Congresul rușinii naționale

Așa cred că poate fi denumit ultimul congres al PNL. În ultimul timp m-am abținut de la comentarii politice nu m-am uitat la canalele de șțiri, am renunțat mai mult sau mai puțin să citesc comentariile pline de venin ale unor jurnaliști.

Am participat și eu la un congres PNL, cel de acum 20 de ani. Era p perioadă foarte agitată. Tocmai se retrăsese Mircea Ionescu-Quintus, ultimul lider istoric al partidului, aflat la o vârstă impozantă. Reușise se adune la un loc toate fracțiunile cu ideologie liberală și acum era nevoie de un lider nou. PNL tocmai participase independent la alegerile parlamentare și luase ceva de genul 7%, procent de partid balama. Pentru conducerea partidului candidau trei lideri destul de tineri. Cel mai bine plasat era avocatul Valeriu Stoica, supranumit și combinagiul, locotenentul lui Quintus în materie de fuziuni. Alt competitor era Călin Popescu Tăriceanu, cel care ar fi reprezentat linia clasic liberală, bărbat frumos și cam atât. Avusesem la Pitești o întâlnire și eu și alți liberali decisesem să-l susținem. Al treiler competitor era tânărul de 41 de ani Crin Antonescu cel care a devenit cel mai strălucit orator parlamentar postdecembrist. Sala era tensionată, Stoica își cam aranjase ploile. Antonescu a avut un discurs strălucit, Tăriceanu a fost penibil, s-a încurcat, nu a fost în stare de un discurs coerent și pelticul Stoica a câștigat. Victorie a la Pyrrhus, pentru că lipsa lui de carismă, pactul care l-a făcut cu PSD l-au determinat finalmente să-și dea demisia ulterior. Congresul a fost însă decent, cu aplauze la vei trei competitori. 

Acum în 2021 când congresul PNL avea doar doi competitori congresul a avut o desfășurare rușinoasă! Dar nu de acum din 25 septembrie. Pentru că Ludovic Orban a declanșat o campanie absolut mizerabilă, incredibilă pentru disputa între doi lideri de partid, partid cu pretenții, cu papion, cum se pretindea. 

Faptul că Ludovic Orban s-a trezit cu un contracandidat l-a scos din minți. A scormonit în trecutul lui Florin Cîțu și a descoperit în o beție de tinerețe în America virtuoasă din Mid West care te bagă la pușcărie ca să te trezești din mahmureală. Tot timpul până la congres Orban și acoliții au aruncat cu lături în adversari și mai ales în Cîțu. Până acum ceva timp Orban era un politician normal, cu anumite calități de negociator. Își dorise mult liderșipul partidului, o pândise pe Alina Gorghiu și reușise să devine liderul PNL după eșecul de la parlamentarele din 2016. Părea a fi pe cai mari după europarlamentarele din 2019, care plasase PNL pe primul loc și pentru că făcuse o alegere corectă prin a-l aduce pe Rareș Bogdan. A devenit prim ministru prin negocieri inteligente ca să cadă guvernul Dăncilă și să guverneze până la parlamentarele din 2020. Dar după aceea s-a văzut că PNL obținuse rezultatul la europarlamentare în primul rând datorită efectului Iohannis. 

Au urmat alegerile locale și parlamentare din 2020. Aici Orban a făcut o mare eroare, putea să combine localele cu parlamentarele. Nu le-a făcut și la locale rezultatul nu a fost concludent, iar la parlamentare a pierdut primul loc datorită lipsei votanților în plină pandemie. Dar cauza principală acestor teste electorale a fost că a mizat în principal pe cai morți . Cu toate că semnalele de la locale arătau că sunt lideri de județe cu mari probleme, baroni cu cumetrii și interese care îi asemănau cu PSD, Orban nu a renunțat la ei și rezultatul a fost prost! În plus la negocieri de coaliție, USRPLUS l-a perceput ca un  lider corupt, al trecutului. Au profitat și au negociat avantajos ca Orban să își facă pofta de Președinte al Camerei Deputaților. USRPLUS a acceptat pe Florin Cîțu ca un tip mai tânăr încă neatins de morbul bizantinismului fanariot, tipic politicilor românești. Dar nu au prevăzut că Florin Cîțu nu este Orban, să le facă poftele. Și Uite că acum suntem în plină criză guvernamentală. 

Congresul organizat nota bene de Ludovic Orban a fost o rușine națională!

Disperat că pierde șefia, Orban a organizat la congres o comando  de derbedei de stadion, liberali, o Doamne! Care s-a ocupat cu huiduirea contracandidatului Florin Cîțu. A alimentat campania mizerabilă a jurnaliștilor favorabil USRPLUS. Ultim găselniță a fost să prostească oameni de litere și cultură onorabili să-l susțină. Păcat că domnul Manolescu nu mai este la curent cu situația din partid, că domnul Șora nu știe ce se mai întâmplă în politică. După ce a pierdut șefia Orban este și mai agresiv, ar vrea parcă să rupă PNL. Este o ieșire penibilă din politică. Și trebuie uitat!

Jurnal cu insomnii și filarmonică

De ceva timp nu mai fac comentarii politice. Asta și pentru că am făcut eroarea că trezit noapte din motive fiziologice m-am apucat să citesc comentarii politice care m-au enervat așa de tare că mi-a zburat somnul. Și de aceea nu mai citesc opiniile madamei Dogioiu și ejusdem farinae. 

În ultimele zile am continuat maratonul de filme cu Belmondo. Caut pe internet și văd filme cu Bebel și-mi retrăiesc tinerețea. Am văzut și niște alb negru de pe la începutul anilor 60 și Parisul îmi părea foarte ponosit. Altfel Parisul este interesant și fascinant, cum l-am văzut de câteva ori prin 95 și apoi prin anii 2000. Ce mă intrigă este nonșalanța cu care se fuma pe ecrane, cum își aprindea Belmondo țigaretele și cele de foi. Acum fumatul a dispărut și eu l-am abandonat de 25 de ani!

