Prima mea ieșire în Occident -în sudul Germaniei

Stuttgart

Mircea își luase o mașiă second hand cu care ne-a plimbat prin zonă.  Era mașina probabil cea mai ieftină și disponibilă, adică un Opel. 

În weekend am făcut o excursie până la Stuttgart. Stuttgart este capitala şvabilor, fiind un oraş cam de 1 milion de locuitori. Stutgartul este aşezat într-o vale, o clădire impozantă fiind turnul de televiziune. În Stuttgart se află sediile uzinelor Porsche şi Mercedes, iar în împrejurimile Heilbronn se află uzina care produce Audi. 

Am fost in vizită la o fostă vecină a soacrei mele, care locuia întru-un cartier muncitoresc. Doamna, săsoaică, pensionară locuia într-un bloc cam ca la noi, dar care beneficia de toate facilităţile vieţii moderne. Apropo’ de asta, ce surprinde pe un locuitor la bloc din România, este lipsa în Germania a reţelelor de termoficare. Fiecare clădire are propriul sistem de încalzire cu motorină sau cu gaze. Unii au apa caldă produsa cu boilere electrice. Pe unde am fost am văzut numai maşini de gătit electrice, mult mai lipsite de risc comparativ cu cele cu gaze. Orice casă germana este dotată cu interfon, iar cheia de la intrare se potriveşte cu cheia apartamentului tău, fără ca să se potrivescă cu cheia apartamentului vecin. Am ajuns şi prin centrul oraşului cu clădiri guvernamentale din epoca Bismarck unde se află sediile organismelor administraţiei landului Baden Wurtenberg. 

Era sâmbătă şi lumea se distra. Chiar în centru unde se află un complex comercial îşi disputau ascultătorii două orchestre: una cânta muzică populară germană de fanfară şi cealaltă de jazz. Am ajuns în parcul central al oraşului şi am făcut cunoştinţă cu slăbiciunile sistemului democratic, lumea drogaţilor. Imaginile nu sunt de loc plăcute, sunt furnizori negri sau arabi care te studiază cu suspiciune şi sunt drogaţi în criză. Cu altă ocazie, drumul spre Strasbourg am oprit în gara din Stuttgart. Este un nod feroviar important şi la un moment dat liniile ferate care converg spre gară sunt atât de multe că rămâi cu gura căscată. Era noaptea târziu şi aşteptam la Orient Expres stând într-o mică sală de aşteptare. La un moment dat a apărut un feroviar care a început controlul biletelor însoţit de un poliţist. În sală se aflau şi nişte vagabonzi care au fost evacuaţi fără menajamente de de poliţistul cu câine lup şi maniere de nazist. Interesant este când constaţi că uniforma poliţiştilor germani este verde şi nu culori ca negrul sau albastru, obişnuite  în alte părţi.

 Karlsruhe

Vizita în acest oraş a fost scurtă, dar mi-au rămas în memorie câteva amintiri. 

În primul rând autostrada germană. Germania dispune de un sistem perfect de autostrăzi, cu puncte telefonice de avarie şi indicatoare de lungime de undă FM, ca să poţi asculta informaţii despre starea drumurilor şi să eviţi blocaje - Stau. Viteza automobilelor nu este limitată. Se circulă cu o viteză de croazieră de 140 Km pe oră, dar trebuie să fi atent la depăşiri, pentru că zboară pe lângă tine Merţuri şi BMW-uri cu peste 200 la oră! Alt lucru interesant este că în Germania autostrăzile sunt de stat, nu sunt puncte de colectare a taxei. O legendă spune că acest lucru a fost impus de aliaţi pentru că Hitler a construit multe dintre ele cu muncă forţată şi prizonieri. 

Indicatoarele arată că suntem la câţiva Km de Franţa. La intrarea ajungem într-un fel de mall ca în America cu supermagazine. Ăsta are dimensiunile unui teren de fotbal şi este un fel de Metro, acum şi pe la noi. În magazin se găsesc absolut toate lucrurile. Atenţie! În Germania magazinele se închid la 13.00 sâmbăta şi rămân închise pe perioada sfârşitului de săptămână. Magazinele se deschid la 9 dimineaţa şi se închid la 6 seara şi programul se respectă nemţeşte. 

În centrul oraşului, cam de 250000 de locuitori, am admirat o sculptură metalică, aeriană agăţată, un fel de avion de hârtie. Remarcabil că în centrul oraşului se află aluni ornamentali a căror fructe erau coapte şi nimeni nu catadixea să le culeagă. 

Am făcut şi o vizită la palatul prinţilor de Baden. Am vizitat şi o piscină acoperită, chiar  în centrul oraşului. Mircea a făcut cursuri în acest oraş şi mi-a atras atenţia că în Karlsruhe locuieşte o consistentă comunitate românească. Drept dovadă am verificat adresele de la un bloc din centru şi aproape imediat am depistat un Popescu. 

