria religiilor nu e o premieră. Mi-amintesc bine febrilitatea cu care un eveniment similar a fost organizat la București acum douăzeci de ani. Una dintre ancorele prin care, atunci, s-a legat simbolic reuniunea specialiștilor în istoria religiilor din toată lumea de orașul București a fost figura/memoria lui Mircea Eliade. Atunci se împlineau două decenii de la moartea sa și urma, peste un an, centenarul nașterii.  În 2006, ca și acum, Mircea Eliade era o figură controversată. Cum este și astăzi. Sau poate că azi, într-un moment în care tot mai mulți indignați au descoperit plăcerea vînătorii de „fasciști” printre marile nume ale culturii, încă și mai controversat.

Ce s-a întîmplat cu memoria lui Mircea Eliade în ultimii douăzeci de ani? Într-un sens, multe. Au intrat în circuitul cultural mai larg documente și relatări nu neapărat descoperite, dar cunoscute pînă de curînd numai în cercuri experte. Au intrat, de asemenea, în circuitul cultural mai larg cîteva cărți cu adevărat serioase despre Mircea Eliade. De la excelenta Mircea Eliade – prizonierul istoriei a lui Florin Țurcanu (ediția românească a apărut în 2005-2006, la cîțiva ani după ediția franceză) pînă la recenta Secrete, minciuni și consecințe. Trecutul ascuns al unui mare savant și asasinarea discipolului său de Bruce Lincoln, cu precizarea că această carte este deplin convingătoare cînd vorbește despre Mircea Eliade, dar greu de acceptat cînd vorbește despre asasinarea profesorului Culianu. Scenariul în care Christinel Eliade e un fel de mamacita de clan legionaro-securist și transmite ordinul de asasinat într-un chip subtil (ca în filme, niciodată boss-ul nu ordonă explicit un asasinat, ci doar clipește într-un anumit fel sau oftează într-un anumit fel și clanul înțelege ce are de făcut) mi se pare cel puțin extravagant. Fie și pentru că – pot personal mărturisi – bătrînii legionari din Chicago mai degrabă o antipatizau pe văduva lui Mircea Eliade, pe motiv că era o aprigă monarhistă.

Dubii cu privire la angajamentul legionar de tinerețe al lui Mircea Eliade ridică, astăzi, numai ignoranții și escrocii politici. Există mulți de aceste feluri printre noi, e adevărat. De asemenea, dubii cu privire la valoarea culturală incomensurabilă a operei sale ridică doar o mînă de activiști radicali fără importanță. În ceea ce-l privește pe Eliade, acestea ar fi, cred, reperele certe pentru orice minte cît de cît echilibrată și deschisă a zilelor noastre: un om de imensă valoare cu un angajament legionar. De aici încolo începe discuția. Și-a schimbat Eliade convingerile politice din tinerețe după anii ’50? Unii zic că da, alții că nu. Există o legătură între preocupările sale științifice și literare, pe de o parte, și convingerea politică vinovată? Unii zic că da, alții zic că nu. Este legătura asta atît de puternică încît convingerea politică viciază definitiv, nu doar moral, ci și epistemic, prin pre-orientare ideologică, cercetarea lui științifică și producția lui literară? Unii zic că da, alții zic că nu.

Adaug și faptul că încercăm să răspundem acestui gen de întrebări într-o epocă ciudat de asemănătoare celei pe care, prin Eliade, o judecăm. Într-un moment în care crește intensitatea confruntărilor ideologice și radicalismul e tot mai cuprinzător în mediul intelectual,  judecăm un angajament extremist făcut de un intelectual român exact în vremuri precum cele pe care le trăim, cînd o grămadă de intelectuali fac același lucru, unii dintre ei fiind chiar dintre cei care se ocupă serios de judecarea autorului Nopții de Sînziene. Ne ajută asta sau nu să avem o judecată cît de cît utilă nouă pe termen lung? Poate că da, poate că nu.

Ca om pasionat de subiect, văd lucrurile și din alt unghi. Mircea Eliade a trăit 79 de ani. Ultimii 30 de ani i-a trăit în America, fiind profesor într-o mare universitate. Toți acești 30 de ani, omul a trăit ca pe o pojghiță de gheață. Zi de zi. Știa bine ce făcuse în tinerețe și știa bine că, dacă adevărul despre tinerețea lui legionară va fi descoperit pe de-a întregul, pojghița se rupe și totul, de la prestigiu și lauri pînă la la siguranța zilei de mîine, se duce. Să trăiești 30 de ani cu această neliniște sau, mai bine zis, conform acestei neliniști, elaborînd strategii de disimulare și croșetînd minciunele, gîndindu-te că cineva, undeva, poate oricînd scoate la iveală textele acelea, nu e deloc ușor. Va fi evaluat, în mintea lui, probabil, și varianta unui regret public, expiatoriu, așa cum făcuse prietenul său Cioran. Numai că așa ceva funcționa bine pentru rolul socio-cultural de singuratic și inaccesibil autor de mansardă care mănîncă la cantină și deplînge existența universului. Pentru rolul de profesor universitar, cu influență enormă în tot cîmpul academic american, cu discipoli și doctoranzi, cu conferințe și congrese, dar și cu ambiția unui Nobel literar, regretul de acest gen nu funcționează. Totuși, Eliade nu voia să sfîrșească, precum Carl Schmitt sau Heidegger, la margine.