Am devenit un fan al serialului Las Fierbinți. Este  o Românie profundă tratată în stilul caragialesc varianta contemporană. Burghezii și moșierii sunt istorie, la fel și industrializarea comunistă și au rămas semițăranii, foști muncitorii care parazitează cârciumile. Am văzut și un episod încărcat de emoție cu fiul lui Firicel,  unul din amărâții cei mai autentici, fiu care intră primul la universitate la Matematici IT și mi-am amintit cu nostalgie cum am avut colegi de excepție din profunzimile rurale prahovene, buzoiene și dâmbovițene ale fostei regiuni Ploiești. Nici eu nu eram departe de aceștia, doar că n-am fost de excepție, eram bun la matematică, dar cam atât.

Sâmbătă am fost la teatru și am văzut Doctor asimptomatic, o înscenare simpatică după Doctor fără voie de Moliere realizată la Teatrul Vasilache. Și așa îmi dau seama cât mi-a lipsit teatrul în pandemie. În fiecare toamnă era Festivalul Teatrului de Studio la Davila și mă puneam la curent cu tendințele din teatrul de azi. 

Duminică dimineața mi-am încercat norocul la răpitor pe Argeș, n-a mers!

Un alt eveniment foarte important pentru mine este Festivalul Enescu. Am urmărit cât s-a putut în direct sau înregistrate evenimentele muzicale cu dirijori și artiști soliști de excepție. Este un festival de mare calibru muzical internațional.

Și azi la Filarmonica Pitești am avut parte de un program romantic. Violonistul Francesco Ionașcu a fost solistul Concertului pentru vioară și orchestră în mi minor op. 64 de Mendelssohn. Interpretarea bună și reușită a fost dată și de acompaniamentul orchestrei Filarmonicii conduse de dirijorul coreean Byoungdong Kan. 

Francesco Ionașcu

În partea a doua a concertului orchestra condusă de dirijorul Byoungdong Kan ne-a oferit o bună interpretare a Simfoniei nr. 1 Op 68 de Brahms. Această simfonie a fost mult lucrată de tânărul Brahms, care se afla sub puternica influență a lui Beethoven și de aceea răutăcioșii îi spun Simfonia a X-a a lui Beethoven.

Am terminat acea carte a lui Armand Goșu despre Rusia, cu bune observații despre evenimentele recente despre dictatura putinistă. Despre evenimentele din Ucraina și Republica Moldova Goșu nu prea le nimerește pentru că acolo situația este mult mai fluidă, se fac eforturile de democratizare și intrarea în Uniunea Europeană.

Am început să recitesc Schimbarea la față a României de Cioran după ce am citit cartea Martei Petreu. Am o versiune pe e-pub a ediției originale, dar făcută de mine prin niște conversii care nu au ieșit prea bine. Citesc acum versiunea scoasă la Humanitas care însă are lipsă capitolul IV Colectivism național, cel mai interesant și cel mai discutabil. Oricum cartea mă surprinde din nou prin critica vehementă a României și românilor. Însă am câteva obiecții, Cioran ne pune în rândul culturilor mici, și enumeră între acestea Danemarca și Suedia.  Ambele țări nordice nu sunt niște culturi mici. Danemarca îi are pe Kierkegaard și Andersen. Suedia a fost marea putere imperialistă a Nordului. în secolul XVII, Marea Baltică devenise lac suedez, armatele suedeze au ajuns în centrul Europei în Războiul de 30 de ani. Doar Petru cel Mare a zdrobit puterea suedeză și Suedia s-a retras și ne-a dat Premiul Nobel. Astea ca să contrazic considerațiile cioraniene de spre marile culturi care trebuie să fie și imperialiste pe deasupra. Cel mai tare deranjează în cartea lui Cioran admirația pentru Lenin și Rusia. Pentru că Cioran confundă Rusia cu Dostoievski, sau Tolstoi. Condiția țăranului rus a fost mult mai precară decât a țăranului român. Rusia ulterior sovietică este o mare putere nu atât prin cultură cât prin suprafață., prin imperialismul la adresa vecinilor și dictatura de care nu poate scăpa poporul rus, nici în țarism, nici în bolșevism și acum în putinismul acesta extrem de periculos și pentru noi românii. Norocul nostru se numește acum SUA și NATO care nu au comparații cu situația noastră interbelică.

Am nimerit și un sait dubios în care se accentua prezumțios pe antisemitismul cioranian, care este discutabil după declarațiile sale postbelice. Dar nu mă mir că acolo sunt niste comentarii idioate cum că pentru sinistrul experiment Pitești erau de vină deținuții legionari. 

Vremea s-a schimbat și s-a răcit, vine toamna!

Rusia o ecuație complicată de Armand Goșu

Consecvent cu scopurile acestui blog public acum impresiile lăsate de această carte, care se ocupă cu politica externă a României în legătură cu vecinul apropiat Rusia.

Cartea m-a dezamăgit, pentru că propriu zis nu este o carte de politologie. Sunt de fapt niște interviuri luate lui Armand Goșu în legătură cu Rusia și nu numai. 

Armand Goșu este unul din puținii experți în probleme rusești din România. Este un om cu studii de istorie la Moscova, cu un doctorat obținut acolo. 

Cea mai interesantă parte este legată de expertiza privind problemele rusești. Pe vremea imperiului comunist această ramură se numea sovietologie, acum Goșu o denumește rusistică. Noi avem tradiția unei școli de slavonă datorită faptului că avem o tradiție de ortodoxie slavă prin biserica ortodoxă română care a predicat în această limbă până la românizarea intervenită în secolul al XVI-lea, dar și prin folosirea medioslavei ca limbă de cancelarie. Această tradiție slavă ne leagă de Balcanii slavi, Bulgaria, Serbia. Bulgarii care au stăpânit arealul românesc ne-au dat influența slavă din română și ortodoxia bizantină prin intermediul slav bulgar. Călugării slavi bulgari și sârbi s-au refugiat în țările române după cucerirea otomană. Contactul cu Rusia s-a făcut de abia în vremea lui Dimitrie Cantemir. După aceea în secolul XVIII și XIX am suferit succesive ocupații rusești. Paradoxal, Rusia a fost vector de modernizare în Principate pe filieră franceză. Regulamentul Organic a contribuit la dezvoltarea Valahiei și Moldovei la începutul secolului XIX devenind însă o povară la 1848 și alimentând Revoluțiile. De Rusia se leagă și formarea României moderne. Rusia este înfrântă în Războiul Crimeii și în consecință Principatele sunt acceptate să se unească sub oblăduirea Împăratului Napoleon al III-lea. Sentimentul anti-rusesc ar fi din contactul revoluționarilor români cu cei polonezi în Franța. Dar cred că a contribuit decisiv și răpirea Basarabiei în 1812. Această provincie este singura parte a României Mari care a fost stăpânită de Imperiul Țarist. 