La ieşirea din oraş în zona unui cartier elegant, de oameni cu stre am întâlnit o procesiune ecvestră a unei nunţi cu cavaleri şi caleaşcă. Caii sunt o mare pasiune germană, sunt mari crescători de cai de rasă şi am întâlnit pe autostradă automobile care tractau remorci speciale de cai. 

De Karlsruhe mă leagă şi amintirea gării pe unde am tranzitat îm 1991, toamna când mergeam la Strasbourg. Aveam o poftă nebună de bere şi m-am trambalat cu geamantanul, la un magazin de lângă gară şi mi-am cumpărat vreo 4 sticle. La biroul de informaţii funcţionarul mi-a înmânat o pagină cu graficul trenurilor spre Strasbourg. Când m-am întors oprind din nou în Karlsruhe, i-am telefonat  lui Mircea să mă ia din gară. M-a abordat un român care tocmai vorbise cu familia în ţară. Omul era dornic sa vorbească cu un compatriot. M-a invitat la o halbă şi mi-a povestit despre el. Tipul ajunsese ilegal în Germania, fusese expulzat şi revenise tot ilegal. Era hotărât să se stabilească acolo. Reuşise să găsească de lucru cu alţi trei români. Lucrau în construcţii, muncă grea şi patronul le facilitase obţinerea de acte de şedere legală. L-am întrebat dacă reuşise să prindă limba şi mi-a spus că acum pricepea planurile. I-am urat noroc eu spunându-i că prefer să ma întorc acasă să-i dăm jos pe neocomuniştii lui Iliescu, lucru care abia peste 5 ani a avut loc.

Frankfurt pe Main

Piața din Frankfurt

În duminica weekendului Mircea a hotărât să vizităm Frankfurt. 

Prima noastră oprire a fost la aeroport, unul din cele mai aglomerate din Europa. Pe acest aeroport de data acesta în calitate de călător mă întorceam din New York în iunie 1995. Am avut dificultăţi să găsim un loc de parcare. Aeroportul dă de muncă la 30000 de angajaţi. Ce ne-a frapat atunci a fost că in zona de îmbarcare la El-Al, oameii erau păziţi de soldaţi antitero cu veste antiglonţ şi pistoale automate. Eram in vremea războiului din Golf, erau precauţii suplimentare, pentru că aeroportul din Frankfurt mai fusese scena unor acte teroriste în trecut. Ca semn al războiului, Liniile Aeriene Kuweitiene erau închise, Kuweitul tocmai fusese invadat de agresorii irakieni. 

Am ajuns în centrul Frankfurtului, poreclit şi Mainhattan datorită faptului că centrul este plin de zgârienorii marilor companii germane şi sediile celor mai mari bănci din lume. Cea mai înaltă clădire este sediul Siemens care este un cilindru terminat în vârf cu un con negru. Am parcat în centrul oraşului lângă Operă, într-o parcare subterană. 

Pornind la plimbare chiar printre sediile băncilor nu mică ne-a fost mirarea că în parcul din centrul oraşului am reîntâlnit imaginea sordidă a unor tineri drogaţi, foarte suspicioşi şi nervoşi la vederea aparatului video agăţat de umărul lui Mircea. O tânără părea că nu mai are loc pe piele de înţepături. Imaginile acestea de coşmar le-am revăzut într-un reportaj despre drogaţi din revista Stern. (Aceste imagini cu drogați nu le-am mai revăzut ulterior în Germania sau oriunde prin Europa! Cred că autoritățile au luat măsuri foarte dure împotriva drogaților, doar în Amsterdam am mai văzut pe unii cărora le străluceau ochii sau aveau priviri pierdute).

Am ajuns la Dom. Sub podeaua catedralei sunt rămăşiţele timpurii al bisericii Salvatorkirche fondată de regele Ludwig dem Deutsche între 840 şi 870 d.Cr. Clădirea actuală se numeşte Sf. Bartolomeu şi a fost reconsacrată în 1239 de episcopul Liudolf de Ratzeburg. Domul a fost terminat în secolul al XIV-lea având turnul central de 96m. Bombardat în Al Doilea Război Mondial a fost restaurat între 1950 şi 1953. Din 1356 aici se alegeau şi din 1562 aici se încoronau împăraţii Sfântului Imperiu German  până la disoluţia acestuia. Pe spatele peretelui la trecerea din dreapta sunt urme dintr-un portal Gotic din vechea biserică 1230-1240. Oricum în pereţi se pot observa urme foarte vechi de pe al 1300. Am avut şi şansa unui concert de orgă. În apropiera catedralei se afla muzeul oraşului se află muzeul oraşului cu urme arheologice din vremea fondatorului Karl der Grosse, ca avanpost al creştinătăţii împotriva barbarilor saxoni. 

