De ce America îi vede mai bine pe polonezi?

Văd în presa românească o mare frustrare, România pare obturată de Polonia în relația cu SUA. Am urmărit jurnaliști frustrați, dar și alți jurnaliști, intelectuali publici, influensări politici. CT Popescu a dat o explicație. Eu am să o reiau și să o completez.

Polonia comparată cu România este o mare putere. O spune istoria. Polonia a fost cel mai mare și puternic regat din estul Europei până în secolul XVIII. Istoria Poloniei se desfășoară sub presiunea a două mari puteri militare, Prusia, care îi era vasală și Rusia putere emergentă, care până la urmă, de conivență cu Prusia și Austria au împărțit Polonia. Timp de două secole Polonia nu a mai existat. Regatul Poloniei, cea mai mare parte din Polonia medievală a intrat în stăpânirea Rusiei. Polonia, renăscută a dus un război cu bolșevicii ruși și i-a învins în Miracolul de pe Vistula în 1921. Este singura putere europeană care are o victorie împotriva acestei vicioase formațiuni comuniste leniniste. 

În SUA există o puternică emigrație poloneză, cu urechile mele am auzit conversații în poloneză în zona Chicago. 

Acum, în comparație cu Polonia, care împreună cu Marea Britanie sunt partizanele unei intervenții militare în favoarea Ucrainei are un cuvânt greu de spus în agresiunea Rusiei. Polonia este avocata Ucrainei de mai demult, au o istorie comună, cu suișuri și coborâșuri. Semeția poloneză spune că s-ar confrunta cu rușii. De asemenea, Polonia  a primit 2 milioane de refugiați ucraineni. Unii se miră că sunt bine primiți peste tot, dar ucrainenii sunt creștini și europeni! America este influențată de aceste realități. Și ce aceea Biden a fost în Polonia  și Kamala Harris a sta mai mult timp acolo. 

Să fim realiști. În sud-estul european România este cea mai bine văzută țară din SUA. Hai să ne comparăm cu putinistul Orban din Ungaria, cu Bulgaria, sau rău de tot cu Serbia? NATO și SUA au înțeles importanța flancului sud est european sub amenințarea Rusiei și acum se consolidează prezența NATO la noi.  Paradoxal, acest război aduce avantaje economice României. Ține de noi să le fructificăm!

În final am să discut despre o chestiune extrem de delicată, antisemitismul! Este generată de polemica apărută între doamna Marta Petreu, pe de o parte și Peter Manu și Michael Finkenthal, pe de alta. Problema nu este doamna Petreu, ci Eminescu. Doamna Marta Petreu introduce o grilă de analiză asupra sentimentelor lui Eminescu față de evrei, folosind argumentele Hannei Arendt și a unui istoric al evreității. Aceștia diferențiază atitudinea față de evrei a lui Eminescu, de natură exclusiv economică, evreii rapaci care exploatează munca românilor și antisemitismul care este o atitudine irațională față de evrei și care a condus la Holocaust. Părerea mea că antisemitismul a  devenit o realitate cu prilejul afacerii Dreyfus din Franța în finalul de secol XIX, când Eminescu era demult trecut la cei drepți. Michael Finkenthal încearcă o replică în Observator Cultural. Îmi amintesc de o polemică între Caragiale și A. C. Cuza în care nenea Iancu i-a replicat finalmente: cine se scuză se ACCuză! Și că venii vorba de Caragiale, ce ne facem cu tirada lui Cațavencu dintr-O scrisoare pierdută privitoare la faliți. "În Iași toți faliții sunt jidani"? Era oare Caragiale antisemit? În niciun caz, el fiind de origine neromânească, dar cel mai român și fin analist al românismului. Că tot Cațavencu conchidea; "Că toți suntem români, mai mult sau mai puțin onești". Se aplică și domnilor Manu și Finkenthal!

Magie cu Putin

Azi este 25 martie, este Bunavestire care anunță viitorul eveniment ce va vea loc peste 9 luni Nașterea Mântuitorului de către Sfânta Maria!