Chiar dacă sub stăpânirea bolșevică a României postbelice mulți studenți români au fost la studii în URSS, o școală de expertiză în probleme rusești nu prea este în România. Spre deosebire de Polonia, sau Finlanda, care însă au fost parte a Imperiului Țarist. Finlanda a avut o șansă, fiind anexată de Rusia. Altfel ar fi devenit suedeză, precum Irlanda engleză. Finlanda a avut o șansă dezvoltându-și sentimentul național în secolul XIX și de aceea acest sentiment amical față de Rusia și apoi URSS.  Românii care au studiat în URSS și-au ascuns biografia după căderea comunismului. Și așa expertiza pe probleme rusești provine de la sora Basarabia, basarabenii crescuți în cultura rusă sunt la curent cu problemele rusești. Însă experiența de independență față de imperiul rusesc și liberarea de limba rusă obligatorie fac să nu mai fie tineri cu expertiză rusă acum în Basarabia.

Armand Goșu pledează pentru o școală de studii ruse, dată fiind apropierea de acest vecin, care nu are sentimente favorabile față de noi. Mai ales în zona MAE ar trebui cultivată această școală. Goșu este destul de mefient față de MAE, suspectez faptul că nu a fost admis în cadrul acestui minister, dar totodată cred că are dreptate când acesta suspectează de lipsă de reformă și de atașamente față de Rusia prin educația comunistă a funcționarilor. 

Dacă Goșu pune accentele corecte privind dictatura lui Putin, sau Lukașenko în Belarus, nu excelează la fel în diagnosticele privind Ucraina și Republica Moldova. Acesta este dezavantajul arătat de interviurile lui luate în succesiune. 

Cu Rusia lui Putin este clar, ea este o dictatură electivă păstrând aparența democrației. În momentul de față este capturată de siloviki, foști securiști cu mentalitatea lor cazonă. Ei nu mai sunt controlați de partid ca pe vremea URSS și lipsa lor de expertiză politică și economic administrativă se vede. De fapt este interesant că un prieten, care a lucrat multă vreme la Dubna, mă avertiza că URSS va fi în curând capturat de indivizi mult mai răi și mai periculoși. Profeția lui s-a dovedit exactă. Culmea că amicul s-a expatriat între timp în SUA!

Problema este că Rusia după Crimeea în 2014 a pierdut mult din cauza embargoului aplicat de UE și SUA. Rămâne însă problema dependenței germane de gazul rusesc și asta din prostia verzilor care au renunțat la energia nucleară. 

Goșu are mai multe dificultăți privind evoluția din Ucraina și Moldova de peste Prut. Acolo situația este foarte fluidă. 

În Ucraina agresiunea rusă din Crimeea și Donbass au contribuit la consolidarea sentimentului că există o națiune ucraineană, deosebită de cea rusă. Biserica ucraineană a devenit autocefală scăpând de dominația Moscovei.

În Moldova evoluția a fost cea mai neașteptată, ideea că partida pro rusă este atotputernică s-a sfărâmat. Maia Sandu a câștigat prezidenția și are majoritatea parlamentară, greu de prevăzut în interviurile lui Goșu. 

Oricum Armand Goșu rămâne o voce autorizată în probleme rusești și ale fostului ei imperiu. 

De ce devii progresist

Ca răspuns la unele reacții privind postarea privind felul în care devii comunist am să încerc să dezleg și această problemă.

Sursa principal pentru aceste considerații a fost furnizată de Mihai Vasilescu. Trăitor la Londra, el este mai familiarizat cu aceste mișcării care au luat avânt în SUA, dar se manifestă și în Anglia, unde la începutul meciurilor de fotbal, jucătorii îngenunchează în sprijinul mișcării identitare ale negrilor. 

Mihai Vasilescu mi-a explicat că aceste mișcări care sunt foarte vehemente după moartea lui George Floyd, sau după mișcarea mee too, de tip extrem feminist. 

Sursa acestor mișcări este ideologia marxistă care bântuie în mediul universitar american, dar și izvorăște și din elemente ale ideologiei creștine protestante, predestinarea, și altele. 

Ele se manifestau mai demult în mediul universitar american, pe vremea când se mai găseau fraieri să creadă în comunism. Falimentul comunismului european de după 1989 a însemnat și dislocări și reevaluări în mediile marxiste.

În America până de curând domina visul american, că toți au șanse egale, că toți sunt americani proveniți din amestecul social cultural melting pot. Ei bine, aceste ideologii și mișcări au fost preluate și promovate de către ideologii universitari marxiști. De are succes ideologia marxistă în universitate? Din cauza mediocrității. Mulți profesori sunt mediocri și la fel majoritatea studenților. Probabil că doar în cele de top selecția fiind mai riguroasă, marxismul universitar nu este prevalent, dar nu sunt sigur.

