Prima mea ieșire în Occident

Participanții la Conferința TRIGA Users Heidelberg, septembrie 1990

https://photos.google.com/album/AF1QipNxtx83qHYABVErwpbEjt1Q2r-juG7xvaVDKS2b

Prietenii m-au chestionat cum îmi amintesc călătoriile mele. Recunosc că pe la începutul anilor 2000 am început să le pun într-un fișier de călătorii. Din acest motiv pot să vi le împărtășesc.

În această postare și cel care urmează sunt consemnate peripețiile primei mele ieșiri în Occident în toamna lui 1990.

Viza de la Ambasada Germaniei

Cu Adi și Mircea

Pentru mine, prima ieşire în Occident s-a produs în toamna lui 1990. 

Pentru a călători în Germania aveai nevoie de viză. Viza se obţine de la consulatul Ambasadei germane de lângă Piaţa Dorobanţi. Ieşirile mele în Germania s-au produs şi în interes de serviciu, viza fiind obţinută în acest caz de funcţionarii de la locul meu de muncă, sau cu o  invitaţie a unui cetăţean german. 

În 1990 aveam o invitaţie la conferinţa internaţională TRIGA Users. La conferință am participat mai mulți colegi. Era Marin Ciocănescu, șeful secției Reactor, Marin Preda, șeful Exploatării Reactorului, Mircea Ionescu și Mircea Popov de la LEPI. 

Primisem, de asemenea, invitaţia unor prieteni, cunoscuţi pe litoral de mine şi Adriana în 1984. Ulli era nemţoaică şi secretară la firmă iar Jimmi, scoţian din Edinburgh care se stabilise în Germania. Le-am scris după Revoluţie. Culmea! Se mutaseră între timp într-o altă localitate apropiată, dar în acea vreme funcţiona o mare solidaritate cu România, aşa că ei primiseră mesajul nostru şi ne-au răspuns imediat. Ne-au făcut o invitaţie oficială cu aprobare de la primărie. Când ne-am dus la Ambasadă funcţionara, mirată, ne-a spus că aveam prea multe hârtii şi am obţinut în termen de trei zile viza. Regula de la Ambasadă Germană este să prezinţi această invitaţie oficială însoţită de o asigurare şi adeverinţa de la serviciu pentru ambasadă. Asigurarea se obţine de la nişte autofurgonete care reprezintă societăţi de asigurări agreate de ambasadă.

Îmi amintesc cu neplăcere că în 1995 am solicitat o viza pe baza invitaţiei prietenului meu Mircea. Era la începutul verii În acea vreme intrarea la ambasada era vămuită de nişte badigarzi de la o firmă privată, angajaţii Consulatului german, care introduseseră sistemul bunului plac în accesul solicitanţilor. Mi-am pierdut o noapte organizând pe solicitanţi, lucru care mi-a atras simpatia şi încrederea din partea acestora. A doua zi gorilele de la consulat au făcut ochii cât cepele cănd au văzut că oamenii se organizaseră şi iniţial au încercat reintroducerea grămezii neordonate care le facilita obţinerea de mite consistente pentru acces. Organizaţi, oamenii şi-au rezolvat rapid problemele şi în ziua respectivă, funcţionarele consulatului au şomat. Totuşi, protestele solicitanţilor nemulţumiţi au dat rezultate şi acum accesul s-a reglementat, iei un număr de înregistrare şi la data respectivă te prezinţi şi îţi rezolvi problemele de viză în mod civilizat.