Dra să revenim la actualitate. Am dat numele postării după dosarul din Dilema veche despre Magie. Magia lui Putin este că de ceva timp oamenii care trebuiau să conducă operațiunile militare din agresiunea împotriva Ucrainei au dispărut. Ieri ar fi fost un fel de videoclip cu Șoigu, dar nimic în direct. Nici șeful de stat major, nici consilierul de securitate Patrușev. În schimb apare zilnic Zaharova, o mincinoasă care spune cât de bine o duc ucrainenii bombardați de ruși și îi vedem periodic mutra încruntată a lui Lavrov. Are comportamentul predecesorului sovietic Gromîko.

Este clar că războiul din Ucraina nu merge de loc pe placul lui Putin. Singura treabă care funcționează este bombardamentul nediscriminat al orașelor ucrainene. Mariupol s-a transformat în ruine și rușii vor coridoare umanitare spre Rusia să-i ia pe ucraineni ostatici! Când se va opri războiul? Nu-i de loc clar. Rusia lui Putin nu a realizat că acum împotriva lor nu mai este Georgia, sau Ucraina din 2014. Numeric este o țară mare, chiar dacă de trei ori mai puțin numeroasă decât Rusia.  Se spune că subofițerii armatei sovietice erau ucraineni. Ei erau baza armatei. Acum aceștia sunt în armata ucrainean care apără cu eroism patria. Da! acest război a dat o o identitate ucrainenilor. Și observ că atacurile masive se petrec exact în zona rusofonă a Ucrainei, ei sunt frații pe care Putin vrea să-i omoare. Revenind la data opririi războiului, Putin în paranoia lui epuizează toate resursele armate ale Rusiei. Este clar că este prost pregătită pentru un război terestru. Poți bombarda nediscriminat omorând civili, dar să distrugi armata ucraineană este mai greu. Poate că Putin să piardă încrederea apropiaților, probabil că asta face ca responsabilii militari importanți au dispărut. Folosirea armei atomice este exclusă, în primul rând nu toți cei care acționează aceste arme nu sunt iresponsabili și nebuni. Ei vor fi primii care vor dispărea într-un război nuclear.

Rusia este din ce în ce mai izolată și resursele ei se epuizează. Nu știu dacă se va produce o revoluție. Ultima din Rusia în 1917 a fost favorizată de factori externi, război, înfrângeri militare. Regimul bolșevic sinistru cu CEKA-NKVD-KGB-FSB fac aproape imposibilă o revoltă populară. Doar o masivă revoltă populară la care și elemente ale FSB să se ralieze pot duce la o revoluție.

Și că am vorbit de eroismul ucrainean, clientul meu în debitat tâmpenii Sever Voinescu se agață de niște sondaje, dar este mai precaut acum cu reacția românilor la o agresiune externă. Până una alta Ucraina era marcată de corupție la un grad mult mai mare decât în România și uite că se apără cu curaj de invadatorii ruși. Nu pot să uit că Sever Voinescu este unul din intelectualii și politicienii la remorca lui Băsescu.

Pentru că o problemă pe care au escamotat-o toți acești distinși intelectuali precum: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu, Horia Patapievici, Volodia Tismăneanu este că această susținere a lui Băsescu a compromis statutul intelectualului și scriitorului român. Un scriitor din Dilema veche își exprima frustrarea pentru că vedea la televiziunea italiană un scriitor și arăta că statutul acestor este superior și respectat. Băsescu, de altfel un extrem de talentat politician, expresie a unui pragmatism grobian care a plăcut multora, a avut succes pentru că gâdilat și vanitatea unor intelectuali de mare calibru, dar a arătat că aceștia sunt de vânzare. Minciuna în care a trăit Băsescu s-a sfărâmat, a fost turnător la securitate. Asta a stabilit și ÎCCJ. Era mai onest să fi recunoscut că a avut de a face cu securitatea, la Anvers nu putea ajunge dacă nu colabora. Cât de competent ar fi fost nu ajungea acolo dacă nu avea avizul și legături strânse cu această instituție. Și legăturile au fost vechi, când era la Școala de Marină a fost turnător. Chiar dacă îl știam ce-i poate pielea din vremea Convenției Democratice am militat ca să ajungă președinte pentru că Adrian Năstase era mult mai periculos. S-a văzut cum s-a comportat de emulul lui Liviu Dragnea. În toți au existat un mic Putin, un individ cu tendințe dictatoriale, și în Năstase, și în Băsescu, și în Liviu Dragnea. Trist final politic pentru Traian Băsescu! 