Și acești ideologi au cultivat toate aceste mișcări, ideologii care în loc să promoveze melting pot-ul american cultivă deosebirile. Așa au apărut corectitudinea politică, feminismul extremist al mee too din mediul cinematografic hollywoodian, cu multă ipocrizie privind hărțuirile sexuale. Dar cea mai vehementă este Black Lives Matter, care are ca erou un infractor drogat care moare la o acțiune dură a poliției. Cred că ipocrizia atinge noi culmi, ce distanță față de mișcarea de afirmare a negrilor inițiată de Martin Luther King. În plus datorită unor specificități religioase se cultivă între albi un sentiment de vinovăție față de nenorocirile suferite de sclavi. Așa că s-a ajuns la dărâmarea unor statui ale unor lideri confederați, susținători ai sclaviei, dar culmea stupidității dărâmarea statuii lui Lincoln cel care eliberează pe negri din sclavie, sau a lui Columb. Păi dacă Columb nu descoperea America, mai trăiau azi în America negri, luați sclavi de negustori de la regișorii africani. Păi cei care au rămas în Africa ce statut au și ce nivel de trai comparabil cu cei din America? Sclavagismul a fost o pată pe obrazul Americii, dar negrii se bucură azi de toate drepturile și nu cred că trebuie să capete un statut social aparte pentru suferințele trecute. 

Din toate astea a rezultat și woke și cancel culture care ostracizează pe toți cei care îndrăznesc să discute fără prejudecăți aceste probleme.  Ca reacție la aceste extremisme au fost scrisori de protest a unor oameni de stânga din America, notabil Noam Chomsky, care protestează  la aceste noi vânători de vrăjitoare în mediul intelectual american.

De prostia progresistă s-au molipsit și tineri intelectuali români care se declară marxiști, o obscenitate după 5 decenii de comunism marxist, stalinist, dejist, și mai ales ceaușist!  Ba în USR PLUS se propagă aceste idei ca politici în Parlament. Și am văzut derapaje de tipul lui Iulian Bulai, crescut în mediul catolic și devenit un negaționist și un anti-creștin.

Concluzie!

Trebuie să fii prost să devii progresist, propagând aceste deformații culturale și sociale. Ești tot un fel de comunism, dar parcă mai prost, că pe vremea comunismului o făceai din interes și sub presiune și represalii, pe când acum nu te mai obligă nimeni!

PS 

La Poema Română a lui Enescu în timpul prezentării finale a Imnului Regal al României n-am văzut spectatori care se ridică la intonarea lui! Vai de spectatori!

Jurnal intempestiv

Scriu intempestiv acest jurnal marți, nu ca de obicei, pe la sfârșitul săptămânii, weekend, cum este mai nou la vorbitorii de romgleză.

Ieri am înregistrat o premieră pescărească, am capturat primul șalău, strapazan mai mititel pe râul Argeș. Aveam la mine cărășei de la un magazin ca momeală și am ajuns dimineața devreme în parc la debarcader unde îmi încerc norocul de obicei. Merg echipat cu vreo 5 bețe și trebuie să muncesc să le poziționez. Prima lansetă o pun paralel cu malul la vreo 10 metri. Sunt niște suporți metalici pe care le așez. 

Lucram la lansete și apare ca de obicei amicul de la spații verzi, care este și el pescar pârât. El a observat că-mi trăgea, la prima lansetă și apoi am preluat și am scos micul șalău, primul prins pe Argeș! Apoi am mai avut tentative dar fără succes. 

Eu, Mihai Vasilescu, Nelu Mușetoiu și Mihai Marinescu

Azi am avut o întâlnire cu Mihai Vasilescu, care se pregătește pentru revenirea la Brexit. La un pahar de vorbă am avut mai mulți prieteni. A venit Mitică Dobrea, omul care a făcut prima criticitate la Cernavoda Unitatea 1 în 1997. Nu prea era în formă, are probleme, dar s-a bucurat să-l revadă pe Mihai. Era însoțit de Mihai Marinescu, A mai venit și colegul Florin Păroiu împreună cu fiul, care voia neapărat să-l revadă pe Mihai. Mai erau prezenți cei obișnuiți la terasa de la benzinărie, Iulian Țecu și Radu Vișinescu și Nelu Mușetoiu. A fost plăcut, am vorbit vrute și nevrute.

Mai multe chestii culturale acum.

Din ultima Dilema veche n-am reținut decât o poveste cu N. Steinhardt. Mihai V. zicea și el că a cam scăzut calitativ, eu nu mai am motive de polemici.

Revenind la Steinhardt, Mirodan, dramaturgul emigrat în Israel a realizat un Dicționar neconvențional al scriitorilor evrei de limbă română. Așa că trimis cererea pentru a o notă autobiografică lui Steinhardt. După cum se știe, după pușcăria comunistă, Steinhardt s-a convertit la ortodoxia și era călugăr la Rohia. Acest mizerabil de Mirodan a avut obrăznicia să alăture o epigramă a lui Speranția care zicea așa:

Un ovrei se botezase/ Și din Ițic și-a spus Stan/ Se schimbase doar pe nume/ Dar încolo tot jidan. 

Dar  Steinhardt nu i-a rămas dator și i-a răspuns tot cu o epigramă unde l-a pus la punct pe mizerabil:

N-a fi jidanul botezat/ Chiar un român adevărat,/ Dar nici transfugul comunist/ Nu-i autentic sionist.

Corectă punere la punct!

Am citit un interviu din România Literară luat scriitorului maghiar din România, Vida Gabor . Interesant este că în Ungaria se ține cont încă de ce spun scriitorii. În România statului a decăzut și acum se citesc mai mult între ei. Vida Gabor spunea că problemele cu analfabetismul funcțional este la fel și în Ungaria, el mai spunea că și din Ungaria au emigrat, doar tinerii capabili și inteligenți. De parcă din România nu-l la fel. Este adevărat că la noi au plecat masiv la muncă în Occident, mulți cu calificare mai slabă, care nu mai găsesc de lucru aici la noi. Unite că s-au mai schimbat lucrurile și economia românească are mare nevoie de mână de lucru și apelăm la străini. S-a întâmplat la o covrigărie din Pitești să fiu servit de un srilankez, care vorbea românește fără accent. În schimb neamurile lor, țiganii preferă să cerșească!

În numărul trecut al României Literare un colaj ce opinii despre vârsta lăuntrică și cum o resimt scriitorii. Eu  nu am avut probleme serioase de sănătate cu înaintarea în vârstă, doar incidentele cu șoferii cretini care au vrut să mă calce pe trecerea de pietoni și am scăpat. Doar reumatismele vârstei care se tot mută pe la picioare, mai ales pe talpă care mă deranjează la plimbările în parc. Scriitorii cred cam toți că sunt mai tineri. Dacă nu au vreo boală așa își fac iluzii.