Și-a disimulat sau și-a schimbat Mircea Eliade convingerile în anii americani? Absolut toți studenții îl descriu ca pe un profesor admirabil și prietenos, absolut deloc antisemit și absolut deloc radical. Nu știu, nu pot să zic că îi cunosc sufletul, deși atît de mulți par a fi siguri că i-l știu. Dar faptul că a ascuns, abil, bucăți din biografia sa, trecîndu-le sub tăcere, manipulînd afecțiunea celor din jur sau, alteori, mințind de-a dreptul, e cert. Acum, iată și unghiul meu de vedere: a meritat?

Mircea Eliade a lăsat în urmă nu doar o impresionantă operă de istoric al religiilor și o vastă literatură, ci o școală de istoria religiilor care, la jumătatea anilor ’80, cînd Eliade a murit, era cea mai prestigioasă școală de acest gen din America. Cariera pe care a făcut-o pe merit și pe care a protejat-o, protejîndu-se prin declarații false despre tinerețea sa, a rămas un exemplu intelectual pentru mulți români. Pentru tinerii români care i-au urmat, fie în anii comunismului (cazul lui I.P. Culianu), fie imediat după căderea comunismului (cazul mai tuturor cercetătorilor religiilor din România formați în primii douăzeci de ani de după 1989, ei fiind chiar cei care dau prestigiul de azi institutului mai sus pomenit), figura lui Mircea Eliade a fost un veritabil pol magnetic al destinului, motivația însăși pentru care au pornit-o pe acest drum și primul lor model de performanță intelectuală. Adaug rolului major pe care Eliade l-a jucat mult timp după moarte în mobilizarea la lucru a multor tineri intelectuali, desigur, opera sa vastă. Știu că există contestări ale valorii ei – unora le place literatura lui, altora nu le place; unii spun că modul în care Eliade făcea istoria religiilor este irelevant astăzi, alții spun că rămîn fundamentale cîteva dintre ideile sale, precum camuflarea sacrului în profan, sau cîteva dintre analizele fenomenului religios, cum ar fi analiza șamanismului. Fapt este că nimic din toate acestea nu ar fi existat dacă Eliade s-ar confruntat în timpul vieții cu acuzațiile și probele care-i contestă memoria, acum. Ar fi fost, sînt sigur, zdrobit, alungat de la catedră, ocolit de elita meseriei sale, poate chiar alungat din America. Dar destinul a curs cum a curs, nu e nici meritul, nici vina nimănui, și nu aș zice că a curs nefavorabil. Eliade a „descărcat” în lume binele de care a fost în stare: a scris, a îndrumat studenți, a sprijinit cariere, a inspirat pe mulți. Acestea sînt consolidate. Acum, de cîtva timp, privim și spre cele rele. La 40 de ani de la moartea sa și după ce gloria lui s-a construit temeinic, e cazul să știm totul despre Mircea Eliade fără să fim anxioși că cineva ni-l dă jos de pe soclu, ni-l răpește sau chiar ni-l interzice. Chiar dacă se găsesc niște nimeni care cer interzicerea lui Eliade, asta nu cred că trebuie să ne sperie. Nu se va întîmpla tocmai pentru că respectul pentru numele lui este deja un fenomen cultural național.

Nu pot încheia aceste rînduri fără să spun ceva extrem de important, în context. Cel mai mare deserviciu care poate fi făcut memoriei lui Mircea Eliade în aceste vremuri de contestare nu este atacul unor neisprăviți care și-au găsit un scop în viață să vîneze „fasciști” prin ziare sau pe rețele. Cel mai mare deserviciu este asumarea apărării lui Eliade de partide politice de genul AUR. Nimic mai rău pentru memoria lui Mircea Eliade decît să fie apărat de un partid care nu-și poate ascunde admirația pentru legionari.

Moțiunea a trecut, guvernul Bolojan a căzut

Cam asta s-a întâmplat pe 5 mai în România. Guvernul Bolojan, rezultat a unei coaliții de patru partide, PSD, PNL, USR, UDMR și minorități care a funcționat aproape 10 luni a fost demis prin moțiune de cenzură inițiată și votată de PSD și AUR plus ceilalți așa numiți suveraniști. 