Că tot am vorbit despre cultură, în ce hal a ajuns ICR. Pe vremea lui Patapievici se ocupa de cultură la un nivel ridicat, și era șicanat și faultat de tot felul de hahalere pseudo-intelectuale. Este de înțeles frustrarea lui, dar nu prea îmi cade bine ca volumul lui să se intituleze Anii Urii. Poate anii urii contra lui Băsescu? Cum este posibil  ca Cezar Preda să devină director adjunct la ICR în străinătate? Puteau să-i găsească un post în diplomație, dar în cea culturală? Exclus!

Ieri, pe 24 martie s-au serbat 25 de ani de la înființarea postului de radio, Radio România Muzical! A devenit imediat postul meu de radio preferat. Îl ascult la smartfon când fac sport sau mă plimb. Datorită lui recunosc acum multe piese muzicale. 

Se face mare zaveră pentru hidrocentralele care sunt în zone declarate zone protejate. Sunt pescar de când mă știu. Cu tot felul de instrumente: undiță, leasă, chelteu (coș de nuiele). Barajele care nu existau când eram copil pe Olt au dus la dispariția unor specii. Nu am mai văzut de mult porcușori (târâcioși) negri maronii de care pescuiam cu zecile pe râul Avrig. Au cam dispărut și mrenele acum pe Argeș au mai rămas ceva cleni și mai ales obleți. S-au înmulțit carașii extrem de rezistenți. Prin 1983 au apărut primii bibani pe Argeș, acum domină. S-au prăsit și știuci și șalăi, încă nu am văzut somni. Mama îmi spune că prin anii 30 țăranii prindeau somni imenși pe Olt. Când eram copil dispăruseră deja. Au reapărut! Ieri am fost pe Argeș după știucă cu woblerul și twisterul. Nimic!

Despre ruși

Acum după ce am publicat articolul lui Vlad Zografi vreau să mă aflu și eu în vorbă. Cred că este foarte greu să analizezi psihologia popoarelor. De exemplu despre noi românii se spune că am fi leneși. Dar cum se explică faptul că românii sunt azi cei care prestează muncile cele mai grele din Europa? Românii sunt cei care muncesc la scos sparanghelul, cules căpșunile, sunt cei care muncesc pe șantierele de construcții,  Asta am găsit-o și într-un roman englezesc contemporan. Sau spală la cur bătrânii din Italia. Explicații ar fi, gradul redus  de instruire, salariile scăzute în România și faptul că aceste activități sunt disponibile, pentru cele calificate, trebuie să ai expertiză și studii. Sunt studii despre popoarele Europei, s-au ocupat Keyseling și Madariaga, cartea celui din urmă am citit-o, dar n-o mai găsesc în bibliotecă, Francez, englez, spaniol.

Dar nu despre psihologia popoarelor europene mă preocupă, ci rușii, amintiți și ei în cartea lui Madariaga. Vlad spune că sunt iraționali, asta și datorită ortodoxiei, a spațiului nemărginit a și Rusiei și al caracterului imperial al psihologiei rusești. Explicații am citit de la intelectuali ruși că aceștia sunt rasiști și imperiali, că economia lor nu este capitalistă, este feudală, că boierimea rusă care mujicii ca pe niște sclavi și că acum Putin dictează cum vrea el Rusia și supușii ei. Rusia are o istorie, determinată și de ocupația mongolo-tătară, care le-a mutat capitala de la Kiev la Moscova să fie mai aproape de hanatul de la Kazan pe Volga. Rușii s-au amestecat cu asiaticii, cum se observă și la figura mongoloidă a lui Lenin. Un rus mi-a explicat că Bielarusia este Rusia Albă, partea care nu a fost cucerită de mongolo-tătari și a rămas neamestecată, albă. Ivan cel Groaznic i-a învins pe tătari și în revanșă a ocupat, el și urmașii lui Asia Centrală, Siberia unde originau foștii stăpâni. Un efect teribil a fost și comunismul inventat de Lenin, care a fost o societate mult mai terorizantă pentru supuși, decât fusese stăpânirea țaristă. Dacă ne-am lua după amintirea întâlnirea (apocrifă?) lui Papini cu un Lenin aproape de moarte, acesta recunoștea că societatea pe care a creat-o nu prea avea legătură cu marxismul. Era un regim a stăpânirii de către niște iluminați revoluționari care stăpânesc prin teroare supușii. Din acest regim provine Putin și ar explica felul lui de se comporta. 