Mai zicea bine cineva că pe vremuri, poligloții vorbea franceză și germană, acum sunt doar vorbitori de engleză. Recunosc că și eu sunt anglofil, am ratat în copilărie franceza, citesc un ziar franțuzesc și texte simple, nu Cioran.

Cât de spre germană, în 1990 am, ajuns în Occident în încă Germania de Vest și nu înțelegeam nimic. Am făcut niște eforturi să învăț niște rudimente și m-am dat mare în Boeingul 747 care venea în 95 de al New York spre Frankfurt pe Main cu stewardul, care când și-a auzit cuvinte în limba lui maternă a devenit foarte amabil și mi-a dat supliment de bere. Asta spre deosebire de nazista de la ghișeul Lufthansa care ne-a dat bilete mie și colegului pe ultimul rând lângă coada avionului, când avionul era pe jumătate gol. Când abordezi germanii în propria limbă chiar și câteva amabilități se luminează la față, că nu i-ai abordat pe englezește. E o mândrie pentru ei să le vorbești limba, ei care au frustrări că nu mai sunt ce au fost.  Sunt totuși primii din Europa, dar toți vorbesc englezește. Au noroc cu noi că președintele e sas și în afară de Austria și eventual Elveția mai e un înalt oficial european care le vorbește limba. 

Și că veni vorba de Iohannis, presa pluseristă l-a umplut de lături pe Iohannis. Tupeistul Cioloș o minte pe Ursula von der Leyen că este Ok cu coaliția, de parcă ea n-ar ști cum stau lucrurile la noi. 

Și Cristoiu remarca ipocrizia celor de la USRPLUS, interpelând-o pe cunoscuta Chichirău care hărțuia pe pesediști și acum zice că fac bine dacă vor să-l răstoarne pe Cîțu.

Singura chestie simpatică politică a fost caricatura lui Ion Barbu din Dilema veche unde e o pisică plină de cuie și cu cu explicația: Cuie Mîțu!

Iaca am vorbit și despre politică, promisesem că o vreme nu mă mai pronunț!

Intempestiv, seara, când a început să ne mureze eu și Mușetoiu am fugit la bere la cârciumă. Acolo de cine dau? De Dan Costineanu, coleg mai mic de liceu, venit cu treburi la Pitești. A se vedea pe Facebook

 A început UEFA Champions League cu meciuri tari, chiar acum mă uit la Barcelona - Bayern. Unii nu uită coșmarul de anul trecut, acel 8-2 pentru Bayern!

Cioran sau un trecut deocheat de Marta Petreu

Marta Petreu s-a învrednicit să facă analize sociologice, de filosofia culturii având în centru cei mai importanți intelectuali, literați, filosofi ai epocii modernizării României, cu accent pe perioada interbelică. 

Am găsit
această carte într-o ediție revăzută, apărută acum 10 ani, dar încă în librării. Am citit cam toate analizele făcute de Marta Petreu, nu prea mi-a plăcut cea în care vrea să-l scoată pe Mihail Sebastian de fascist și extremist de dreapta. 

Această carte este dedicată cărții lui Cioran: Schimbarea la față a României.  Carte scrisă la 25 de ani, în 1936 de Emil Ciorna care i-a marcat și schimbat destinul. Din cauza ei, Cioran a renunțat la România și la românește și a devenit un important scriitor și moralist francez. Chiar dacă în epocă nu a avut răsunetul meritat, ea a influențat pe alți scriitori. De exemplu, în pofida faptului că a negat, Horia Roman Patapievici este influențat de cartea lui Cioran în articolele sale politice de la începutul anilor 1990. Nota bene, nici Cioran, nici HR Patapievici nu au avut de suferit de pe urma cărții. Cioran a scris lui Noica pe la jumătatea anilor 50, lucru care a băgat în pușcăria comunistă pe Noica, Paleologu, Pillat și alții. Patapievici s-a ales doar cu diatribe ale unor reziduuri comuniste cu tendințe neo-legionare. 

De ce Cioran are un trecut deocheat?

Pentru că pe la 22 de ani aflat la bursă în Germania s-a umplut de entuziasm la acțiunea lui Hitler care a luat puterea în 1933. Există de fapt la noi românii o mare capacitate de imitație și copiere a unor chestiuni externe. Dacă în anii 20 a apărut mișcarea legionară din motive antisemite ea a luat avânt și din cauza fascismului italian și a hitlerismului din Germania.  Revenit în România Cioran a aderat cu entuziasm la mișcarea legionară. Dar și admirația pentru experimentul bolșevic din Rusia. Da, este un paradox aici, Lenin și ideologia bolșevică îl entuziasmau pe Cioran, pentru că acesta încerca să schimbe lumea rusă, să o modernizeze, obiectiv asumat în Schimbarea la față a României.

Mă așteptam ca Marta Petreu să fie extrem de critică la adresa cărții lui Cioran. Nu este pentru că acționează o solidaritate ardeleană, manifestă și în cartea despre Lucian Blaga. 

Teza Martei Petreu este că ideologia lui Cioran nu era  mișcării legionare. Pe când legionarii elogiau autohtonismul, trecutul eroizat și de Eminescu, ortodoxismul retrograd, Cioran ca ardelean se lamenta de stăpânirea străină asupra românilor, 1000 de ani de stăpânire bulgară, care ne-a influențat limba, de cea maghiară și apoi cei 500 de ani de turcire. Ardelean fiind el nu găsea ca Eminescu și alții modele de mândrie voivodală, un Ștefan cel Mare, un Țepeș sau Mihai Viteazul. El este produsul redeșteptării naționale, a bisericii unite cu Roma, care ne-a amintit că suntem os nobil de romani. Cioran dorește un alt destin, unul cu o istorie ca a Franței și populație ca a Chinei! 