Revenind la toamna lui 1990, prietenii Ulli şi Jimmi ne-au trimis şi un cec de 200DM şi am mai cumpărat echivalentul a 75$ de la agenţia ONT.  Acest lucru mi-a creat probleme pentru ca aveam dreptul pe atunci sa cumpăr la un curs avantajos bancar încă 200DM, dar se pare ca nu am avut noroc. De problema asta s-au ocupau nişte colegi cu care am participat la conferinţă, ei şi-au rezolvat problema şi pe mine nu m-au rezolvat şi lucrul ăsta m-a enervat foarte tare la momentul respectiv. Dar după cum spune proverbul la barza chioară îi face Dumnezeu cuib, am avut noroc. Aveam adresa unui bun prieten şi fost coleg de serviciu care emigrase în Germania. Întâmplarea face ca Mircea Șelariu să locuiască lângă Heidelberg, locul desfăşurării conferinţei. L-am rugat pe Mircea să ne găsească mie şi Adrianei o pensiune la un preţ avantajos în Heidelberg. Mircea ne-a răspuns imediat şi ne-a spus că nu este nevoie de nici o pensiune, vom sta la el şi voi face naveta la Heidelberg, pe durata conferinţei. Ne-am făcut planul să stăm la Mircea o săptămână după care vom merge la Ulli în nordul Germaniei. De asemenea, Adriana avea o prietenă lângă Bremen şi intenţiona să-i facem o vizită. 

Cu Mircea Șelariu m-am cunoscut când eram tânăr inginer la ITN la București. El a plecat prin 75 la bursă în Germania. Când  s-a întors a luat o garsonieră în F1 în Găvana și am devenit foarte buni prieteni. El și-a cumpărat o Dacie de culoarea roșie, fiind singurul motorizat și cu această ocazie am făxut o grămadă de excursii. S-a căsătorit și apoi s-a mutat în altă zonă, dar relațiile au rămas foarte apropiate. Eu am fost singurul coleg care a fost la nunta lui care s-a petrecut la Timișoara. În acest scop am luat trenul. Atunci, în 1978 exista un  tren direct care trecea prin Pitești și ajungea seara la Timișoara. Fiind singurul lui coleg prezent am fost invitat de onoare. Nunta s-a făcut la catolici, Rita fiind de această religie și asta a fost spre nefericirea și scrâșnetele rudelor, românii din partea tatălui! În 1981 la insistențele soției familia Șelariu s-a mutat la Timișoara, unde Mircea a revenit la Universitate. Am profitat de mutarea lui, era un camion care mergea la Timișoara exact când un bun prieten de al lui Vasile Pătrulescu, fratele lui Ilie se însura la Cransebeș și am mers cu acest camion. 

Am hotărât să mergem cu trenul care pe vremea aceea era destul de ieftin! Traseul era Bucureşti - Praga, unde schimbam trenul pentru Nuremberg - Wurzburg de unde ne lua Mircea, apoi Wurzburg - Gottingen de unde mergeam la Holzminden, apoi Berlin şi din nou spre casă. Ca să iau bilete mi-am pierdut o zi la Agenţia Internaţională CFR din colţul de vis a vis de Magazinul Unirea. În vara aceea călduroasă a lui 1990, toţi românii prinseseră chef de umblat prin Europa şi la agenţie era o înghesuială de nedescris. Biletul pe traseul sus menţionat ne costat 11000, unșpe mii de lei, ce vremuri! Plus o mită dată funcţionarei.

Drumul spre Germania

Vineri 8 septembrie ne urcăm în vagonul cuşetă de Berlin. Mai călătoream cu un domn ce se ducea în Germania să-şi vadă fiica şi un student german ce mergea la nişte prieteni din Germania. La graniţa româno-ungară grănicerii unguri se certau cu o bătrână englezoaică, care venea tocmai de la Salonic, pentru plata vizei de tranzit. Grănicerii voiau s-o dea jos din tren. Am intervenit împreună cu studentul şi ungurii s-au liniştit, i-au luat banii şi cu asta basta. Circul s-a repetat la graniţa cehoslovacă, încă, dar ăia au rezolvat rapid incidentul, i-au luat banii şi n-au făcut scandal. Era pe vremea când acţiona reciprocitatea, luau occidentalii bani luau şi cei din est. Între timp cehii şi ungurii nu mai au nevoie de vize pentru Europa de vest (anii 90!). Am rămas doar noi cu vize, și de abia în 2002 am scăpat de ele în UE. mai rămân cele de SUA!

