Jurnal cu Alain Delon

De ce cu Alain Delon? Păi când vreau să văd văd un film am ajuns la concluzia că mai bine mă uit la filme vechi cu Alain Delon. Pe mine mă fascinează jocul acestui actor, unul din cei mai frumoși actori de pe ecrane. La Alain Delon orice costum stă bine, indiferent de modă și timp, cred că nu există fotomodele ca să arate mai bine în costum, cum era în tinerețe Delon. La fel cum pielea lui Fred Astaire era fracul. Așa că după ce naționala României a luat gol de la Ungaria la under 21, am stins televizorul și am găsit un film pe care nu-l mai văzusem Sâni de gheață. Culmea că nu Delon era personajul principal, ci Claude Brasseur împreună cu Mireille Darc. Darc a fost în acea vreme parteneră de viață lui Delon. Și pe urmă ca să fac un arc peste timp m-am uitat la un serial francez Frank Riva din 2003, cu un Delon la bătrânețe, 68 de ani, dar și cu Mireille Darc aflată și ea la senectute. Delon este în filme înger și demon și parcă cel mai bine îl încarnează personajul lui Louis Malle din William Wilson după Edgar Allan Poe. Dar de ajuns cu preferințele mele cinematografice!

Să revenim la actualitate.

La cea locală îndeosebi! Media sunt zguduite de vestea de la Pitești. S-a inaugurat împreună cu Piața Primăriei, toaleta publică de 400000 de euro, patru sute de mii de euro! Bine i-a zis un amic și fost coleg, o căcăstoare cu pereți de marmură și aur fals. Îmi amintesc că am fost în Elveția, la Zurich într-un week-end cu mare paranghelie și distracții și pentru ușurarea elvețienilor din Zurich erau prevăzute chiar pe malul lacului cu același nume niște toalete ecologice, unde într-adevăr nu puțea ca la cele românești! Acum că opoziția PNL USRPLUS e majoritară și nervoasă și reproșează pesedeilor în frunte cu primarul Gentea de ce au aruncat banii pe această investiție. De fapt se fac că nu știu, pentru că ei au aprobat refacerea pieței, la indicația lui Ionică, piață făcută cu câțiva ani înainte de penalul Pendiuc, care a aprobat niște plăci de granit fals made in China, care se spărgeau când copilașii piteșteni se dădeau cu trotineta. Toate cu semne clare de corupție. Cu mult năduf comparam cum a refăcut Iohannis zona centrală a Sibiului, folosind doar granit și piatră adevărată și cum Pendiuc doar porcării și corupție a realizat într-un oraș care avea bani! 

În plus pesedeii și presa mercenară și îndatorată pesedeului se vaită cum că PNL și USR PLUS vor posturi în CA-ul companiilor locale, care erau mulse doar de PSD! Plus că se bagă bani în echipa de fotbal al cărei președinte este același fost coleg de serviciu Gentea, pe care-l știu mai mult fotbalist decât de fizician. Fotbalul ar trebui să-și găsească sponsori. Sunt alte sporturi care sunt practicate de marea masă de copii și adolescenți care ar trebui susținute.

Luna martie de anul acesta poate fi considerată o lună de iarnă. A nins mai mult decât în lunile de iarnă. Doar acum spre final au început pomii să înflorească, cu vreo trei săptămâni întârziere. 

La nivel național bântuie al treilea val de pandemie. Este un mare scandal cu carantinarea orașelor. Ce din Timișoara sunt în special supărați. Premierul Cîțu a declarat că nu va închide Bucureștiul care este plămânul economic al României, dar se vor impune restricții de circulație. În legătură cu pandemia continuă declarațiiile tâmpite ale lui Voiculescu, care alimentează cu muniție PSD, că evaluările au fost false în ajun de alegeri parlamentare. Sunt zvonuri că USR PLUS s-a cam săturat de Voiculescu și că va fi înlocuit. CTP parcă? explică faptul că nemulțumirile lui Voiculescu ar fi legate de faptul că Nicușor Dan a fost agreat ca fiind candidatul comun PNL USRPLUS și nu el, acest impostor arogant ce se visa primar de București. U Maia Morgenstern

S-a finalizat și PNRR cu bani de la UE, dar pesedeii tot au aroganțe că nu sunt și ei consultați și că vor boicota votul pentru suplimentarea contribuției României unde este nevoie și de votul lor. 

O chestie scârboasă de ultim moment este scrisoarea de amenințare la adresa Maiei Morgenstern și Teatrului Evreiesc avân ca expeditor AUR?! Simion și ejusdem farinae din AUR sar în sus că e înscenare și sunt solidari cu Maia Morgenstern.

Am terminat carte lui Dorian Galbinski despre viața lui la BBC, memoriile ultime ale lui Iorga pe care le recomand. Ultima carte citită este Procesul lui Cioran de Adrian Buzdugan. Aici problema lui Cioran este cartea din 1936, Schimbarea la față a României, în care Cioran admira extremismele vremii, fascismul hitlerist, legionarismul, dar și bolșevismul sovietic. Liiceanu explică că aceste adeziuni ciudate azi pentru noi sunt determinate de faptul că aceste regimuri nu se validaseră atunci prin guvernare. Au fost toate catastrofale!

Diseară avem meci cu Germania la fotbal. Dacă scoatem un egal am avea șanse! După meciul de infract cu Macedonia de Nord în care  am condus cu 2-0, dar am fost egalați în două minute și doar Hagi junior ne-a scos din rahat să sperăm la o prestație onorabilă. 

Vine aprilie cu marea sărbătoare pascală. Catolicii o serbează acum pe 4 aprilie, noi ortodocșii așteptăm până la începutul lui mai, când mieii or să fie cârlani. 

Prima mea ieșire în Occident 1990 Nordul Germaniei

 

Ulli, Adriana și cu mine fumam pe vremea aia

Valea Weserului - Holzminden - Hameln - Bodenwerden

Holzminden

Am luat un tren care sosea în Gottingen pe la trei dimineaţa. În tren spre surpriza noastra toate compartimentele erau ocupate. Trenul venea de la Viena  si merge în direcţia Copenhaga şi era plin de turişti care dormeau. Am găsit cu greu un compartiment în care mai dormea o călătoare tânără. Adriana n-a închis un ochi, de frică să nu coborâm aiurea Eu totuşi am dormit vreo două ore. Mai târziu am după vreo doi ani am văzut că acest tren deraiase şi Adriana, prăpăstioasă spune ce noroc am avut că   n-a fost cu noi. 

Dacă gara din Wurzburg avea o sală de aşteptare normală, cu bănci, aici în gara din Gottingen am avut o surpriză neplăcută. Gara era un tunel pe sub peroane, cu o zonă de cutii de bagaje. Aici le-am depozitat şi am mâncat niste sendvişuri stând pe nişte scaune metalice şi o măsuţă plantate în podea. Era 3 şi jumătate dimineaţa şi Adrianei i se făcuse somn, îi era şi frig fiindcă se îmbrăcase de vară şi bagajele erau în cutie. Luând exemplu unui tânăr, ne-am aşezat pe nişte scări care dădeau spre un restaurant închis. Pe la 5 dimineaţa, am fost brusc treziţi de trei poliţişti. Am discutat în limba engleză, explicându-le că suntem turişti şi că următoarea noastră ţintă este Holzminden, nemai spunându-le că vrem să facem o vizită prin Gottingen. Am înţeles ulterior că, fiind oraş universitar cu probleme de drogaţi, poliţiştii fac mereu razii prin zonă. Adriana s-a speriat şi i-a trecut pofta de Gottingen şi am decis să o luăm spre Holzminden. I-a părut rău după cele 3DM(acum sunt 4DM) date pentru bagaje. 

În tren, un controlor ne-a explicat că trebuie să schimbăm treneul în Kreiensen. Ne-a făcut şi un fel de bilet, să nu avem probleme pentru nu eram chiar pe rută. Ne-a întrebat de unde suntem şi l-am întrebat de unde crede că venim: din Polonia, asta după bagajele sărăcăcioase. Se pare că prin zonă, polonezii erau principalii vizitatori. I-am răspuns că venim din România ceea ce pentru el era tot aia. 

Pe la 7 dimineaţa iată că ajungem în Holzminden. Am dat telefon prietenilor noştri care se aşteptau să sosim la 5 după amiaza, după vizita prin Gottingen. Au trimis un taxi (7DM) după noi şi iată-ne la vechii noştri prieteni de pe litoralul românesc. Ei locuiau într-un complex de vile de lângă întreprinderea unde lucrau. Uzina se numeşte Dragoco şi fabrica esenţe de parfumuri şi esenţe alimentare. În zonă, din această cauză se simţeau tot timpul mirosuri persistente, dar nu neplăcute. Locuinţa aparţinea întreprinderii fiind un ansamblu de apartamente în vile de 2 nivele cu 4 apartamente pe scară, unde cheia de la uşă se potrivea cu cea de la intrare. 