Cioran este disperat că s-a născut într-o cultură mică și vrea România o putere importantă în Balcani, o Românie militaristă și imperialistă. Are cuvinte grele pentru evrei, care-l fascinează cu tăria credinței și profetismul acestei etnii. Cuvinte grele are și pentru ungurii care au stăpânit Ardealul 1000 de ani, pentru simbolul acesteia stăpâniri, jandarmul ungur. Ulterior el a  scos aceste pagini din ediția tipărită după 1990 la Humanitas.

Pentru asta România trebuie modernizată, pusă la teasc. Ironia istoriei cel care a pus România la teasc a fost Ceaușescu, cu proiectele sale demente de modernizare, de distrugere a satelor, mai ales cele transilvane. Cioran și-a văzut împlinit visul de către un dement care credea că modernizează România. Prin acest lucru Cioran se deosebea fundamental de legionarii paseiști. Prin ortodoxia militantă legionarii eliminau jumătatea ardeleană, greco catolică!

Mai subliniază Marta Petreu că Cioran nu cultiva mitul omului nou pe care doreau să-l fabrice legionarii și pe care, în alt registru l-a făcut și comunismul ceaușist cu succesul pe care îl are acest tip retrograd apărut din școlile comunismului, care frânează dezvoltarea de azi a României.

Pentru mine rămâne o enigmă cum au ajuns intelectuali excepționali precum Cioran, Eliade, Noica la mișcarea legionară în pofida metodelor lor criminale și teroriste.

Cioran a avut într-un fel comportamentul lui Eminescu a frecventat universități celebre, dar nu a obținut niciun titlu doctoral, altele erau prioritățile lui. Cioran a fost toată viața un marginal. A trăit în umbră, jumătatea de viață din Franța fără a avea o profesiune clară. Dar a scris cărți importante în franceză, care îl plasează într-o poziție privilegiată în cultura franceză. 

Marcat de Holocaustul unde a pierit Fondane, rușinat de aderența legionară, Cioran s-a dezbărat de românismul profetizat în Schimbarea la față a României și a devenit autor francez, refuzând să mai vorbească și să scrie în limba română. 

Cartea lui Cioran are un ecou important pentru că pune în discuție rolul României, destinul ei și efectele unor idei expuse de către autor. Marta Petreu face o analiză pertinentă a opțiunilor lui Cioran în lumina acestei cărți. Totuși trecutul deocheat al lui Cioran nu privește această carte, ci a opțiunilor sale politice în momentul în care a scris cartea. 

Cartea Martei Petreu m-a determinat să recitesc Schimbarea la față a României în ediția original din 1936. 

Plăcerea bucuriilor simple la o anumită vârstă

Azi mi-am împlinit niște plăceri normale la vârsta mea.

Prima s-a petrecut dimineața. Am fost la pescuit ca de obicei cu prietenul Mitică O. Locul acțiunii a fost balta Purcăreni. A fost o zi slabă. Data trecută Mitică a avut trei trofee de crap, azi nu a tras.

Eu în schimb, ca și data trecută m-am antrenat la undiță cu macaroane, azi am luat roșii cu căpșuni.  Am prins vreo 3 pui de ciortan. Am avut la o lansetă trături sănătoase de caras, am prins doar unul. Vremea a fost frumoasă, speranța moare ultima și am plecat la 2 d.a. 

Al doilea eveniment s-a petrecut la ora 7 seara. 

Dar între timp am fost la o bere cu un amic, care m-a hărțuit cu politica, lucru care m-a enervat. Cum am spus politicienii se comportă ca-n filmele cu proști.

Și așa la 7 seara am poposit la ...Sinagogă! Da la Sinagoga din Pitești care a împlinit 100 de ani. A fost terminată în 1921 când prefect era Honoriou Bănescu, nașul de botez al lui Radu Honoriu Vișinescu, amicul meu. 

Sinaoga este situată vis a vis de parcul unde fac mișcare dimineața și azi a fost prima oară când am văzut-o deschisă.

Am aflat că a fost Roș Hașana Anul Nou Evreiesc, iar domnul Wexler, șeful comunității evreiești din România ne-a amintit că suntem în intervalul dintre Anul Nou și Yom Kipur, cea mai sfântă sărbătoare a a evreilor. Asta îmi amintește de 1973 când eram în serviciul militar și s-a produs marele război cu arabii, când aceștia i-au atacat pe neașteptate pe israelieni.

Cu această ocazie a fost un concert susținut de Corala de bărbați Dumitru Kiriac, acompaniați de o orchestră de la Filarmomnica Pitești conduse de dirijorul Silviu Deaconescu. 

Am stat la balcon, periculos, pentru că zidul balconului e cam mititel. Și am audiat muzică bună care sună foarte bine. Am constatat că săli bune de muzică sunt lăcașurile de cult, biserica ortodoxă, cea catolică și acum și sinagoga. 

Vă ofer și dumnneavoastră un clip și sper să vă placă cum mi-a plăcut și mie.

Lipsa polemicilor

Citesc și sunt spre final cu cartea Martei Petreu, Cioran sau un trecut deocheat și autoarea face un tablou al perioadei interbelice, anii 30 în România. Atunci spațiul public era centrul unor dezbateri privind România. Generația 27 care se declarase la început apolitică se implică politic și unii virează spre extrema dreaptă - legionarii și alții spre extrema stânga - comuniștii.

Constat că în zilele de azi aceste dezbateri publice au dispărut. La începutul anilor 90 spațiul public românesc fierbea prin dezbateri publice. Este adevărat că atunci statutul intelectualului era încă pe un soclu înalt. În acest spațiu public se manifestau deja intelectuali valoroși, deja consacrați precum Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, dar și marea revelație a acestei perioade Horia Roman Patapievici. Cărțile lui Patapievici erau vehemente, criticau spiritul românesc sub dictatură, precum cu 60 de ani în urmă Emil Cioran o făcea cu Schimbarea la față a României. Pentru tonul aspru violent H. R. Patapievici a fost atacat de cei care combinau reziduurile comuniste, ceaușiste și un nou impuls de tip legionaroid. Este adevărat că în România anilor 90 nu era încă clară direcția pe care o va lua România. Era și cartea lui Samuel Huntigton Ciocnirea civilizațiilor care trăgea o linie de demarcație între Occident și Orient exact prin centrul României. Pentru Hungtinton nu era clar ce este Orientul, civilizația europenă a ortodoxismului sau Orientul islamic. Între timp lucrurile s-au mai clarificat. Există un regim dicatorial putinist în Rusia care face apel acum la Ortodoxie, dar Orientul înseamnă în primul rând fundamentalismul islamic agresiv care încearcă destabilizarea Europei și a lumii. 