Mai adaug și impresii personale. Prima mea ieșire în străinătate a fost în 1977 în deplasare de serviciu în URSS. Era în preajma lui 25 octombrie. Și apropo tot timpul am trăit schizofrenia calendaristică a acestei revoluții: Marea Revoluție din Octombrie care se aniversează pe 7 noiembrie (stil nou!).  Am ajuns acolo dintr-un București însorit și cald, într-o Moscovă cu vreme urâtă și ploioasă și ca să ajungem la Dimitrovgrad, pe malul Volgăi în vreme de iarnă cu zăpadă de 10 cm. Eram în vizită la un institut de cercetări similar cu al nostru de reactori de cercetare. Cel la care am fost am fost avertizați că producea plutoniu. Dar, chiar dacă producea plutoniu, veceul era turcesc. Cea mai teribilă amintirea sovietică o am de la veceuri. La aeroportul din Simbirsk, orașul natal al lui Lenin, veceurile aveau pereți despărțitori până la umăr, așa că puteai vedea vecinul cum se screme, la sala congreselor din același oraș veceu duhnea îngrozitor. Umblând prin oraș am văzut că bulevardul-prospekt se termina în pădure! Dar cea mai șocantă a fost vizita într-o alimentară unde nu se găsea nimic! Era în 1977 și în România nu puteai crede că asta se va întâmpla și la noi în anii 80. Dar ce caracteriza spiritul rus a fost că am fost invitați într-o vizită cu GAZ-ul  în pădurea de pe malul Volgăi, unde se aflau dacele-casele de odihnă ale cercetătorilor. Cu toate că era plin de zăpadă și drum neamenajat șoferul a insistat să mergem prin zonă până mașina a derapat și s-a rotit cu 360 de grade. Am reușit cu greu să ne întoarcem în oraș. Iar apoi în Moscova, la hotelul cu alt veceu scârbos și împuțit am hotărât eu și colegul de serviciu să ajungem în centru în Piața Roșie. Piața nu mi-a făcut impresia imensității din filme. Am vizitat catedrala Vasili Blajenîi până ne-a luat la întrebări și apostrofat un rusnac care nu știu ce avea cu noi, nu înțelegeam nimic, rusa precară și faptul că noi știam bine englezește.

Altă întâmplare cu ruși am trăit-o în vacanța din Turcia din 2002. Am luat o excursie cu microbuzul prin locurile antice din Turcia. Eram lângă Efes și am plecat spre cetățile Priene, Milet și Dydima unde se afla Templul lui Apolo. Turiștii erau de toate neamurile.  Și la un moment dat m-am conversat în engleză cu ghidul. Tema era Tezaurului lui Agamemnon, descoperit de Schliemann la Troia. Îmi exprimam stupoarea că acest tezaur se află la... Moscova. Păi zic pretenții puteau să aibă turcii, unde  azi este Troia, grecii, sau nemții, unde s-a aflat până la Al Doilea Război Mondial. La care o rusoaică care era în grup mi-a replicat foarte arogant: păi este pradă de război!

Ăștia sunt rușii!

Rusia și iraționalul de Vlad Zografi

 

Pe Vlad îl cunosc din 1985. A făcut studii serioase de fizică, finalizate cu un doctorat la Paris. Reîntors în patrie a ales să devină scriitor și a scris piesa de teatru Petru, jucată pe scena Teatrului Național din București. Am ales să public textul lui extrem de interesant pe blogul meu. Puteam să furnizez doar linkul la revista 22, dar am decis să-l public și eu. Petru se referă la Petru cel Mare așa că Vlad are precedente privind Rusia.