Ulli era secretara directorului, patronul fiind prinţ Hohenzollern, rude cu foştii monarhi ai a României. Acestă familie iniţiase şi acţiuni de ajutorarea României la începutul lui 1990.  Jimmi este scoţian din Edinburgh. El lucra ca maistru la acestă întreprindere şi fusese subofiţer în armata de ocupaţie engleză în Germania. Jimmi este un tip simpatic, roşu la faţă şi ne spune că se trage din clanul Stewart şi culoarea clanului este galbenul, care este pentru scoţieni culoarea curajului. Spre deosebire de scoţieni din anecdote, ele este foarte generos. Este cam  fanfaron, a copilărit în Edinburgh fiind vecin cu Sean Connery şi numai nenorocul nu l-a adus şi pe el în luminile rampei. Se laudă cu lecţiile de engleză date fiului prinţului Hohenzollern care studiază la Oxford. Ştie tot felul de şmecherii cu cărţi şi jocuri de societate, dar îi cam place să bea. Mi-a promis că atunci când o să-l vizitez la Edinburgh o să mă servească cu whisky scoţian adevărat, de malţ. Totuşi beţia a dus la destrămarea ulterioară a relaţiilor dintre cei doi.

Am început explorarea oraşului care este cam de mărimea Câmpulungului Muscel. Există o mică universitate care pregăteşte silvicultori şi specialişti în industria lemnului, semnificaţia numelui oraşului fiind - lemn. Oraşul pare mai nou comparat cu cele din sudul Germaniei, cu aerul greoi, clădiri oficiale cenuşii, prusace. Interesant că în oraş erau şi tipi care se ocupau cu agricultura. De exemplu Jimmi culegea ciuperci albe de pe aleile de iarbă, îngrăşate cu balegă de cal, de pe margine trotuarului, în plin oraş. În cartierul în care stăm, Jimmi are prieten un crescător de cai de rasă, cult al germanilor, pe care l-a ajutat cu tot felul de reparaţii la manejul pe care-1 posedă acesta. Aproape se ajunge în pădure prin care noi ne plimbam cu căţelul lui Ulli. Ne plimbăm prin oraş şi ne-am dus pe jos şi la ansamblul de supermagazine din margine oraşului. Într-o zi Ulli a dat la curăţat nişte lucruri şi ne-a spus că într-o jumătate de oră vine să le ia, treabă ce ne-a mirat tare pe noi, dar altfel este programul curăţătoriilor rapide în Germania. Jimmi este bucătarul casei şi ne-a pregătit câteva specialităţi ca de exemplu mâncare indiană cu curry pe care o ştia de la taică-său, militar în administraţia Indiei coloniale. Neştiutor, m-am servit din gros cu sos şi după ce am luat o îmbucătură am simţit o usturime nemaipomenită. Am sărit să iau o gură de bere, dar asta n-a avut niciun efect. Ulli mi-a povestit amuzată că fratele ei, când este invitat la ei, Jimmi pregăteşte mâncare de curry şi acesta spune că cumnatul lui încearcă să-l omoare. Altă dată, având în vedere că la mare îl servisem cu peşti prinşi de mine, Jimmi ne-a dus la o crescătorie de unde a cumpărat cu 20DM un păstrăv şi un somon. Crescătoria mai are ţipari şi crapi. M-am conversat pe englezeşte cu patronul crescătoriei şi l-am întrebat de ce nu creşte şalăi, dar mi-a spus că aceştia nu pot fi crescuţi în crescătorie din cauza lăcomiei lor. Rad tot inclusiv şalăii mici. Lângă păduricea de lângă cartier se află nişte pâraie pline de păstrăvi unde mă opream ca să bucur de linişte şi plăcere.

Spre sfârşitul săptămânii am făcut, cu Fiatul Uno al prietenilor noştri, o vizită pe valea Weserului. Am trecut la un moment dat pe lângă un complex de antene parabolice imense, şi am aflat că acolo este recepţia programelor de satelit pentru televiziunea prin cablu, lucru exotic pentru noi în acea vreme. Acum la noi sunt mai mulţi abonaţi procentual, suntem o ţară de locuitori la bloc şi este simplu de cablat, dar recepţia este mai  slabă, poate pentru că ai noştri nu folosesc  antene aşa mari. La televizorul prietenilor noştri se recepţionau 15 programe din care numai două nu erau nemţeşti, TV5 şi SuperChannel. Vorbind de germană era pentru mine o limbă necunoscută în acea vreme, Între timp m-am apucat să învăț, nici acum nu ştiu bine, dar mă descurc. Germania m-a determinat să încerc să o învăţ. 

Hameln

Eu, Adi și Jimmi la fântâna cu ghiuleaua lui Munchausen din Bodenwerden

Hameln este un orăşel turistic faimos pentru povestea medievală a  îmblânzitorului de şobolani. Oraşul fusese infestat de şobolani şi un tânăr îi convinge pe hamelnezi că-i va scăpa de nenorocire. Cântând dintr-un fluier fermecat el a atras şobolanii şi i-a înecat în Weser. Burgerii au refuzat tânărului plata acestui serviciu şi acesta,  folosindu-şi fluierul fermecat, a atras pe toţi copii oraşului într-o peşteră din care nu au mai ieşit. O altă versiune spune că doi din aceşti copii au ieşit prin altă parte a peşterii tocmai în Transilvania, întemeind acolo colonia săsească. Oricum la ora 1 după amiaza lângă catedrala de piatră cenuşie numită Marktkirche din centrul oraşului se află o altă clădire numită Hochzeithaus      (Casa Căsătoriilor), cu un orologiu cu mici figurine  ce aminteşte de această poveste şi o grămadă de turişti stau să surprindă momentul. 

Tot în centrul oraşului se află o biserică luterană foarte veche în stil romanic St Bonifatius începută pe la anul 900 d.Cr. Pe lângă Pferdmarkt se află magazine pentru turişti de unde Adriana şi-a cumpărat o pereche de pantofi. Oraşul are cabine telefonice englezeşti şi aici într-o parcare am văzut primul Rolls Royce. Am oprit pe strada principală la o bere şi atunci am aflat că pentru o bere Pils la halbă trebuie să aştepţi ceva timp ca să se umple paharul din cauza spumei. Asta pentru că în Germania se află bere bună sau foarte bună. Şi Jimmi ne-a arătat pe drumul de întoarcere cel mai important obiectiv al oraşului Holzminden, fabrica de bere. Aici se fabrică o foarte bună bere neagră, iar cea de mai atinge 20 de grade alcolice. Pe drumul de întoarcere am văzut centrala nucleară de la Grohnde, subiect pentru demonstraţiile ecologiştilor.

Bodenwerden

Ne-am oprit în Bodenwerden, localitate unde Jimmi şi Ulli locuiseră înainte şi unde le scriseserăm după 1989. Atunci solidaritatea cu ai noştri acţionase şi scrisoarea ajuns la destinatari în Holzminden. 

Mica localitate medievală este celebră ca loc de naştere a faimosului baron Munchausen. Am parcat chiar lângă Weser în faţa lui Muhlentor, turnul morarului, urmă a zidului cetăţii care adăpostea acest orăşel. Aici se află fântâna ghiulelei, o interesantă invenţie, apa lubrifiază o bilă de o tonă care poate fi deplasată cu un deget. 

Am luat-o pe strada principală Grosse Strasse. Ajungem în parcul din centrul oraşului unde se află fântâna lui Munchhhausen o statuie cu celebrul baron călărind o jumătate de cal. Facem o vizită la muzeul oraşului Fachwerkhaus, care aminteşte de baron, dar şi de preocupările serioase ale locuitorilor, vedem un generator electric AEG care merge de la jumătatea secolului trecut! Lângă muzeu se află reşedinţa baronilor Munchausen, acum aparţinând primăriei. Lângă parc sunt arborate 4 steaguri: baniera oraşului, un castel sprijinit pe un leu, steagul landului Saxonia Inferioară, al Gemaniei şi cel cu 12 stele aurii pe fond albastru al Uniunii Europene.

Trecem prin mici localităţi şi remarc nişte coroniţe pe casele unora. Jimmi îmi explică că sunt semnele unui campion de tir. Suntem doar în ţara lui Munchausen si vânătoarea este o mare pasiune, cu toate că raţele sunt cam domestice pe aici.

 Zona Bremenului

Gunther, Adi și cu mine la Bermerhaven

Adriana are o prietenă, Rodica, care locuieşte lângă Bremen. Locuieşte în Loxtedt. Este graficiană şi s-a căsătorit cu un sas, Gunther, plecat din România la 17 ani. Gunther lucrează la faimoasa uzină de avioane, din  al doilea război mondial, Messerschmitt. Gunther nu mai vorbeşte bine româneşte, dar înţelege încă bine. Gunther a venit să ne ia cu maşina. 