Între timp direcția României s-a clarificat și este meritul președintelui Constantinescu că aceasta a fost definită. România este o țară occidentală, membră în NATO și în UE. Zona incertă a rămas la granița de Est a României, spre Basarabia și Ucraina care fac eforturi să iasă din orbita molohului rus. 

În același timp s-a mai întâmplat ceva, statutul intelectualului s-a degradat. El nu mai are influența pe care o avea în anii 90. Literatura și-a pierdut statutul pe care-l avea în vremea dictaturii comuniste și ceaușiste pentru că presa a devenit liberă, iar acum lumea comunică prin internet. Se citește mult mai puțin, poeții se citesc între ei, scriitorii nu s-au mai implicat activ în politică. Nici nu au apărut autorii de mare calibru. Cărtărescu are un bun sistem de promovare, este tradus, dar nu are alonja și calibrul unui scriitor precum a fost de exemplu Marin Preda. Asta pentru că adresabilitatea lui este limitată în societate. A mai contat și eroarea acestor intelectuali de a sprijini un politician cu tentații dicatoriale, în care ei au văzut un sprijinitor ale idealurilor lor. Acesta a fost un mic dictator cu talentul în a le gâdila vanitățle și ei s-au vândut ieftin. A fost ceva ciudat ce-mi amintește de vremea lui Carrolal II-lea sau tentația spre dictatură și extremism de dreapta a generației 27. 

A mai intervenit ceva, vrem nu vrem a venit vârsta, bătrânețea și acești corifei intelectuali nu mai au aplombul maturității de acum 25-30 de ani. A mai rămas Andrei Pleșu, la Dilema veche care însă trăiește din ce a scris cu ani în urmă. Din păcate H.R. Patapievici s-a retras din viața publică. Au mai încercat să se producă niște tinerei cu fumuri stângiste, dar credibilitatea lor este nulă. Cei care acum și-au exprimat frustrarea politică alegând USR PLUS au constatat că aceștia sunt niște impostori iresponsabili.

Cred totuși că partidele care aveau la un moment dat centre de studii ideologice care ar trebui să reînceapă discuții doctrinare care să implice și intelectuali de azi. Cred că este necesară definirea unei idelogii social democrate în locul ciocoismului populist, sau a unei doctrine liberal conservatoare în locul salatei liberale conservatoare de acum. AUR moștenește reziduuriile nostalgiei peremiste, părea că au un ideolog în filosoful Sorin Lavric, dar acesta a dispărut din scena publică. Rămâne ca USRPLUS să se definească, este neomarxist, este progresist, sau este un partid cu idelogie liberală. 

Să vedem dacă se mai reaprind disputele cu adevarat clarificatoare pentru România de azi și locul ei în lume.

Eu și muzica

 

Acest text l-am scris la îndemnul unui prieten și cu ocazia Festivalului Enescu.

Muzica pentru mine în prima copilărie a însemnat cea livrată la difuzorul familiei. De acolo am ascultat trei feluri de muzică: muzica populară cu eroii de atunci, Maria Tănase, sau Emil Gavriș, muzica ușoară cu Tropa trop, Marinică, Dorina Drăgici, Aida Moga și în fine muzica grea. Muzica grea o auzeam cu ocazia înmormântărilor comuniste, Petru Groza, Mihail Sadoveanu și în final Gheorghiu Dej. 

În adolescență, culmea la țară ai mei ascultau doar Europa Liberă și așa am auzit de muzica beat, pop-rock. Se dădea și pe la posturile românești Paul Anca care avea un nume cu rezonanță românească. Dar atunci spre sfârșitul liceului au explodat rockerii români. Au fost Sincron și mai ales Phoenix și apoi și Mondial unde cânta vecinul meu Florin Dumitru ca baterist. De Phoenix mi-a rămas puternic în amintire un articol din Scînteia Tineretului care îi vestejea, de fapt îi desființa pe Sfinții numele lui Phoenix, înainte de a se produce pe scena națională. Indivizi nespălați, cu blugi, strâmți și soioși, ca în melodia lor Vremuri, cu cruci pe piept. Era ceea ce era mai blamabil pentru activiștii care mâzgăleau la acest cotidian al tineretului utecist comunist,

În vara lui 67 la tabăra de la Bucșoaia, un coleg bucureștean adusese un EP cu Papers Back Writers a lui Beatles pe care o ascultam fascinați la pick-upul taberei.

Ulterior am avut ocazia să-i ascult pe viu pe Phoenix la Casa Studenților în toamna lui 1967 la primul lor concert la București. Eram atât de entuziast și la fel și colegii mei de generația că aveam impresia că balconul se va prăbuși din cauza entuziasmului. În 1969 am ascultat și dansat o noapte la muzica lui Phoenix la barul Litoral din Eforie Nord.

Un alt moment important a fost Festivalul Club A din 1969 unde s-au produs crema marilor trupe rock autohtone, Roșu și Negru de la Iași, Olimpic 64 și Dorin Liviu Zaharia și evident Phoenix. 

Acum căutând pe internet am dat de un serial documentar intitulat 1971. Este istoria celui mai creativ an din muzica rock, an care a corespuns în România cu tezele din iulie ale lui Ceaușescu, care ca primă represiune pentru tineri a fost interzicerea funcționării discotecilor. Oricum, pentru mine a însemnat să-mi revizitez anii tinereții studențești când nu îmi păsa de nimc și mă simțeam liber și fără restricții.