Ce este de neînțeles pentru mine și pentru mulți ca mine este de ce PSD a răsturnat guvernul din care a făcut parte. De fapt PSD nu este la primă mișcare curioasă. Liderul actual al PSD, Sorin Grindeanu a fost demis prin moțiunea de cenzură inițiată chiar de PSD. S-a mai întâmplat și cu guvernul Cîțu demis de moțiunea USR și sprijinită de PSD. Guvernul Bolojan avea de rezolvat niște probleme delicate din PNRR și începerea programului SAFE. Sunt anumite condiționări, care, nerezolvate pot conduce la pierderea de sume importante care se puteau adăuga la buget. Dacă guvernul Bolojan le rezolva și putea, prin efortul în primul rând al lui Bolojan, el putea pleca liniștit în august. Așa aceste probleme sunt în aer, nu e clar care va fi guvernul viitor. PSD a mizat că PNL va produce o revoltă în interior care să ducă la continuarea coaliției cu PSD. Așa își dorește și președintele Nicușor Dan. Dar, dacă privim relația PNL cu PSD ea nu lasă loc de experiențe favorabile, dimpotrivă! USL cu PNL și PSD au câștigat în 2012 alegerile cu peste 60 %, dar coaliția a colapsat în 2014 prin trădările lui Ponta față de Antonescu. La fel și coaliția din 2020 forțată de ieșirea USR de la guvernare l-a obligat pe președintele Iohannis să formeze guvernele PSD PNL în intervalul 2021-2024. Pur și simplu PSD  a încolăcit PNL ca un șarpe boa și s-a dat drumul la împrumuturi pentru care anul acesta plătim 12 de miliarde de Euro numai dobânzi! Experiențele dezastruoase de colaborare politică a PSD și PNL au determinat pe Bolojan și PNL să decidă retragerea în opoziție și refuzul de a mai forma coaliții cu acest PSD. Nu au mai contat anumite voci care pledau pentru continuarea colaborării cu PSD. În momentul de față Ilie Bolojan este cel mai de încredere om politic la României și PNL crește în sondaje. Cei dispuși să colaboreze din PNL cu PSD își vor compromite cariera politică. 

PSD s-a grăbit să-l demită pe Bolojan pentru că le afecta direct interesele, scoaterea acoliților din administrația de stat,  banii care nu mai vin la baronii locali, scoaterea paraziților pesediști din conducerea întreprinderilor de stat de unde ronțăiau ca șobolanii.

PSD demonstrează că este un partid obtuz,  retrograd, nu mai există nicio diferență față de AUR. Minciunea ipocrită că reprezintă interesele  celor dezavantajați, nu mai ține, PSD este plin de oameni îmbogățiți pe spinarea poporului pe care l-au jefuit și acum plătim dobânzi exorbitante pe banii dați de pomană care nu i-au adus lui Ciolacu și PSD decât eșecuri electorale.  

Și președintele Nicușor Dan s-a poziționat într-o postură clar dezavantajoasă, și ar trebui să fie ferm cu PSD în privința formării viitorului guvern.

Ce se va întâmpla este greu de spus. Va fi în stare PSD și acoliții să gestioneze problemele grele ale României? Nu prea cred. Sper ca să se prăbușească rapid și este în pericol să fie fagocitat rapid de AUR. Pe moment doar un viitor guvern Bolojan ne poate aduce la liman!

Mai am o chestiune de comentat.

Pe moment în spațiul public sunt voci care cer punerea la zid a memoriei lui Octavian Goga, și excluderea din literatură a lui Radu Gyr. Noi românii avem o mare problemă cu trecutul interbelic. Cei mai străluciți intelectuali români, de calibru internațional au avut un trecut politic deochiat. Dacă ne gândim la Mircea Eliade, la Emil Cioran, la Constantin Noica, Vintilă Horia, scriitori și filosofi de cel mai înalt calibru, aceștia au promovat și pactizat cu mișcările extremiste interbelice din România. Însă opera lor i-a cauționat și efortul unui Gabriel Liiceanu sau Andrei Pleșu, emuli ai lui Noica îi face să aibă loc în memoria intelectualității și culturii române. Și Radu Gyr și Goga au un trecut politic odios. Dar Goga a suferit pentru opiniile lui patriotice și a făcut pușcărie în Ungaria dualistă. Consăteanul lui Goga, Emil Cioran ne are probleme, Goa are! La fel și Radu Gyr, îngrozitor pentru ideile lui politice este autorul celor mai puternice poezii anticomuniste scrise în literatura noastră. Ioan Aurel Pop pledează pentru o atitudine moderată, Gyr a plătit pentru adeziunile lui cu pușcărie înainte și după 1944, Goga, poetul pătimirii noastre  s-a stins prea repede ca să nu fie asasinat la Sighet. Excluderea unor nume din trecut este atributul unor regimuri totalitare. Trăim în democrație și trebuie să medităm la astfel de decizii pripite.