Am crezut că suntem pe aproape, dar am constatat că avem vreo 250Km, parcurşi în 2 ore şi jumătate, 200Km pe autostradă. Drumul ne-a dus prin câmpia de nord a Germaniei, verde din cauza ploilor. Poţi observa vacile cu ugere prospere la păscut, delimitate de sârmă cu curenţi slabi. Am înţeles că după o perioadă fermierul alege o altă postaţă de păscut. Între timp locul a fost îngrăşat în mod natural. Loxtedt este o mică localitate pe valea Weserului între Bremen şi Bremerhaven, portul din gura Weserului. Este înconjurat de lanuri de  porumb verde furajer, înalt şi frumos, cocean lângă cocean. Porumbul aici nu mai este prăşit, ci este numai ierbicidat şi de aceea ajunge la o asemenea densitate. Este folosit pentru hrana de iarnă a animalelor, este tăiat verde, tocat amestecat cu sare şi pus la însilozat. Se depozitează pe platforme de beton, lângă grajduri, se acoperă cu folii de plastic şi cu anvelope vechi. Acesta este sistemul modern de hrănire al animalelor, iar cantitatea de masă verde este mult mai mare decât ce se obţine prin cultivarea cu fân. În zonă sunt multe ferme agricole, iar gospodăriile acestora se recunosc după figuri metalice prinse la porţi, ce amintesc de preocupările proprietarilor. 

Rodica şi Gunther locuiesc într-o vilă nou nouţă. A fost ridicată de Gunther şi tatăl său,  care o evaluează la 250 mii de DM. Tatăl său a avut o groază de aventuri, a făcut războiul în trupele germane, dar s-a întors în Ardeal, a pierdut tot pământul, a fost negustor. A plecat aici pentru că avea rude rămase din vremea războiului. Familia lui Gunther mai cuprinde pe mama sa şi pe bunicul de 85 de an. Bătrânul a fost toată viaţa ţăran şi îi face plăcere să iasă pe câmp să vadă cum se fac pe aici bucatele si duce dorul gospodăriei care se face praf în Transilvania la Caţa, lângă Sighişoara. Bătrânii tot mai regretă locurile natale, dar nici autorităţile româneşti n-au dat ghes să facă saşilor oferte de revenire pe plaiurile natale. Pot să confirm că, dacă pe la începutul lui 1990 nu prea se îngrămădeau să reviziteze locurile de acasă, la Avrig, zonă ce cuprindea o puternică comunitate săsească am putut să  observ în 1997, foarte mulţi saşi, culmea, tineri revin prin România. Dacă am avea inteligenţa să exploatăm acest dor de ţară, fără să încercăm jaful turistic ţigănesc, putem să ne mai creştem bugetele din turismul sentimental săsesc. De exemplu, Gunther şi tatăl său s-au bucurat tare mult de ţuica adusă de acasă în dar. 

Gunther şi Rodica ne-au invitat într-o vizită la Bremerhaven. Am intrat în port fără probleme şi am observat cum se îmbarcau trupele americane pentru războiul din Golf. Am avut ocazia să vedem şi nişte docuri uscate unde se reparau imense şi elegante feriboturi. Am văzut şi Marea Nordului care se întrepătrunde cu apele Weserului şi are o culoare verzuie. Am ajuns la un complex comercial modern lângă un canal unde se putea vizita un Uboot, submarin german din al doilea război mondial. Am trecut prin centru unde am vizitat catedrala oraşului, de remarcat din cărămidă roşie. În zilele cât am stat aici vremea nu s-a dezminţit şi a plouat mai tot timpul. 

În ultima zi împreună cu Rodica, am făcut o vizită în Bremen. Ne-am plimbat prin vechea cetate hanseatică, ale cărei clădiri sunt predominat din cărămidă roşie. În centrul oraşului am dat de faimoşii cântăreţi din Bremen, din poveştile lui Grimm. Aceştia sunt măgarul, câinele, pisica şi cocoşul. Am trecut pe lângă catedrala oraşului la care s-a ţinut o slujbă pentru victimele revoluţiei române. Am umblat şi prin magazinele din centru. 

Aici am renunţat definitiv la idea ce m-a bătut tot periplul german: să-mi cumpăr un televizor color. Cu cât mergeam mai spre nord, preţul produsului scădea. Eu urmăream de fapt, un televizor cu ecran mic. Un vânzător onest m-a sfătuit să renunţ din cauza diferenţelor de standard. Şi a avut dreptate. Totuşi Mircea mi-a trimis unul care era defect şi pe care cumnatul meu a încercat şi a reuşit miraculos, să-l facă să meargă. Dar din cauză că piesele erau foarte vehi şi nu se mai găseau, a renunţat. Oricum a demonstrat unor specialişti că şi hurdubaia aia merge. A scris şi la Philips care i-au răspuns că piese pentru modelul în cauză nu se mai fac de 15 ani!   

Plecarea din Hozminden

Eu, Jimmi Adi și Ulli imclusiv cățelul familiei

 

 

Ne-am întors la Holzminden şi am început pregătirile pentru plecare. Mi-am luat o pereche de pantofi de la Aldi, marca Sergio Tachini de care am fost foarte mândru. Costau numai 35DM şi am zis că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Acasă s-au rupt după două săptămâni. Aveau o talpă de cauciuc poros de 0,5cm. Cred că erau pantofi de mort, oricum Ulli s-a prăpădit de râs când i-am scris!

Ulli şi Jimmi ne-au dăruit o grămadă de îmbrăcăminte de bună calitate şi puţin purtată pentru cei de acasă. Aşa că în dimineaţa plecării ne-am pomenit cu o grămadă de bagaje grele. Ulli ne-a adus de la gară programul complet, cu ore al călătoriei până la gara din Berlin, pentru România. Trenul ne-a dus printr-o zonă care excelează în cultura sfeclei de zahăr. Combina scotea sfecla, tăia frunzele, dar şi ara şi grăpa pământul. Cele mai îngrijite ogoare, o pot spune după experienţa de ani de călătorii, sunt cele nemţeşti. Pământul este arat şi grăpat cu freze speciale  care fac ca terenul să fie un plan perfect. Recoltatul cocenilor se face practic la rădăcină şi după recoltare nu mai şti că acolo s-a cultivat porumb. Şi câmpurile au toate drumurile de acces asfaltate. 

Schimbăm trenul în Braunschweig şi găsim un cărucior cu care să ne putem să ne transportăm bagajele, tunelele având planuri înclinate.  Trenul pe care trebuie să-l luam era deja garat la peron şi ne urcăm imediat în el. Este expresul de Koln care ne va lăsa la Berlin trecând peste frontiera celor încă două Germanii.

Zidul Berlinului

Este 30 septembrie 1990 şi a doua zi Germania va fi din nou un singur stat. De alfel 1 octombrie a devenit între timp ziua naţională a Germaniei. Oprim la vechiul punct de frontieră. Este o mică haltă în care pe clădire sunt afişate steagurile şi însemnele celor două foste armate de ocupaţie, americană în vest şi sovietică(încă!) în est. Aici, pentru mine şi Adriana s-a întîmplat să vedem pe viu căderea cortinei de fier. Nimeni n-a mai catadixit să se uite la paşaport. Treceam într-o ţară care, prin voinţa propriilor cetăţeni, a doua zi înceta să mai existe.  Am avut apoi ocazia să trec prin ţări care, prin voinţa locuitorilor, se divizaseră într-una sau mai multe ţări noi. Acest lucru declanşase în unele locuri confruntări violente şi primele războaie din Europa, după 1945. Dar totul era deosebit aici, germanii se reuniseră!  

Cum am intrat pe teritoriul RDG, am şi început să vedem urmele socialismului prăbuşit: blocurile urâte şi fără personalitate şi ubicuul Trabant. Trecând prin Magdeburg un vestgerman nu şi-a putut reprima exclamaţia: Ruinen! Pe drum am intrat în vorbă cu un neamţ care mergea în Lituania să observe păsări, interesant hobby! Tipul a fost foarte surprins de cunoştinţele mele de engleză, nu ştia că şi pe la noi se studiază. 

Am ajuns în fine în Berlin în staţia Berlin Zoo. Inconvenientele au apărut deja, nu existau obişnuitele căruciore din fiecare gară vestgermană. Gara avea aspect de bazar, lume pestriţă de prin tot estul european şi alte locuri. Am luat de la un automat un bilet de 2,70DM, la SBahn, tramvaiul aerian. Precizia germană a fost confirmată şi la ora indicată pe programul meu a sosit Sbahnul. Ne-am îndreptat spre gara Berlin Lichtenberg. SBahn s-a oprit la un moment dat şi am observat că ajunsesem la zidul Berlinului. Jos se mai observau ceva urme. Trenul aerian şi-a continuat nestingherit drumul. Oare traseul acesta existase dintotdeuna şi numai temporara divizare întrerupsese trenul între cele două părţi ale Berlinului? 