https://revista22.ro/opinii/vlad-zografi/rusia-si-irationalul

În termenii teoriei jocurilor, invadând Ucraina, Rusia a intrat într-un joc de sumă negativă: Occidentul pierde economic și financiar, dar rușii pierd mult mai mult, în toate planurile. Cu câteva luni în urmă se putea eventual argumenta că, suportând pagube serioase, Rusia ar obține totuși un câștig geostrategic compensator, dacă acceptai trei supoziții: dezbinat, Occidentul va reacționa palid; armata ucraineană e incapabilă de ripostă, se va repeta ce s-a întâmplat în Crimeea; mulți ucraineni sunt dispuși să-l vadă pe Putin drept eliberator. În realitate, nici una dintre supoziții nu stătea în picioare pentru lumea cât de cât informată, cel puțin în preziua atacului din 24 februarie. Mișcările de trupe ale rușilor păreau un spectacol de culturism, o potemkiniadă oferită Occidentului, iar avertismentele serviciilor speciale americane – gesturi discutabile în războiul psihologic. Necazul cu teoria jocurilor e că presupune comportamentul rațional al participanților.

În anii pretrecuți în Franța, vorbind despre literatură cu intelectuali de tot soiul, îl auzeam adesea pe câte unul murmurând „Ah oui, l’âme russe”, în vreme ce clătina din cap și privea nostalgic spre nicăieri. Pe de o parte, mă bucura să primesc confirmări, eu însumi sunt în bună măsură produsul literaturii ruse, dar pe de alta simțeam că era ceva suspect în admirația asta. Apoi, fără să mai fie vorba de literatură și fără să stau de vorbă neapărat cu intelectuali, am descoperit cât de larg răspândit e în Franța mitul rusesc, ce forță de seducție exercită acel suflet misterios. Și mi-am dat seama că explicația fascinației e simplă: scufundați într-o cultură predominant raționalistă, îndopați cu abstracțiuni retorice, cu reguli clare și utile care te îndrumă la tot pasul, mulți francezi găsesc în caracterul excesiv al rușilor (în artă la fel ca-n beții) elementul care le lipsește și după care tânjesc. Pentru că, indiferent de cultura care ne modelează, în fiecare din noi zace un amestec de rațional și irațional, iar aici se vede limpede tensiunea dintre natură și cultură – ceea ce anglo-saxonii numesc nature vs. nurture. (De fapt, în oglindă, ceva similar se întâmplă și cu rușii: formați într-o cultură dominantă de irațional, ca reacție la ea au dezvoltat excepționale școli de șah și de matematică.) O fascinație asemănătoare, parcă totuși mai puțin frapantă, am întâlnit la germani, însă nu și la englezi, atât cât mi-a fost dat să-i cunosc. Englezul, crescut într-un spirit care privilegiază experiența directă în detrimentul schemelor formale, nu e predispus la episoade de leșin când intră în contact cu iraționalul rusesc, și îl tratează ca atare – un subiect interesant, între multe altele.

O imagine pregnantă care mi-a rămas în minte din timpul petrecut demult la Moscova este cea a unui bătrân pe care l-am atins din greșeală, dezechilibrându-mă, când metroul a pornit din stație brusc cu mare viteză. Am bâlbâit o scuză aproximativă. Bătrânul purta o cămașă albă de care atârnau vreo duzină de decorații – mă uimea rezistența țesăturii. A înțeles imediat că sunt străin după pronunție și după îmbrăcămintea mea. Fără să scoată vreo vorbă, s-a uitat la mine cu un amestec de ură, dezgust și superioritate, iar eu am coborât privirea spre pantalonii lui de doc uzați, susținuți de o curea din plastic roasă, și spre ghetele scâlciate. Tot ce am văzut în Rusia, tot ce am citit mai apoi (în particular, cărțile Svetlanei Aleksievici) mi-a întărit impresia că foarte mulți ruși puneau între paranteze mizeria în care trăiau și se lăsau dominați de mândria apartenenței la imperiu, hrănită de rememorarea permanentă, obsesivă a victoriei în Marele Război Patriotic. Ar fi simplu s-o numesc „naționalism”, prin comparație cu ce se întâmplă în alte țări, este mai curând un sentiment mesianic forjat într-o cultură dominată de irațional, și forjând-o, la rândul lui.