Am ajuns cu întârziere la Praga şi am avut ocazia să revăd frumoasa capitală a Cehoslovaciei. Am plecat pe la miezul nopţii. În vagonul cu care călătoream am mai întâlnit trei români din Braşov. Am avut surpriza ca unul să meargă spre aceaşi destinaţie Mosbach, la unchiul său. Unchiul lucra la aceeaşi instituţie cu Mircea. Tipul fusese avertizat că şi eu mă aflu în acelaşi tren şi coincidenţa a făcut să ne întâlnim în acelaşi vagon. Am mai vorbit cu un olandez venit la Praga să viziteze unul din cele mai frumoase oraşe europene. În compartiment se afla şi un iugoslav. Ajunşi la graniţă grănicerii germani ne-au controlat minuţios paşapoartele nouă românilor. Tânărului iugoslav i-a aplicat pur şi simplu viza, lucru care m-a umplut de invidie. El nu avea nevoie de viză consulară! Că între timp mare parte din cetăţenii acestei ţări, sparte ulterior în bucăţi, şi-au pierdut acest privilegiu, asta-i altă poveste. Controloarea i-a tăiat şi bilet pentru că tipul n-avea decât până la frontieră. Tare mi-aşi fi dorit să fi fost şi noi în această ipostază. 

În fine pe la 4 şi jumătate dimineaţa am ajuns în gara centrală din Nuernberg. Veneam din România, unde întunericul era regula şi aici luminaţia era a giorno. Am pus bagajele împreună cu braşoveanul lângă un magazin şi am căutat să ne informăm care sunt trenurile spre Wurzburg. Mi s-a explicat că avem un tren în maxim o jumătate de oră. Am aflat că pot cerceta un afiş mare pe care scrie ABFAHREN(PLECĂRI). Şi aici am văzut cu mare surprindere că existau trenuri în toate direcţiile la aproximativ o jumate de oră, lucru greu de înţeles pentru nişte români ca noi. Am fost instruiţi de amicul braşovean să dăm telefon prietenilor noştri folosind 3 monede de 10 Pfennig. Era încă devreme dimineaţa şi am stabilit cu Mircea când să ne întâlnim în Wurzburg. Braşoveanul a reuşit să se aiurească cu unchiul lui în asemenea hal că le-a trebuit câteva sute de kilometri inutili ca să se întâlnească. A fost prima şi ultima oară când ne-am mai văzut. 

În gară era cald şi se simţea miros de pâine proaspătă de la un cuptor de baghete franţuzeşti. Se dechisese şi chioşcul de ziare unde vedeai tot felul de ziare şi reviste nemţeşti şi internaţionale. De la bufetul de vis a vis am cumpărat primele cutii de Coca Cola pe care le-am băut vreodată. Parcă era un vis împlinit! Am ieşit şi puţin din gară. Se vedea un complex cu aer de cetate medievală, care am înţeles că este un hotel. Am văzut şi un magazin de electronică unde erau de vânzare antene de satelit, deliciu interzis în vremea comuniştilor. Am aflat apoi că erau bune numai pentru Germania, pentru că erau mici pentru sateliţii de deasupra. Pentru România trebuiau antene sănătoase de cel puţin 2m diametru. 

Pe drumul spre Wurzburg m-a izbit să văd mulţime de zone împădurite şi micile intreprinderi aflate la marginea oricărei localităţi. De fapt Germania nu este numai patria lui Siemens, Krupp, AEG, ci a micilor întreprinderi cu nu mai mult de câteva zeci de angajaţi care fac 80-85% din economia germană.