Ajungem la Berlin Lichtenberg, gară cu aspect tipic de est, cu tunele prost luminate în care înflorea comerţul pe picior. Cu greutate ajungem la trenul nostru Balt Orient Expres. Sunt vagoane până în Bulgaria. Negociem cu însoţitorul vagonului cuşetă şi contra a 60DM suntem admişi în tren. Vagonul este mizerabil, până şi cel bulgăresc arată mai bine la toaletă. În tren dau peste un coleg care devenise un desăvârșit bișnițar.

Mai călătoresc cu noi o şatră de ţigani. Drumul până în România a decurs fără incidente, doar ţiganii au avut probleme cu vameşii pentru nişte rable de televizoare. Restul şatrei a coborât la Braşov unde îi aşteptau rudele. Politicoşi, ţiganii ne-u urat drum bun pe nemţeşte: Tchuss! 

Aşa am ajuns acasă din primul nostru periplu în Vest.

Prima mea ieșire în Occident -în sudul Germaniei

Stuttgart

Mircea își luase o mașiă second hand cu care ne-a plimbat prin zonă.  Era mașina probabil cea mai ieftină și disponibilă, adică un Opel. 

În weekend am făcut o excursie până la Stuttgart. Stuttgart este capitala şvabilor, fiind un oraş cam de 1 milion de locuitori. Stutgartul este aşezat într-o vale, o clădire impozantă fiind turnul de televiziune. În Stuttgart se află sediile uzinelor Porsche şi Mercedes, iar în împrejurimile Heilbronn se află uzina care produce Audi. 

Am fost in vizită la o fostă vecină a soacrei mele, care locuia întru-un cartier muncitoresc. Doamna, săsoaică, pensionară locuia într-un bloc cam ca la noi, dar care beneficia de toate facilităţile vieţii moderne. Apropo’ de asta, ce surprinde pe un locuitor la bloc din România, este lipsa în Germania a reţelelor de termoficare. Fiecare clădire are propriul sistem de încalzire cu motorină sau cu gaze. Unii au apa caldă produsa cu boilere electrice. Pe unde am fost am văzut numai maşini de gătit electrice, mult mai lipsite de risc comparativ cu cele cu gaze. Orice casă germana este dotată cu interfon, iar cheia de la intrare se potriveşte cu cheia apartamentului tău, fără ca să se potrivescă cu cheia apartamentului vecin. Am ajuns şi prin centrul oraşului cu clădiri guvernamentale din epoca Bismarck unde se află sediile organismelor administraţiei landului Baden Wurtenberg. 

Era sâmbătă şi lumea se distra. Chiar în centru unde se află un complex comercial îşi disputau ascultătorii două orchestre: una cânta muzică populară germană de fanfară şi cealaltă de jazz. Am ajuns în parcul central al oraşului şi am făcut cunoştinţă cu slăbiciunile sistemului democratic, lumea drogaţilor. Imaginile nu sunt de loc plăcute, sunt furnizori negri sau arabi care te studiază cu suspiciune şi sunt drogaţi în criză. Cu altă ocazie, drumul spre Strasbourg am oprit în gara din Stuttgart. Este un nod feroviar important şi la un moment dat liniile ferate care converg spre gară sunt atât de multe că rămâi cu gura căscată. Era noaptea târziu şi aşteptam la Orient Expres stând într-o mică sală de aşteptare. La un moment dat a apărut un feroviar care a început controlul biletelor însoţit de un poliţist. În sală se aflau şi nişte vagabonzi care au fost evacuaţi fără menajamente de de poliţistul cu câine lup şi maniere de nazist. Interesant este când constaţi că uniforma poliţiştilor germani este verde şi nu culori ca negrul sau albastru, obişnuite  în alte părţi.

 Karlsruhe

Vizita în acest oraş a fost scurtă, dar mi-au rămas în memorie câteva amintiri. 

În primul rând autostrada germană. Germania dispune de un sistem perfect de autostrăzi, cu puncte telefonice de avarie şi indicatoare de lungime de undă FM, ca să poţi asculta informaţii despre starea drumurilor şi să eviţi blocaje - Stau. Viteza automobilelor nu este limitată. Se circulă cu o viteză de croazieră de 140 Km pe oră, dar trebuie să fi atent la depăşiri, pentru că zboară pe lângă tine Merţuri şi BMW-uri cu peste 200 la oră! Alt lucru interesant este că în Germania autostrăzile sunt de stat, nu sunt puncte de colectare a taxei. O legendă spune că acest lucru a fost impus de aliaţi pentru că Hitler a construit multe dintre ele cu muncă forţată şi prizonieri. 

Indicatoarele arată că suntem la câţiva Km de Franţa. La intrarea ajungem într-un fel de mall ca în America cu supermagazine. Ăsta are dimensiunile unui teren de fotbal şi este un fel de Metro, acum şi pe la noi. În magazin se găsesc absolut toate lucrurile. Atenţie! În Germania magazinele se închid la 13.00 sâmbăta şi rămân închise pe perioada sfârşitului de săptămână. Magazinele se deschid la 9 dimineaţa şi se închid la 6 seara şi programul se respectă nemţeşte. 

În centrul oraşului, cam de 250000 de locuitori, am admirat o sculptură metalică, aeriană agăţată, un fel de avion de hârtie. Remarcabil că în centrul oraşului se află aluni ornamentali a căror fructe erau coapte şi nimeni nu catadixea să le culeagă. 

Am făcut şi o vizită la palatul prinţilor de Baden. Am vizitat şi o piscină acoperită, chiar  în centrul oraşului. Mircea a făcut cursuri în acest oraş şi mi-a atras atenţia că în Karlsruhe locuieşte o consistentă comunitate românească. Drept dovadă am verificat adresele de la un bloc din centru şi aproape imediat am depistat un Popescu. 

La ieşirea din oraş în zona unui cartier elegant, de oameni cu stre am întâlnit o procesiune ecvestră a unei nunţi cu cavaleri şi caleaşcă. Caii sunt o mare pasiune germană, sunt mari crescători de cai de rasă şi am întâlnit pe autostradă automobile care tractau remorci speciale de cai. 

De Karlsruhe mă leagă şi amintirea gării pe unde am tranzitat îm 1991, toamna când mergeam la Strasbourg. Aveam o poftă nebună de bere şi m-am trambalat cu geamantanul, la un magazin de lângă gară şi mi-am cumpărat vreo 4 sticle. La biroul de informaţii funcţionarul mi-a înmânat o pagină cu graficul trenurilor spre Strasbourg. Când m-am întors oprind din nou în Karlsruhe, i-am telefonat  lui Mircea să mă ia din gară. M-a abordat un român care tocmai vorbise cu familia în ţară. Omul era dornic sa vorbească cu un compatriot. M-a invitat la o halbă şi mi-a povestit despre el. Tipul ajunsese ilegal în Germania, fusese expulzat şi revenise tot ilegal. Era hotărât să se stabilească acolo. Reuşise să găsească de lucru cu alţi trei români. Lucrau în construcţii, muncă grea şi patronul le facilitase obţinerea de acte de şedere legală. L-am întrebat dacă reuşise să prindă limba şi mi-a spus că acum pricepea planurile. I-am urat noroc eu spunându-i că prefer să ma întorc acasă să-i dăm jos pe neocomuniştii lui Iliescu, lucru care abia peste 5 ani a avut loc.

Frankfurt pe Main

Piața din Frankfurt

În duminica weekendului Mircea a hotărât să vizităm Frankfurt. 

Prima noastră oprire a fost la aeroport, unul din cele mai aglomerate din Europa. Pe acest aeroport de data acesta în calitate de călător mă întorceam din New York în iunie 1995. Am avut dificultăţi să găsim un loc de parcare. Aeroportul dă de muncă la 30000 de angajaţi. Ce ne-a frapat atunci a fost că in zona de îmbarcare la El-Al, oameii erau păziţi de soldaţi antitero cu veste antiglonţ şi pistoale automate. Eram in vremea războiului din Golf, erau precauţii suplimentare, pentru că aeroportul din Frankfurt mai fusese scena unor acte teroriste în trecut. Ca semn al războiului, Liniile Aeriene Kuweitiene erau închise, Kuweitul tocmai fusese invadat de agresorii irakieni. 

Am ajuns în centrul Frankfurtului, poreclit şi Mainhattan datorită faptului că centrul este plin de zgârienorii marilor companii germane şi sediile celor mai mari bănci din lume. Cea mai înaltă clădire este sediul Siemens care este un cilindru terminat în vârf cu un con negru. Am parcat în centrul oraşului lângă Operă, într-o parcare subterană. 