Dacă educația în spiritul rațiunii n-a fost complet descurajată de catolicism (sunt celebre manualele de matematică ale iezuiților din Franța; preotul belgian Lemaître a propus o teorie a big bang-ului, iar apoi a refuzat invitația Vaticanului de a o transforma în dovadă a intervenției divine), ca să nu mai vorbesc de tendințele analitic-istoriciste ale teologiei protestante, ortodoxia n-a încurajat niciodată studiul rațional al faptelor, spiritul critic și aderența la realitate, ci s-a orientat exclusiv spre mistică. De aici farmecul literaturii ruse. Și tot de aici, în combinație cu sentimentul apartenenței la cea mai întinsă țară din lume, mesianismul rusesc. Mistica destinului colectiv nu ține cont de viețile indivizilor, nu ține cont de vreo individualitate, sacrificiile, pentru ea, sunt meschine, irelevante, câtă vreme rolul asumat este de a salva lumea. Țarist, sovietic sau putinist, mesianismul rusesc e în esență același, și capătă forme asemănătoare aproape indiferent de gradul de inteligență sau cultură al purtătorilor săi. El este motivația socială pe care se bizuie agresiunea lui Putin.

Cum, în cele din urmă, Putin nu poate învinge Occidentul, cred că merită făcută o comparație cu motivația germanilor în al Doilea Război Mondial. Nu contest că mitologia germanică la care a făcut Hitler apel i-a sedus pe destui, dar cred că se exagerează rolul ei. Mi se pare comic că a fost invocat Wagner, Tetralogia e în realitate o tragedie, fatalism indian preluat prin Schopenhauer: aurul se întoarce în apele Rinului, eroismul a eșuat, lumea își reia cursul firesc. Ce și-ar mai fi bătut joc Kant de mitologia asta germanică de tinichea! Motivația cu adevărat eficientă a nemților a fost revanșa pentru înfrângerea din Primul Război Mondial. Ce-i drept, răzbunarea este unul dintre cele mai puternice sentimente, dar n-are o durată de viață exagerat de lungă – altminteri nu s-ar explica amnezia maghiară (măcar parțială) la nici șaptezeci de ani după ce tancurile rusești intrau în Budapesta. Deși mai puțin violentă decât motivația germanilor din războiul mondial, cred că motivația de acum rușilor e mai stăruitoare, mai robustă, odată ce are o întemeiere mistică veritabilă.

După război, Germania Federală a putut deveni o democrație pentru că: tradiția ei nu se reducea la militarismul prusac; mitologia germanică era în esență meschină, ridicolă; deși plăpândă, rămăsese totuși o urmă de moștenire democratică; exista în cultura germană o veche și influentă tradiție umanistă. Ca să nu mai pun la socoteală aspectele materiale: vitalitatea economiei (cel puțin în Europa) depinde de un anumit tip de societate. Încercând să-mi închipui cum ar putea arăta Rusia după eșecul previzibil al invadării Ucrainei, cred că lucrurile vor sta mai rău decât în cazul Germaniei de după război. Nu prea s-ar putea agăța de cine știe ce moșteniri democratice sau tradiții umaniste, societatea n-a apucat să se obișnuiască vreodată cu liberalismul economic, iar mesianismul rusesc mi se pare greu de erodat. Discursul pe care l-a ținut împăratul Japoniei la încheierea războiului mondial a fost vag, nici n-a fost pomenit cuvântul „capitulare”. Americanii au avut atunci înțelepciunea să protejeze sensibilitatea japonezilor. În eventualitatea (cea mai fericită) a unei lovituri de stat care să-l înlăture pe Putin, cum ar suna discursul celor care ar prelua puterea? Cum ar fi protejată mistica rușilor? Ce ar avea de spus patriarhul Moscovei, care binecuvântează acum agresiunea?

Aceste considerații și întrebări au defectul de a se referi aproape exclusiv la lucrurile impalpabile care populează imaginarul colectiv al unui popor. Cât de importante sunt ele în realitate mi-e greu să-mi dau seama. Dar, mai ales, aceste rânduri sunt scrise în timp ce nu-mi pot scoate din minte că în Ucraina are loc, clipă de clipă, un măcel.