Mosbach

Mircea este bănăţean, pe jumătate neamţ, după mamă. Este interesant, că Mircea făcuse o specializare în Germania la jumătatea anilor 70. Nu a rămas acolo, dar la jumatatea anilor 80 se hotărâse să emigreze in mod legal. Fusese determinat şi de faptul că prima lui soţie, şvăboiacă din Arad reuşise să se refugieze în Germania. Tipa, în România,  îşi declina peste tot apartenenţa germană, ca să aibă şocul ca în Germania toţi să-i spună româncă. Între timp ea s-a hotărât să divorţeze, dar şi-a îndeplinit sarcina să-l reunească familial pe Mircea în Germania. Mircea, universitar timişorean se amuza povestindu-mi cum discuta cu autorităţile că el este neamţ, chestiune cam ciudată la el, care se simţea român. La Timişoara relaţiile la universitate erau excelente între colegi şi toţi care aveau rădăcini germane se pregăteau să emigreze. Mircea a reuşit să părăsească România în 1987. Mircea care între timp îşi refăcuse viaţa în Timişoara a declinat oferta fostei soţii. Acum împarte viaţa cu o altă emigrantă din Timişoara, cu Anita jumatate evreică, jumatate nemţoaică. Ei au acum un băieţel tare simpatic Marc, care vorbește nemţeşte şi româneşte. Mircea o dusese între 1987 şi 1990 tot în cursuri de recalificare. Şi-a găsit un loc de muncă în orăşelul Mosbach, de pe Valea Neckarului în martie 1990. Lucrează la Berufsakademie, un fel de institut de pregătire pentru subingineri, în ramura computerelor. A redevenit universitar, da data asta în Germania. Mircea locuia în vremea aceea cu chirie în centrul Mosbachului. Casa avea trei nivele. La parter locuia sora lui Mircea, cu familia compusă dintr-un soţ, Nelu Sârbu, român bănăţean get beget şi două fiice de vârstă şcolară. Mircea şi Anita locuiau la etajul unu iar mama lui Mircea la mansarda clădirii. Sora lui Mircea şi mama lui părăsiseră imediat după Revoluţie România având demult cereri de emigrare depuse. Mircea era cel cu experienţă germană şi ceilalţi îi urmau cu sfinţenie indicaţiile. Sora lui făcea cursuri de secretariat şi contabilitate, iar soţul ei Nelu, făcea cursuri de Germană şi de echivalare la Berufsakademie. Nelu mai muncea la negru la o firmă de transport al mobilei. Între timp Nelu a învăţat nemţeşte şi lucrează la o firmă dintr-o localitate apropiată împreună cu soţia şi sunt foarte mulţumiţi. Nelu este foarte român şi nu-i prea simpatizează pe nemţi. Se bucură de fiecare dată când nemţii sunt înfrânţi la vreun meci de fotbal. Între timp clanul lui Mircea a prosperat şi si-au cumpărat o casă cu grădină într-un cartier în localitatea conexă cu Mosbach, Neckarelz, în apropiere de Neckar. În weekend se organizează vara grătare şi sunt vizitaţi de alte rude. Mircea mai are doi veri în Germania, unul este medic şi celălat asistent medical. Medicul lucrează la Saarbrucken, este medic primar nefrolog şi câştigă vreo 20000DM pe lună din care jumătate sunt luate de impozite. Tipul mi s-a lăudat cu cronograf Breitling de 4000DM. De la atâţia bani cât câştigă nici un Rolex de aur nu-i este inaccesibil! Mama verilor lui Mircea este profesoară la un mare liceu din Timişoara. Am întrebat-o care este diferenţa între elevii germani şi cei români. Dacă românii sunt mai buni, nota bene, la literatura germană, nemţii sunt mai buni la compunere. Asta este diferenţa între sistemul românesc care acumulează şi sistemul german care instruieşte şi dezvoltă gândirea individuală.

Mircea s-a avântat în acţiuni de susţinere a cauzei României în Germania, mai ales de când puterea este deţinută de forţele Convenţiei Democratice, după 1996. A instituit o bursă de merit la a sa Alma Mater, Universitatea din Timişoara şi alte acţiuni de binefacere, dar ca toţi românii de afară este tare dezamăgit de bizantinismele politicii româneşti.

Universitatea unde lucrează Mircea este pe un deal din apropiere de centrul oraşului şi de prima adresă a prietenului meu. Clădirea este ultramodernă din oţel şi sticlă. Are de exemplu pisoare cu celulă fotoelectrică cum am mai văzut la aeroportul din Frankfurt. Am vizitat sala unde sunt computerele care aveau un server central şi unde se putea lucra la vreo 15 monitoare. Berufsakademie este subordonată Universităţii din Heidelberg. Se pregătesc subingineri pentru industria auto, electrotehnică şi industria mobilei. Sunt pregătiţi de asemenea programatori şi specialişti în contabilitate şi birotică. Este interesant de subliniat că toţi studenţii sunt de fapt bursieri ai intreprinderilor din zonă. Numărul de studenţi este determinat de cerinţele economiei şi industriei din regiune.