Pornind la plimbare chiar printre sediile băncilor nu mică ne-a fost mirarea că în parcul din centrul oraşului am reîntâlnit imaginea sordidă a unor tineri drogaţi, foarte suspicioşi şi nervoşi la vederea aparatului video agăţat de umărul lui Mircea. O tânără părea că nu mai are loc pe piele de înţepături. Imaginile acestea de coşmar le-am revăzut într-un reportaj despre drogaţi din revista Stern. (Aceste imagini cu drogați nu le-am mai revăzut ulterior în Germania sau oriunde prin Europa! Cred că autoritățile au luat măsuri foarte dure împotriva drogaților, doar în Amsterdam am mai văzut pe unii cărora le străluceau ochii sau aveau priviri pierdute).

Am ajuns la Dom. Sub podeaua catedralei sunt rămăşiţele timpurii al bisericii Salvatorkirche fondată de regele Ludwig dem Deutsche între 840 şi 870 d.Cr. Clădirea actuală se numeşte Sf. Bartolomeu şi a fost reconsacrată în 1239 de episcopul Liudolf de Ratzeburg. Domul a fost terminat în secolul al XIV-lea având turnul central de 96m. Bombardat în Al Doilea Război Mondial a fost restaurat între 1950 şi 1953. Din 1356 aici se alegeau şi din 1562 aici se încoronau împăraţii Sfântului Imperiu German  până la disoluţia acestuia. Pe spatele peretelui la trecerea din dreapta sunt urme dintr-un portal Gotic din vechea biserică 1230-1240. Oricum în pereţi se pot observa urme foarte vechi de pe al 1300. Am avut şi şansa unui concert de orgă. În apropiera catedralei se afla muzeul oraşului se află muzeul oraşului cu urme arheologice din vremea fondatorului Karl der Grosse, ca avanpost al creştinătăţii împotriva barbarilor saxoni. 

Am ajuns apoi în Piaţa Sfatului (Rathaus), locul central al oraşului. Aici tocmai se desfăşura sărbatoarea vinului  şi în piaţă se aflau butoaie imense şi multă agitaţie cam cum este de Oktober fest în Bavaria. Aici s-a sărbătorit câştigarea titlului mondial la fotbal în Italia 1990 şi Beckenbauer le mulţumise fanilor de la balconul Primăriei.  (am revăzut aceeași piață în 2015 când ne întorceam din excursia din Marea Britanie și Irlanda și am luat luat masa aici cu două halbe de bere la litru și porții imense de ciolan cu cartofi prășiți cârnați, etc!)

De aici am luat-o pe o stradă şi am ajuns la un pod de unde se vedea peste râul Main oraşul Mainz. Ne-am reîntors prin zona centrală unde restaurantele avea scaunele în stradă. Am avut parte aici de un spectacol de mimă de înaltă clasă. Treaba era foarte amuzantă iar trecătorii intrau în jocul propus de mim fără probleme. Adriana a recunoscut că dacă ar fi fost abordată ar fi sărit în sus de doi coţi. La noi stresul încă era mare şi nu prea eram obişnuiţi cu astfel de spectacole ci, mai degrabă cu abordarea isterică a cerşetorilor ţigani. Surprinzător nu am văzut cerşetori în Germania. Cei care apelează la mila publică muncesc aici din greu. Sunt tineri care cântă şi dansează. Am văzut saxofonişti care cântau şi încă foarte bine având negativul orchestrei pe un casetofon şi care ofereau spre vânzare casete cu muzica lor. Am văzut grupuri muzicale sudamericane şi  o balerină japoneză. Am văzut magrebieni oferind marochinărie de foarte bună calitate sau textile abil pictate. 

Spre seară am ieşit din Frankfurt  ca să mergem la Wurzburg. La intrarea în oraş, pe autostradă se formase deja o codă lungă, un Stau, cum spun nemţii. Frankfurtezii (cetăţenii, nu celebrii cârnaţi) aşteptau să intre în oraş revenind din weekend şi erau grămezi de automobile. Apropo de cârnaţii frankfurter, în Germania n-am văzut nici un soi de cârnaţi să poarte numele cremwurst, asta’i invenţie românească, iar pe aici se numesc ai degrabă wienerwurst, cârnaţi vienezi, care se fierb. 

Wurzburg

Wurzburgul este cam la 100 Km de Frankfurt. Ca să ajungi acolo trebuie să treci printr-un codru imens, faimosul codru din Spessart ce mi-a adus aminte cartea de basme, din copilărie, a lui Wilhelm Hauff şi celebra serie de comedii vestgermane ale lui Kurt Hofmann şi Liselotte Pulver: Hanul din Spessart şi Fantomele din Spessart. Mircea ne-a lăsat la gară de unde urma să plecăm spre nord. Ne-am luat la revedere de la prietenii noştri pe care acum îi vom reîntâlni în Germania sau în ţară. Se înserase si uitându-ne pe mersul trenurilor am văzut că aveam două trenuri spre destinaţie, Gottingen. Am hotărât să-l luăm pe primul. Până atunci ne-am învârtit prin sala de aşteptare. Am văzut un computer al lui Deutschebahn care ţinea pe post de mers al trenurilor, dar slabele mele cunoştinţe de germană m-au impedicat să-l folosesc. Pe o bancă un tânăr, lucru curios, croşeta! Apoi ne-am întreţinut cu un român, medic din Arad, rămas în Germania după 90 la ceva rude. Statutul său era cam dubios, dar omul nu mai voia să se mai întoarcă în ţară. Ne sfătuia şi pe noi să facem acelaşi lucru. Nu l-am luat prea în serios, dar după aceea, când Ulli şi Jimmi ne-au oferit ocazia să rămânem la ei, Adriana a refuzat categoric ideea. Cred că o înnebunea gândul să stăm în ţara asta, a cărei limbă nu o înţelegea de loc. Aveam şi eu gânduri de emigrat în Canada după vara nenorocită din 1990, după alegerile de tip referendum, cu marele erou al revoluţiei Iliescu, cu mineriade şi multe visuri de normalitate duse pe apa Sâmbetei. După aceea, însă am considerat complet închisă acestă problemă, chiar dacă Adriana se declara tare scârbită de regimul neocomunist. Trebuie răbdare şi se schimbă şi la noi multe, inclusiv opţiuni de vot şi nimeni nu e imuabil la putere.      

Prima mea ieșire în Occident

Participanții la Conferința TRIGA Users Heidelberg, septembrie 1990

https://photos.google.com/album/AF1QipNxtx83qHYABVErwpbEjt1Q2r-juG7xvaVDKS2b

Prietenii m-au chestionat cum îmi amintesc călătoriile mele. Recunosc că pe la începutul anilor 2000 am început să le pun într-un fișier de călătorii. Din acest motiv pot să vi le împărtășesc.

În această postare și cel care urmează sunt consemnate peripețiile primei mele ieșiri în Occident în toamna lui 1990.

Viza de la Ambasada Germaniei

Cu Adi și Mircea

Pentru mine, prima ieşire în Occident s-a produs în toamna lui 1990. 

Pentru a călători în Germania aveai nevoie de viză. Viza se obţine de la consulatul Ambasadei germane de lângă Piaţa Dorobanţi. Ieşirile mele în Germania s-au produs şi în interes de serviciu, viza fiind obţinută în acest caz de funcţionarii de la locul meu de muncă, sau cu o  invitaţie a unui cetăţean german. 

În 1990 aveam o invitaţie la conferinţa internaţională TRIGA Users. La conferință am participat mai mulți colegi. Era Marin Ciocănescu, șeful secției Reactor, Marin Preda, șeful Exploatării Reactorului, Mircea Ionescu și Mircea Popov de la LEPI. 

Primisem, de asemenea, invitaţia unor prieteni, cunoscuţi pe litoral de mine şi Adriana în 1984. Ulli era nemţoaică şi secretară la firmă iar Jimmi, scoţian din Edinburgh care se stabilise în Germania. Le-am scris după Revoluţie. Culmea! Se mutaseră între timp într-o altă localitate apropiată, dar în acea vreme funcţiona o mare solidaritate cu România, aşa că ei primiseră mesajul nostru şi ne-au răspuns imediat. Ne-au făcut o invitaţie oficială cu aprobare de la primărie. Când ne-am dus la Ambasadă funcţionara, mirată, ne-a spus că aveam prea multe hârtii şi am obţinut în termen de trei zile viza. Regula de la Ambasadă Germană este să prezinţi această invitaţie oficială însoţită de o asigurare şi adeverinţa de la serviciu pentru ambasadă. Asigurarea se obţine de la nişte autofurgonete care reprezintă societăţi de asigurări agreate de ambasadă.