Am ajuns apoi în Piaţa Sfatului (Rathaus), locul central al oraşului. Aici tocmai se desfăşura sărbatoarea vinului  şi în piaţă se aflau butoaie imense şi multă agitaţie cam cum este de Oktober fest în Bavaria. Aici s-a sărbătorit câştigarea titlului mondial la fotbal în Italia 1990 şi Beckenbauer le mulţumise fanilor de la balconul Primăriei.  (am revăzut aceeași piață în 2015 când ne întorceam din excursia din Marea Britanie și Irlanda și am luat luat masa aici cu două halbe de bere la litru și porții imense de ciolan cu cartofi prășiți cârnați, etc!)

De aici am luat-o pe o stradă şi am ajuns la un pod de unde se vedea peste râul Main oraşul Mainz. Ne-am reîntors prin zona centrală unde restaurantele avea scaunele în stradă. Am avut parte aici de un spectacol de mimă de înaltă clasă. Treaba era foarte amuzantă iar trecătorii intrau în jocul propus de mim fără probleme. Adriana a recunoscut că dacă ar fi fost abordată ar fi sărit în sus de doi coţi. La noi stresul încă era mare şi nu prea eram obişnuiţi cu astfel de spectacole ci, mai degrabă cu abordarea isterică a cerşetorilor ţigani. Surprinzător nu am văzut cerşetori în Germania. Cei care apelează la mila publică muncesc aici din greu. Sunt tineri care cântă şi dansează. Am văzut saxofonişti care cântau şi încă foarte bine având negativul orchestrei pe un casetofon şi care ofereau spre vânzare casete cu muzica lor. Am văzut grupuri muzicale sudamericane şi  o balerină japoneză. Am văzut magrebieni oferind marochinărie de foarte bună calitate sau textile abil pictate. 

Spre seară am ieşit din Frankfurt  ca să mergem la Wurzburg. La intrarea în oraş, pe autostradă se formase deja o codă lungă, un Stau, cum spun nemţii. Frankfurtezii (cetăţenii, nu celebrii cârnaţi) aşteptau să intre în oraş revenind din weekend şi erau grămezi de automobile. Apropo de cârnaţii frankfurter, în Germania n-am văzut nici un soi de cârnaţi să poarte numele cremwurst, asta’i invenţie românească, iar pe aici se numesc ai degrabă wienerwurst, cârnaţi vienezi, care se fierb. 

Wurzburg

Wurzburgul este cam la 100 Km de Frankfurt. Ca să ajungi acolo trebuie să treci printr-un codru imens, faimosul codru din Spessart ce mi-a adus aminte cartea de basme, din copilărie, a lui Wilhelm Hauff şi celebra serie de comedii vestgermane ale lui Kurt Hofmann şi Liselotte Pulver: Hanul din Spessart şi Fantomele din Spessart. Mircea ne-a lăsat la gară de unde urma să plecăm spre nord. Ne-am luat la revedere de la prietenii noştri pe care acum îi vom reîntâlni în Germania sau în ţară. Se înserase si uitându-ne pe mersul trenurilor am văzut că aveam două trenuri spre destinaţie, Gottingen. Am hotărât să-l luăm pe primul. Până atunci ne-am învârtit prin sala de aşteptare. Am văzut un computer al lui Deutschebahn care ţinea pe post de mers al trenurilor, dar slabele mele cunoştinţe de germană m-au impedicat să-l folosesc. Pe o bancă un tânăr, lucru curios, croşeta! Apoi ne-am întreţinut cu un român, medic din Arad, rămas în Germania după 90 la ceva rude. Statutul său era cam dubios, dar omul nu mai voia să se mai întoarcă în ţară. Ne sfătuia şi pe noi să facem acelaşi lucru. Nu l-am luat prea în serios, dar după aceea, când Ulli şi Jimmi ne-au oferit ocazia să rămânem la ei, Adriana a refuzat categoric ideea. Cred că o înnebunea gândul să stăm în ţara asta, a cărei limbă nu o înţelegea de loc. Aveam şi eu gânduri de emigrat în Canada după vara nenorocită din 1990, după alegerile de tip referendum, cu marele erou al revoluţiei Iliescu, cu mineriade şi multe visuri de normalitate duse pe apa Sâmbetei. După aceea, însă am considerat complet închisă acestă problemă, chiar dacă Adriana se declara tare scârbită de regimul neocomunist. Trebuie răbdare şi se schimbă şi la noi multe, inclusiv opţiuni de vot şi nimeni nu e imuabil la putere.