Cam atunci, prin 69 m-am împrietenit cu Valeriu Demetrescu. Valeriu era oltean, avea o educație muzicală datorată bunicului său învățător. A fost o întâlnire fundamentală pentru evoluția mea și a noastră intelectuală. El este cel care mi-a revelat muzica simfonică, muzica aia grea din copilărie. Am început să merg la Ateneu și la Sala Radio. Îmi amintesc cum Valeriu a venit entuziasmat de la concertul susținut de Filarmonica din Stokholm condusă de Sergiu Celibidache prin 1969, 1970? Cred că era prima revenire în țară a marelui dirijor român. Ulterior la alte concerte din România cu Filarmonica din București, Valeriu a asistat fascinat la repetiții împreună cu alți melomani biucureșteni.

După terminarea facultății am plecat la Pitești, dar reveneam la București și asistam la concertele de la Ateneu. Îmi amintesc de seria de recitaluri a lui Valentin Gheorghiu din1975, cu prilejul debutului concertistic la Ateneu cu 25 de ani în urmă. După 1989 am rărit prezențele la concerte, pentru că și trenul de 23.15 din București la Pitești nu mai circula. 

Ascult acum muzică simfonică și rock acum la computer, la Radio România Muzical și apoi la telefonul celular cu taste și mai ales la cel inteligent - smartphone.

De fapt, acum la pensie ascult România Muzical dimineața când fac mișcare o juma de oră în parc și apoi la amiază, când mă plimb prin parcurile de pe margine râului Argeș. Am devenit și un participant la concursurile de la România Muzical și chiar am primit premii, recunosc că răspunsurile mi le dădea mai ales internetul! Dar pe la începutul anilor 2000 și în Pitești a început o viață muzicală. 

Începuturile s-au făcut la Universitatea din Pitești unde la sala fostului calculator din Centrul de Calcul, amenajată ca sală de curs s-au desfășurat primele concerte de muzică simfonică din Pitești, cam prin 2007 să se înființeze Filarmonica Pitești. Am devenit un meloman nelipsit de la concerte, cu abonament. Directorul Filarmonicii m-a invitat să scriu despre concerte și eu le consemnez în blogurile mele. Recunosc că urechea mea muzicală este destul de slabă, dar am reușit totuși să recunosc anumiți compozitori. Așa că în cronicile mele muzicale mă servesc de internet, dar și de propriile mele impresii. 

Nu mă pasiona muzica de operă, dar am început să vizionez pe lap top operă de la Salzburg cu Mozart. Mozart este preferatul meu, Le Nozze di Figaro și Don Giovanni operele mele favorite. O oportunitate a fost că Mall Trivale Film a avut inițiativa unor opere în direct de la Royal Opera House din Londra. Am putut să vizionez de unul singur în sala de cinema niște montări superbe, unele chiar prea revoluționare după gustul meu. Opera care m-a marcat atunci a fost tot o montare cu Figaro a lui Mozart. 

Aflat la Aix en Provence am urmărit în două veri,  prin iunie Fetes de la Musique cu interesante puneri în scenă a operelor Flautul fermecat de Mozart și Carmaine adică Carmen de Bizet. Artiștii umblau cu niște geamantane, bântuiau prin  case și erau mereu în grabă! Aceste înscenări aveau loc pe stradă în centrul vechi din Aix și erau extrem de nebunatice. Am urmărit într-o seară acolo cum se instala pe scena improvizată pianul pentru un recital. Tipul care îl punea pe scenă avea un fel de mașinărie care urca pianul. Fascinat de mașinăria urcătoare de pian am conversat cu domnul respectiv dacă este cumva pianistul și el mi-a explicat că este doar acordorul pianului.  Altă dată în centrul Aix s-a desfășurat un concert al unei trupe de țigani români cu foarte mare succes. Îmi amintesc amuzat cum liderul trupei mulțumea cu un Mersi bocup! Tot atunci peste tot auzeam melodia trupei Ozon din Basarabia.

O altă împrejurarea fericită a fost cea de la Avignon când era Ziua Internațională a Muzicii și orașul era plin de formații muzicale care cântau toate felurile de muzică.

Însă inițiativa cea mai interesantă pentru melomanii piteșteni a fost Serile Lipatti, proiect pus în operă și animat de către doamna Saviana Diamandi.

Toamna, melomanii piteșteni se deplasau cu autocarul la Ciolcești, Leordeni la conacul Lipatti. Aici în sala de muzică a conacului se produceau recitaluri în principal de pianul Bechstein care a aparținut  lui Lipatti, dar și recitaluri de vioară sau vocale. Din păcate pianul s-a dezacordat, din cauza condițiilor din conac, lipsa încălzirii iarna. Așa că proiectul s-a mutat la Școala Popularăde Artă din Pitești. Înaintea acestor recitaluri doamna Diamandi ne prezenta piesele ce urmau a fi interpretate, care erau adevărate lecții muzicale. În afara acestor recitaluri, Serile Lipatti ne ofereau și concerte excepționale la Ateneu în București

Din păcate aceste proiect a încetat temporar din cauza problemelor financiare. Am avut ocazia unor mari pianiști de origine rusă, sau norvegieni. Am ascultat și mari pianiști români precum Vlad Dimulescu, și alții.

Din păcate pandemia ne-a alungat din serile de concerte și m-am reorientat pe internet unde am urmărit multă operă în înscenări făcute de Opera din Viena și Metropolitan Opera din New York. Opera din Viena este scena unde evoluează cu succes o mulțime de artiști români și asta mă umple de mândrie.

Chiar acum am oportunitatea să urmăresc Festivalul Enescu tot pe internet. 

De câte ori ascult Poema Română a lui Enescu și ascult acum în final Imnul României dintre 1866 și 1948, cenzurată în comunism și mă ridic ca și toți melomanii când s-a cântat la Filarmonica Pitești. Senzația că ascult Imnul Național este și când ascult Rapsodia Română al lui Enescu, semnalul muzical al Europei Libere pe vremuri. 

Pentru mine muzica este importantă și nu pot să citesc cevă fără să am fondul sonor de la România Muzical.

Muzica a devenit importantă pentru mine.