Îmi amintesc cu neplăcere că în 1995 am solicitat o viza pe baza invitaţiei prietenului meu Mircea. Era la începutul verii În acea vreme intrarea la ambasada era vămuită de nişte badigarzi de la o firmă privată, angajaţii Consulatului german, care introduseseră sistemul bunului plac în accesul solicitanţilor. Mi-am pierdut o noapte organizând pe solicitanţi, lucru care mi-a atras simpatia şi încrederea din partea acestora. A doua zi gorilele de la consulat au făcut ochii cât cepele cănd au văzut că oamenii se organizaseră şi iniţial au încercat reintroducerea grămezii neordonate care le facilita obţinerea de mite consistente pentru acces. Organizaţi, oamenii şi-au rezolvat rapid problemele şi în ziua respectivă, funcţionarele consulatului au şomat. Totuşi, protestele solicitanţilor nemulţumiţi au dat rezultate şi acum accesul s-a reglementat, iei un număr de înregistrare şi la data respectivă te prezinţi şi îţi rezolvi problemele de viză în mod civilizat.

Revenind la toamna lui 1990, prietenii Ulli şi Jimmi ne-au trimis şi un cec de 200DM şi am mai cumpărat echivalentul a 75$ de la agenţia ONT.  Acest lucru mi-a creat probleme pentru ca aveam dreptul pe atunci sa cumpăr la un curs avantajos bancar încă 200DM, dar se pare ca nu am avut noroc. De problema asta s-au ocupau nişte colegi cu care am participat la conferinţă, ei şi-au rezolvat problema şi pe mine nu m-au rezolvat şi lucrul ăsta m-a enervat foarte tare la momentul respectiv. Dar după cum spune proverbul la barza chioară îi face Dumnezeu cuib, am avut noroc. Aveam adresa unui bun prieten şi fost coleg de serviciu care emigrase în Germania. Întâmplarea face ca Mircea Șelariu să locuiască lângă Heidelberg, locul desfăşurării conferinţei. L-am rugat pe Mircea să ne găsească mie şi Adrianei o pensiune la un preţ avantajos în Heidelberg. Mircea ne-a răspuns imediat şi ne-a spus că nu este nevoie de nici o pensiune, vom sta la el şi voi face naveta la Heidelberg, pe durata conferinţei. Ne-am făcut planul să stăm la Mircea o săptămână după care vom merge la Ulli în nordul Germaniei. De asemenea, Adriana avea o prietenă lângă Bremen şi intenţiona să-i facem o vizită. 

Cu Mircea Șelariu m-am cunoscut când eram tânăr inginer la ITN la București. El a plecat prin 75 la bursă în Germania. Când  s-a întors a luat o garsonieră în F1 în Găvana și am devenit foarte buni prieteni. El și-a cumpărat o Dacie de culoarea roșie, fiind singurul motorizat și cu această ocazie am făxut o grămadă de excursii. S-a căsătorit și apoi s-a mutat în altă zonă, dar relațiile au rămas foarte apropiate. Eu am fost singurul coleg care a fost la nunta lui care s-a petrecut la Timișoara. În acest scop am luat trenul. Atunci, în 1978 exista un  tren direct care trecea prin Pitești și ajungea seara la Timișoara. Fiind singurul lui coleg prezent am fost invitat de onoare. Nunta s-a făcut la catolici, Rita fiind de această religie și asta a fost spre nefericirea și scrâșnetele rudelor, românii din partea tatălui! În 1981 la insistențele soției familia Șelariu s-a mutat la Timișoara, unde Mircea a revenit la Universitate. Am profitat de mutarea lui, era un camion care mergea la Timișoara exact când un bun prieten de al lui Vasile Pătrulescu, fratele lui Ilie se însura la Cransebeș și am mers cu acest camion. 

Am hotărât să mergem cu trenul care pe vremea aceea era destul de ieftin! Traseul era Bucureşti - Praga, unde schimbam trenul pentru Nuremberg - Wurzburg de unde ne lua Mircea, apoi Wurzburg - Gottingen de unde mergeam la Holzminden, apoi Berlin şi din nou spre casă. Ca să iau bilete mi-am pierdut o zi la Agenţia Internaţională CFR din colţul de vis a vis de Magazinul Unirea. În vara aceea călduroasă a lui 1990, toţi românii prinseseră chef de umblat prin Europa şi la agenţie era o înghesuială de nedescris. Biletul pe traseul sus menţionat ne costat 11000, unșpe mii de lei, ce vremuri! Plus o mită dată funcţionarei.

Drumul spre Germania

Vineri 8 septembrie ne urcăm în vagonul cuşetă de Berlin. Mai călătoream cu un domn ce se ducea în Germania să-şi vadă fiica şi un student german ce mergea la nişte prieteni din Germania. La graniţa româno-ungară grănicerii unguri se certau cu o bătrână englezoaică, care venea tocmai de la Salonic, pentru plata vizei de tranzit. Grănicerii voiau s-o dea jos din tren. Am intervenit împreună cu studentul şi ungurii s-au liniştit, i-au luat banii şi cu asta basta. Circul s-a repetat la graniţa cehoslovacă, încă, dar ăia au rezolvat rapid incidentul, i-au luat banii şi n-au făcut scandal. Era pe vremea când acţiona reciprocitatea, luau occidentalii bani luau şi cei din est. Între timp cehii şi ungurii nu mai au nevoie de vize pentru Europa de vest (anii 90!). Am rămas doar noi cu vize, și de abia în 2002 am scăpat de ele în UE. mai rămân cele de SUA!

Am ajuns cu întârziere la Praga şi am avut ocazia să revăd frumoasa capitală a Cehoslovaciei. Am plecat pe la miezul nopţii. În vagonul cu care călătoream am mai întâlnit trei români din Braşov. Am avut surpriza ca unul să meargă spre aceaşi destinaţie Mosbach, la unchiul său. Unchiul lucra la aceeaşi instituţie cu Mircea. Tipul fusese avertizat că şi eu mă aflu în acelaşi tren şi coincidenţa a făcut să ne întâlnim în acelaşi vagon. Am mai vorbit cu un olandez venit la Praga să viziteze unul din cele mai frumoase oraşe europene. În compartiment se afla şi un iugoslav. Ajunşi la graniţă grănicerii germani ne-au controlat minuţios paşapoartele nouă românilor. Tânărului iugoslav i-a aplicat pur şi simplu viza, lucru care m-a umplut de invidie. El nu avea nevoie de viză consulară! Că între timp mare parte din cetăţenii acestei ţări, sparte ulterior în bucăţi, şi-au pierdut acest privilegiu, asta-i altă poveste. Controloarea i-a tăiat şi bilet pentru că tipul n-avea decât până la frontieră. Tare mi-aşi fi dorit să fi fost şi noi în această ipostază. 

În fine pe la 4 şi jumătate dimineaţa am ajuns în gara centrală din Nuernberg. Veneam din România, unde întunericul era regula şi aici luminaţia era a giorno. Am pus bagajele împreună cu braşoveanul lângă un magazin şi am căutat să ne informăm care sunt trenurile spre Wurzburg. Mi s-a explicat că avem un tren în maxim o jumătate de oră. Am aflat că pot cerceta un afiş mare pe care scrie ABFAHREN(PLECĂRI). Şi aici am văzut cu mare surprindere că existau trenuri în toate direcţiile la aproximativ o jumate de oră, lucru greu de înţeles pentru nişte români ca noi. Am fost instruiţi de amicul braşovean să dăm telefon prietenilor noştri folosind 3 monede de 10 Pfennig. Era încă devreme dimineaţa şi am stabilit cu Mircea când să ne întâlnim în Wurzburg. Braşoveanul a reuşit să se aiurească cu unchiul lui în asemenea hal că le-a trebuit câteva sute de kilometri inutili ca să se întâlnească. A fost prima şi ultima oară când ne-am mai văzut. 

În gară era cald şi se simţea miros de pâine proaspătă de la un cuptor de baghete franţuzeşti. Se dechisese şi chioşcul de ziare unde vedeai tot felul de ziare şi reviste nemţeşti şi internaţionale. De la bufetul de vis a vis am cumpărat primele cutii de Coca Cola pe care le-am băut vreodată. Parcă era un vis împlinit! Am ieşit şi puţin din gară. Se vedea un complex cu aer de cetate medievală, care am înţeles că este un hotel. Am văzut şi un magazin de electronică unde erau de vânzare antene de satelit, deliciu interzis în vremea comuniştilor. Am aflat apoi că erau bune numai pentru Germania, pentru că erau mici pentru sateliţii de deasupra. Pentru România trebuiau antene sănătoase de cel puţin 2m diametru. 