Din păcate Mircea s-a prăpădit anul trecut, în 2020. Am pierdut un prieten drag!

Valea Neckarului

Mosbach se află în landul Baden Wurtenberg în sudul Germaniei şi este de mărimea oraşului Câmpulung Muscel. Localitatea se află la 30Km de Heilbronn şi 60Km de Heidelberg. Localitatea se află în apropierea râului Neckar, care este navigabil. Calea ferată este chiar pe malul râului. Este cam de două ori mai lat decât Oltul şi din cauza regularizării nu-ţi poţi da seama în ce direcţie curge apa. Amenajarea hidraulică este din evul mediu şi din 10 în 10 km se află câte o ecluza care regularizează cursul. În cursul dimineţii am observat o intensă circulaţie de şlepuri şi barje. Neckarul este navigabil de la Stuttgart până la vărsarea în Rin lângă Mannheim. Râul este înconjurat pe ambele maluri de dealuri pietroase şi râpoase pe care se cultivă viţă de vie. Poţi observa plase de plastic care protejează strugurii de atacul păsărilor. Din loc în loc se află câte un castel. Fiecare are legenda lui. Cel de lânga Mosbach este legat de personalitatea lui Gotz von Berlichingen, cavalerul Mână de Fier, care a trăit în vremea Războiului Ţărănesc German din secolul al XVI-lea şi care a fost imortalizat de Goethe. În amonte spre Heilbronn, se află localitatea turistică Bad Wimpfen, unde se află o cetate medievală, perfect reconstituită. Aici a avut o mare bătălie în vremea Războiului de 30 de ani sub conducerea mareşalului Tilly.

Mosbach este o localitate tipică zonei şvăbeşti din sudul Germaniei. Piaţa centrală unde se află Primăria (Rathaus) are clădiri de pe la 1400, toate perfect reconstituite cu arhitectura tipică, unde se văd grinzile de lemn care structurează clădirea. Nu am văzut in Germania vreo clădire ruinată. Toate casele sunt îngrijite, reparate şi parcă ar fi nou nouţe. La toate ferestrele sunt muşcate şi alte flori ornamentale. Străzile din zona centrală sunt pline de magazine de confecţii şi încălţăminte. Şi acum ceva despre mândria naţională germană, berea. Procedeul de producţie este Pilsen deci din Cehia, dar asta este tot zonă de influenţa germană în evul mediu. Berea dupa reţeta germană trebuie să fie făcută din malţ de orz, hamei, apa şi drojdie de bere. Pentru mine venind din România lui 1990, berea germană este bună şi foarte ună. Se spune că sunt cam 1500 de fabrici de bere şi 3000 de soiuri. După gustul meu cea mai bună este berea la habă proaspătă, urmează cea la sticlă şi ultima este cea la cutie, unde parcă simţi gustul de tablă. Nu prea am văzut oameni beţi, dar într-o zi venind de la gară am văzut pe unul beat mort tăvălindu-se pe jos. Ei bine, ca să-l depaneze erau prezente o maşină de poliţie şi două salvări. Atunci mi-am dat seama unde s-au realizat aspiraţiile comunismului cu care am fost minţiţi atâţia ani, în capitalism!

Cu altă ocazie am fost la Mircea şi Anita la un ştrand dintr-o mică localitate din apropiere. Ştrandul se afla într-un parc cu arbori seculari şi nu exista plajă cu nisip ci zone gazonate cu iarbă, îngrijite englezeşte unde puteai să încingi partide de fotbal.

De asemenea, într-o toamnă, în 1991 Mircea m-a invitat la un Kurhaus unde se afla o piscină acoperită, dotată cu toate facilităţile printre care şi jacuzzi unde apa este expulzată cu mare presiune şi poţi face masaj cu apă. Locul se află într-o pădure de conifere. Mircea se plânge că din cauza poluării se distrug pădurile din Germania. Dar pentru mine Germania rămâne patria unor păduri imense şi nu a fabricilor care fumegă cum ar spune industrializarea de tip clasic. Asta o constaţi din avion când vezi ca marele oraş Frankfurt este în mijlocul unor păduri.  Iar de-alungul autostrăzilor se află perdele de protecţie formate din conifere, predomină pinul, care absorb gazele şi au un efect regulator climatic. Am înţeles că aceste păduri sunt opera unei înţelepte politici silvice. Există aşa numita Mischungwald, pădure amestecată de foiaoase şi conifere.