Pe drumul spre Wurzburg m-a izbit să văd mulţime de zone împădurite şi micile intreprinderi aflate la marginea oricărei localităţi. De fapt Germania nu este numai patria lui Siemens, Krupp, AEG, ci a micilor întreprinderi cu nu mai mult de câteva zeci de angajaţi care fac 80-85% din economia germană.

Mosbach

Mircea este bănăţean, pe jumătate neamţ, după mamă. Este interesant, că Mircea făcuse o specializare în Germania la jumătatea anilor 70. Nu a rămas acolo, dar la jumatatea anilor 80 se hotărâse să emigreze in mod legal. Fusese determinat şi de faptul că prima lui soţie, şvăboiacă din Arad reuşise să se refugieze în Germania. Tipa, în România,  îşi declina peste tot apartenenţa germană, ca să aibă şocul ca în Germania toţi să-i spună româncă. Între timp ea s-a hotărât să divorţeze, dar şi-a îndeplinit sarcina să-l reunească familial pe Mircea în Germania. Mircea, universitar timişorean se amuza povestindu-mi cum discuta cu autorităţile că el este neamţ, chestiune cam ciudată la el, care se simţea român. La Timişoara relaţiile la universitate erau excelente între colegi şi toţi care aveau rădăcini germane se pregăteau să emigreze. Mircea a reuşit să părăsească România în 1987. Mircea care între timp îşi refăcuse viaţa în Timişoara a declinat oferta fostei soţii. Acum împarte viaţa cu o altă emigrantă din Timişoara, cu Anita jumatate evreică, jumatate nemţoaică. Ei au acum un băieţel tare simpatic Marc, care vorbește nemţeşte şi româneşte. Mircea o dusese între 1987 şi 1990 tot în cursuri de recalificare. Şi-a găsit un loc de muncă în orăşelul Mosbach, de pe Valea Neckarului în martie 1990. Lucrează la Berufsakademie, un fel de institut de pregătire pentru subingineri, în ramura computerelor. A redevenit universitar, da data asta în Germania. Mircea locuia în vremea aceea cu chirie în centrul Mosbachului. Casa avea trei nivele. La parter locuia sora lui Mircea, cu familia compusă dintr-un soţ, Nelu Sârbu, român bănăţean get beget şi două fiice de vârstă şcolară. Mircea şi Anita locuiau la etajul unu iar mama lui Mircea la mansarda clădirii. Sora lui Mircea şi mama lui părăsiseră imediat după Revoluţie România având demult cereri de emigrare depuse. Mircea era cel cu experienţă germană şi ceilalţi îi urmau cu sfinţenie indicaţiile. Sora lui făcea cursuri de secretariat şi contabilitate, iar soţul ei Nelu, făcea cursuri de Germană şi de echivalare la Berufsakademie. Nelu mai muncea la negru la o firmă de transport al mobilei. Între timp Nelu a învăţat nemţeşte şi lucrează la o firmă dintr-o localitate apropiată împreună cu soţia şi sunt foarte mulţumiţi. Nelu este foarte român şi nu-i prea simpatizează pe nemţi. Se bucură de fiecare dată când nemţii sunt înfrânţi la vreun meci de fotbal. Între timp clanul lui Mircea a prosperat şi si-au cumpărat o casă cu grădină într-un cartier în localitatea conexă cu Mosbach, Neckarelz, în apropiere de Neckar. În weekend se organizează vara grătare şi sunt vizitaţi de alte rude. Mircea mai are doi veri în Germania, unul este medic şi celălat asistent medical. Medicul lucrează la Saarbrucken, este medic primar nefrolog şi câştigă vreo 20000DM pe lună din care jumătate sunt luate de impozite. Tipul mi s-a lăudat cu cronograf Breitling de 4000DM. De la atâţia bani cât câştigă nici un Rolex de aur nu-i este inaccesibil! Mama verilor lui Mircea este profesoară la un mare liceu din Timişoara. Am întrebat-o care este diferenţa între elevii germani şi cei români. Dacă românii sunt mai buni, nota bene, la literatura germană, nemţii sunt mai buni la compunere. Asta este diferenţa între sistemul românesc care acumulează şi sistemul german care instruieşte şi dezvoltă gândirea individuală.

Mircea s-a avântat în acţiuni de susţinere a cauzei României în Germania, mai ales de când puterea este deţinută de forţele Convenţiei Democratice, după 1996. A instituit o bursă de merit la a sa Alma Mater, Universitatea din Timişoara şi alte acţiuni de binefacere, dar ca toţi românii de afară este tare dezamăgit de bizantinismele politicii româneşti.

Universitatea unde lucrează Mircea este pe un deal din apropiere de centrul oraşului şi de prima adresă a prietenului meu. Clădirea este ultramodernă din oţel şi sticlă. Are de exemplu pisoare cu celulă fotoelectrică cum am mai văzut la aeroportul din Frankfurt. Am vizitat sala unde sunt computerele care aveau un server central şi unde se putea lucra la vreo 15 monitoare. Berufsakademie este subordonată Universităţii din Heidelberg. Se pregătesc subingineri pentru industria auto, electrotehnică şi industria mobilei. Sunt pregătiţi de asemenea programatori şi specialişti în contabilitate şi birotică. Este interesant de subliniat că toţi studenţii sunt de fapt bursieri ai intreprinderilor din zonă. Numărul de studenţi este determinat de cerinţele economiei şi industriei din regiune.

Din păcate Mircea s-a prăpădit anul trecut, în 2020. Am pierdut un prieten drag!

Valea Neckarului

Mosbach se află în landul Baden Wurtenberg în sudul Germaniei şi este de mărimea oraşului Câmpulung Muscel. Localitatea se află la 30Km de Heilbronn şi 60Km de Heidelberg. Localitatea se află în apropierea râului Neckar, care este navigabil. Calea ferată este chiar pe malul râului. Este cam de două ori mai lat decât Oltul şi din cauza regularizării nu-ţi poţi da seama în ce direcţie curge apa. Amenajarea hidraulică este din evul mediu şi din 10 în 10 km se află câte o ecluza care regularizează cursul. În cursul dimineţii am observat o intensă circulaţie de şlepuri şi barje. Neckarul este navigabil de la Stuttgart până la vărsarea în Rin lângă Mannheim. Râul este înconjurat pe ambele maluri de dealuri pietroase şi râpoase pe care se cultivă viţă de vie. Poţi observa plase de plastic care protejează strugurii de atacul păsărilor. Din loc în loc se află câte un castel. Fiecare are legenda lui. Cel de lânga Mosbach este legat de personalitatea lui Gotz von Berlichingen, cavalerul Mână de Fier, care a trăit în vremea Războiului Ţărănesc German din secolul al XVI-lea şi care a fost imortalizat de Goethe. În amonte spre Heilbronn, se află localitatea turistică Bad Wimpfen, unde se află o cetate medievală, perfect reconstituită. Aici a avut o mare bătălie în vremea Războiului de 30 de ani sub conducerea mareşalului Tilly.

Mosbach este o localitate tipică zonei şvăbeşti din sudul Germaniei. Piaţa centrală unde se află Primăria (Rathaus) are clădiri de pe la 1400, toate perfect reconstituite cu arhitectura tipică, unde se văd grinzile de lemn care structurează clădirea. Nu am văzut in Germania vreo clădire ruinată. Toate casele sunt îngrijite, reparate şi parcă ar fi nou nouţe. La toate ferestrele sunt muşcate şi alte flori ornamentale. Străzile din zona centrală sunt pline de magazine de confecţii şi încălţăminte. Şi acum ceva despre mândria naţională germană, berea. Procedeul de producţie este Pilsen deci din Cehia, dar asta este tot zonă de influenţa germană în evul mediu. Berea dupa reţeta germană trebuie să fie făcută din malţ de orz, hamei, apa şi drojdie de bere. Pentru mine venind din România lui 1990, berea germană este bună şi foarte ună. Se spune că sunt cam 1500 de fabrici de bere şi 3000 de soiuri. După gustul meu cea mai bună este berea la habă proaspătă, urmează cea la sticlă şi ultima este cea la cutie, unde parcă simţi gustul de tablă. Nu prea am văzut oameni beţi, dar într-o zi venind de la gară am văzut pe unul beat mort tăvălindu-se pe jos. Ei bine, ca să-l depaneze erau prezente o maşină de poliţie şi două salvări. Atunci mi-am dat seama unde s-au realizat aspiraţiile comunismului cu care am fost minţiţi atâţia ani, în capitalism!

Cu altă ocazie am fost la Mircea şi Anita la un ştrand dintr-o mică localitate din apropiere. Ştrandul se afla într-un parc cu arbori seculari şi nu exista plajă cu nisip ci zone gazonate cu iarbă, îngrijite englezeşte unde puteai să încingi partide de fotbal.