 Heidelberg La Conferința TRIGA Users

Marţi dimineaţa condus de Mircea m-am dus la gara din Mosbach pentru Heidelberg. Mircea m-a instruit cum să iau bilet. Pentru localităţile apropiate există un automat în care bagi banii, monede şi bancnote şi apeşi pe localitatea de destinaţie şi primeşti biletul şi restul. Trenul erau din jumătate în jumătate de oră. Este impresionantă exactitatea germană. La ora indicată de program vedeai cum trenul intră în staţie. Cursele locale circulă de la 5 dimineaţa la miezul nopţii. De la miezul nopţii circulă doar trenurile internaţionale Intercity şi Eurocity. Am observat pe parcursul celor trei zile de navetă că întâlneam cam aceeiaşi oameni care facea naveta în localităţi apropiate sau elevi ce mergeau la şcoală în Heidelberg. 

Am ajuns la Heidelberg după o oră de drum.  Gara este mare cu o reclamă de maşini de tipărit. Am înţeles că la Heidelberg sunt importante firme pentru industria tiparului. Gara se află pe malul stâng al Nekarului în partea veche a oraşului. Chiar cum ieşeam am auzit doi români cum discutau despre posibilitatea de cumpăra o maşină. De la gară se ajunge relativ uşor în noul campus al universităţii. De la gară se merge pe Mittermaier strasse se trece peste pe podul Ernst-Walz Brucke. De aici se poate vedea mai la vale barajul cu ecluză Stauehr. Trecând podul, pe stânga se întinde pe o mare suprafaţă campusul universităţii. Am constatat mai târziu că predominau clinici universitare pentru tratamentul cancerului, al chirurgiei creierului şi altele. 

Un profesor cu care m-am împrietenit mi-a spus că universitatea fondată în 1386 tocmai sărbătorise 500 de ani de la fondare, fiind cea mai veche universitate din spaţiul german, doar cea din Praga 1348 din acelaşi spaţiu central europen este mai veche, si firma Siemens se oferise să o doteze cu computere şi tehnică de calcul ultramodernă. Aceeaşi persoană mi-a spus că din cauza faptului că aici este cea mai mare facultate de medicină din Germania în zonă există şomaj între medici. 

La conferință unde veneam zilnic am prezentat o lucrare privind experiența de exploatare și cercetarea a reactorului TRIGA, rod al multor articole pe care le scriam, dar nu puteam să le prezint la conferințe internaționale pentru că îmi era interzis să călătoresc în Occident. Și Mircea Ionescu a prezentat o lucrare privind posibilitatea de termoficare cu reactorul TRIGA.

De la Conferință am amintire poza alb negru cu participanții. Din ea lipsește doar Mircea Popov. Cei care ne știu ne pot decela în stânga. Eu și Marin Preda stând și în spatele nostru este Ciocănescu și Ionescu. 

Într-una din zile am vizitat oraşul Heidelberg însoţiţi de o doamnă de la Universitate. Doamna ne-a explicat că oraşul vechi a ars în vremea războiului pentru succesiunea la tronul Palatinatului, la sfârşitul secolului al XVII-lea de către trupele lui Ludovic al XIV-lea Regele Soare. O luăm pe strada mare, Corso central european, Hauptstrasse. Ajungem la piaţa vechii Universităţi. Clădirea a fost construită de Electorul Palatinatului Johann Wilhelm la 1711. Pe frontispiciul universităţii tronnează - Mehr Licht! - mai multa lumină! Sunt ultimele vorbe ale lui Goethe, profesor aici. În piaţeta de lângă universitate, Marsilusplatz se află locul vechiului Seminar Iezuit care acum aparţine Universităţii  

În piaţa centrală a oraşului se află Catedrala Sfântului Duh - Heiligeggeistkirche construită între 1399 şi 1441. Aici este mormântul regelui Ruprecht al Palatinatului şi al soţiei sale Elisabeth von Hohenzollern. Aici era adăpostită faimoasa biblioteca Palatină.  În corpul bisericii se află magazine care există din secolul al XV-lea. Vis a vis de catedrală se află singura casă care a supravieţuit incendiului Haus Ritter construită în stil Renaissance, de un hughenot francez Charles Berlier, negustor de meserie. Lângă această clădire în dreapta se află o casă din secolul al XVIII-lea Meder’sche Haus, casă burgeză decorată cu Madona şi Trinitatea. În stânga se află clădirea Farmaciei Curţii Princiare Kurfurstliche Hof Apotheke, cu o faţadă barocă. Faţă în faţă cu catedrala se află Rathaus (Primăria) de la 1701.  În spatele bisericii se află Fischmarkt - Piaţa de Peşte, unde chiar în faţa bisericii se află altă clădire monumentală, Traitteursche Haus construită în stil Louis XVI-lea. 

De aici drept înainte ajungi pe cel mai frumos pod al oraşului care apare pe toate reclamele cu Heidelbergul. Este Bruckentor (Alte Brucke sau Karl Theodor Brucke) construit de electorul Karl Theodor în 1786. Lângă pod se află o statuie din aramă a celor trei maimuţe mută, oarbă şi surdă, unde turişti japonezi se îngrămădeau să se fotografieze. 

Remarc peste tot afişe cu grupuri rock americane şi europene care vor fi în turneu prin oraş, normal pentru un mare oraş universitar. În apropiere se află un un McDonalds, primul în care am intrat! Aici de câteva DM am mâncat bucăţi de pui pane, McNuggets cu sos de curry şi nu faimoasa chiftea. Ce este însă la fel şi am putut constata prin toată Europa şi America este gustul cartofilor prăjiţi Mc Donald’s care este acelaşi. Ăsta este secretul american, standardizarea. 

Hauptstrasse se termină cu Karlstor,  ieşirea spre est din oraş, operă a aceluiaşi principe Karl Theodor la 1775 este un model al clasicismului timpuriu.  

Ajungem la baza dealului pentru urca la castelul din Heidelberg. Se urcă cu un tren ascensor cu cremalieră. Castelul aparţine principilor de Pfalz şi Wittelsbach. Ruprecht I a fondat în 1386 Universitatea, iar Friedrich al V-lea soţul Elisabetei Stuart, sora Mariei Stuart a înălţat acest castel ca dovadă a iubirii faţă de soţia lui. Castelul şi oraşul au fost supuse asediului şi distrugerilor trupelor mareşalului Tilly la 1622 în decursul Războiului de 30 de ani. Cele mai mari distrugeri însă le-a provocat asediul Regelui Soare în 1693. Imensele turnuri ale  fortăreţei au fost distruse din cauza exploziei prafului de puşcă. Pe faţada interioară a castelului este prezentat arborele genealogic al prinţului care se trage din Carol cel Mare. Castelul are pe terasa care este pe faţada exterioară a castelului un loc unde spune legenda că amantul prinţesei a fost surprins de soț. Sărind de la etaj el a lăsat o gaură în pavajul de cărămidă. Eşti invitat să testezi dacă ţi se potriveşte piciorul şi toţi constatăm că puteam fi amantul fugărit. Pentru germani acest frumos oraş este simbolul romantismului german. Cred că mulţi îşi aduc aminte de succesul de teatru enorm a lui Piersic cu Heidelbergul de’altă dată.

Ajungem pe malul Neckarului şi vedem amabarcaţiuni şi raţe sălbatice care nu se tem de om şi le poţi hrăni fără care ele să zboare. Organizatorii ne invită la o recepţie la Haus Buhl, vechi restaurant studenţesc ca şi Seppl sau Rote O

chsen. Acum acesta aparţine universităţii. Avem ocazia să degustăm în stil de bufet suedez, specialităţi de peşte şi brânzeturi franţuzeşti. Toate acestea udate de un roze de valea Neckarului. Mă întorc acasă pe la miezul nopţii cu ultimul tren local de la prima haltă după Heidelberg care este mai aprope de locul chefului decât Hauptbahnhof şi Mircea mă aşteaptă în Neckarelz să mă ia cu maşina.