De asemenea, într-o toamnă, în 1991 Mircea m-a invitat la un Kurhaus unde se afla o piscină acoperită, dotată cu toate facilităţile printre care şi jacuzzi unde apa este expulzată cu mare presiune şi poţi face masaj cu apă. Locul se află într-o pădure de conifere. Mircea se plânge că din cauza poluării se distrug pădurile din Germania. Dar pentru mine Germania rămâne patria unor păduri imense şi nu a fabricilor care fumegă cum ar spune industrializarea de tip clasic. Asta o constaţi din avion când vezi ca marele oraş Frankfurt este în mijlocul unor păduri.  Iar de-alungul autostrăzilor se află perdele de protecţie formate din conifere, predomină pinul, care absorb gazele şi au un efect regulator climatic. Am înţeles că aceste păduri sunt opera unei înţelepte politici silvice. Există aşa numita Mischungwald, pădure amestecată de foiaoase şi conifere.

 Heidelberg La Conferința TRIGA Users

Marţi dimineaţa condus de Mircea m-am dus la gara din Mosbach pentru Heidelberg. Mircea m-a instruit cum să iau bilet. Pentru localităţile apropiate există un automat în care bagi banii, monede şi bancnote şi apeşi pe localitatea de destinaţie şi primeşti biletul şi restul. Trenul erau din jumătate în jumătate de oră. Este impresionantă exactitatea germană. La ora indicată de program vedeai cum trenul intră în staţie. Cursele locale circulă de la 5 dimineaţa la miezul nopţii. De la miezul nopţii circulă doar trenurile internaţionale Intercity şi Eurocity. Am observat pe parcursul celor trei zile de navetă că întâlneam cam aceeiaşi oameni care facea naveta în localităţi apropiate sau elevi ce mergeau la şcoală în Heidelberg. 

Am ajuns la Heidelberg după o oră de drum.  Gara este mare cu o reclamă de maşini de tipărit. Am înţeles că la Heidelberg sunt importante firme pentru industria tiparului. Gara se află pe malul stâng al Nekarului în partea veche a oraşului. Chiar cum ieşeam am auzit doi români cum discutau despre posibilitatea de cumpăra o maşină. De la gară se ajunge relativ uşor în noul campus al universităţii. De la gară se merge pe Mittermaier strasse se trece peste pe podul Ernst-Walz Brucke. De aici se poate vedea mai la vale barajul cu ecluză Stauehr. Trecând podul, pe stânga se întinde pe o mare suprafaţă campusul universităţii. Am constatat mai târziu că predominau clinici universitare pentru tratamentul cancerului, al chirurgiei creierului şi altele. 

Un profesor cu care m-am împrietenit mi-a spus că universitatea fondată în 1386 tocmai sărbătorise 500 de ani de la fondare, fiind cea mai veche universitate din spaţiul german, doar cea din Praga 1348 din acelaşi spaţiu central europen este mai veche, si firma Siemens se oferise să o doteze cu computere şi tehnică de calcul ultramodernă. Aceeaşi persoană mi-a spus că din cauza faptului că aici este cea mai mare facultate de medicină din Germania în zonă există şomaj între medici. 

La conferință unde veneam zilnic am prezentat o lucrare privind experiența de exploatare și cercetarea a reactorului TRIGA, rod al multor articole pe care le scriam, dar nu puteam să le prezint la conferințe internaționale pentru că îmi era interzis să călătoresc în Occident. Și Mircea Ionescu a prezentat o lucrare privind posibilitatea de termoficare cu reactorul TRIGA.

De la Conferință am amintire poza alb negru cu participanții. Din ea lipsește doar Mircea Popov. Cei care ne știu ne pot decela în stânga. Eu și Marin Preda stând și în spatele nostru este Ciocănescu și Ionescu. 

Într-una din zile am vizitat oraşul Heidelberg însoţiţi de o doamnă de la Universitate. Doamna ne-a explicat că oraşul vechi a ars în vremea războiului pentru succesiunea la tronul Palatinatului, la sfârşitul secolului al XVII-lea de către trupele lui Ludovic al XIV-lea Regele Soare. O luăm pe strada mare, Corso central european, Hauptstrasse. Ajungem la piaţa vechii Universităţi. Clădirea a fost construită de Electorul Palatinatului Johann Wilhelm la 1711. Pe frontispiciul universităţii tronnează - Mehr Licht! - mai multa lumină! Sunt ultimele vorbe ale lui Goethe, profesor aici. În piaţeta de lângă universitate, Marsilusplatz se află locul vechiului Seminar Iezuit care acum aparţine Universităţii  

În piaţa centrală a oraşului se află Catedrala Sfântului Duh - Heiligeggeistkirche construită între 1399 şi 1441. Aici este mormântul regelui Ruprecht al Palatinatului şi al soţiei sale Elisabeth von Hohenzollern. Aici era adăpostită faimoasa biblioteca Palatină.  În corpul bisericii se află magazine care există din secolul al XV-lea. Vis a vis de catedrală se află singura casă care a supravieţuit incendiului Haus Ritter construită în stil Renaissance, de un hughenot francez Charles Berlier, negustor de meserie. Lângă această clădire în dreapta se află o casă din secolul al XVIII-lea Meder’sche Haus, casă burgeză decorată cu Madona şi Trinitatea. În stânga se află clădirea Farmaciei Curţii Princiare Kurfurstliche Hof Apotheke, cu o faţadă barocă. Faţă în faţă cu catedrala se află Rathaus (Primăria) de la 1701.  În spatele bisericii se află Fischmarkt - Piaţa de Peşte, unde chiar în faţa bisericii se află altă clădire monumentală, Traitteursche Haus construită în stil Louis XVI-lea. 

De aici drept înainte ajungi pe cel mai frumos pod al oraşului care apare pe toate reclamele cu Heidelbergul. Este Bruckentor (Alte Brucke sau Karl Theodor Brucke) construit de electorul Karl Theodor în 1786. Lângă pod se află o statuie din aramă a celor trei maimuţe mută, oarbă şi surdă, unde turişti japonezi se îngrămădeau să se fotografieze. 

Remarc peste tot afişe cu grupuri rock americane şi europene care vor fi în turneu prin oraş, normal pentru un mare oraş universitar. În apropiere se află un un McDonalds, primul în care am intrat! Aici de câteva DM am mâncat bucăţi de pui pane, McNuggets cu sos de curry şi nu faimoasa chiftea. Ce este însă la fel şi am putut constata prin toată Europa şi America este gustul cartofilor prăjiţi Mc Donald’s care este acelaşi. Ăsta este secretul american, standardizarea. 

Hauptstrasse se termină cu Karlstor,  ieşirea spre est din oraş, operă a aceluiaşi principe Karl Theodor la 1775 este un model al clasicismului timpuriu.  

Ajungem la baza dealului pentru urca la castelul din Heidelberg. Se urcă cu un tren ascensor cu cremalieră. Castelul aparţine principilor de Pfalz şi Wittelsbach. Ruprecht I a fondat în 1386 Universitatea, iar Friedrich al V-lea soţul Elisabetei Stuart, sora Mariei Stuart a înălţat acest castel ca dovadă a iubirii faţă de soţia lui. Castelul şi oraşul au fost supuse asediului şi distrugerilor trupelor mareşalului Tilly la 1622 în decursul Războiului de 30 de ani. Cele mai mari distrugeri însă le-a provocat asediul Regelui Soare în 1693. Imensele turnuri ale  fortăreţei au fost distruse din cauza exploziei prafului de puşcă. Pe faţada interioară a castelului este prezentat arborele genealogic al prinţului care se trage din Carol cel Mare. Castelul are pe terasa care este pe faţada exterioară a castelului un loc unde spune legenda că amantul prinţesei a fost surprins de soț. Sărind de la etaj el a lăsat o gaură în pavajul de cărămidă. Eşti invitat să testezi dacă ţi se potriveşte piciorul şi toţi constatăm că puteam fi amantul fugărit. Pentru germani acest frumos oraş este simbolul romantismului german. Cred că mulţi îşi aduc aminte de succesul de teatru enorm a lui Piersic cu Heidelbergul de’altă dată.

Ajungem pe malul Neckarului şi vedem amabarcaţiuni şi raţe sălbatice care nu se tem de om şi le poţi hrăni fără care ele să zboare. Organizatorii ne invită la o recepţie la Haus Buhl, vechi restaurant studenţesc ca şi Seppl sau Rote O

chsen. Acum acesta aparţine universităţii. Avem ocazia să degustăm în stil de bufet suedez, specialităţi de peşte şi brânzeturi franţuzeşti. Toate acestea udate de un roze de valea Neckarului. Mă întorc acasă pe la miezul nopţii cu ultimul tren local de la prima haltă după Heidelberg care este mai aprope de locul chefului decât Hauptbahnhof şi Mircea mă aşteaptă în Neckarelz să mă ia cu maşina.