Jurnal cu Ucraina

Nu prea mi-a ars de scris jurnale și opinii culturale. Acum actualitatea este plină de realitatea războiului. Pentru prima oară în Europa are loc un război între două state mari, cu consecințe teribile. Ucraina este agresată de Putin, cred eu, nu de Rusia. Ceea ce face Putin nu are precedent, el spune că nu recunoaște Ucraina ca popor și atunci agresează pe niște ruși care nu sunt în Rusia? Contradicție flagrantă! Iluzia acestui dement că Ucraina se va preda nu s-a îndeplinit, din contră, armata rusă suferă pierderi importante și sunt videoclipuri care arată coloane de blindate ruse distruse. Cum spunea cineva militarii ucraineni sunt creativi, distrug prin orice mijloace pe agresori.

Cel mai mult m-a întristat comentariul unui român emigrat se pare în SUA la un articol din contributors.ro. Era la începutul agresiunii, un aerodrom fusese ocupat de ruși și expertul militar părerist spune cum de au cucerit acest aeroport că rușii sunt dotați cu echipamente vechi? Chit că după aia ucrainenii au reluat controlul acestui aerodrom. Vorba românească veche, dacă tăceai filosof rămâneai.

Președintele ucrainean și oamenii lui dau dovadă de mare curaj și bărbăție, au ținut piept cu succes agresiunii ruse. Uite că rușii sunt dispuși la negocieri. Poate că-și dau seama că nu vor cuceri Ucraina? Nu mă miră că dementul acesta din frunte rușilor și acoliții lui apropiați se comportă așa. Aduceți-vă aminte de Ceaușescu? Nimeni nu l-a contrazis, chiar când era clar că a pierdut partida. Dar aici e vorba de amenințare nucleară. Nu cred că cei care vor comanda aceste dispozitive vor declanșa aceste bombe nucleare. Aceasta înseamnă sfârșitul civilizației umane. Nu suntem la bunul plac al unui nebun, pare mai nebun decât de umflatul de Kim Jon un!

Văd că UE a lăsat deoparte ipocrizia. Ucraina trebuie ajutată militar și asta se întâmplă, America și Marea Britanie au reacționat similar. Ce vrea Putin un război mondial? Pe care îl va pierde imediat.

Ceea a impresionat pe multă lume este solidaritatea de care dau dovadă românii în legătură cu refugiații ucraineni. Suntem pățiți și știm că prietenul la nevoie se cunoaște!

Trecând și la alte lucruri am descoperit că am în bibliotecă o carte în care dl Adrian Cioroianu este editor numită Partidul Comunist Român 1921-2021. Sunt evocări ale proceselor și destinelor liderilor comuniști în interbelic. Prioritar aceste analize se referă la procesele lui Dej, Ana Pauker și alții. După cum se știe Ana Pauker a fost femeia tare a comunismului românesc de după 1945, menționată și de revista Time. Am amintirea unei cărți de istorie a  României, editată prin 1950, unde procesul Anei Pauker avea un rol central. Era numit procesul antifasciștilor români. Ana Pauker a avut o traiectorie meteorică, fiind îndepărtată de la putere după 1952, nu a pățit însă destinul lui Pătrășcanu. 

Și că am amintiri cu aniversări comuniste, îmi amintesc cu precizie de aniversarea a 50 de ani de la înființare PCR din 1971. Eram student și redactor cultural la revista Ing. a Politehnicii. Reușisem să iau un interviu lui Petru Popescu, starul absolut al romanului de succes. Scrisese Prins și a avut un succes enorm. Era într-un turneu de promovare prin mediile studențești și mi-a dat carte lui de vizită să-l caut. L-am căutat, stătea pe Iulius Fucik (azi Masaryk) pe lângă Grădina Icoanei, Pitar Moș. M-a întâmpinat la mașina de scris lângă care era deschis un dicționar. M-a servit cu un pahar de vin de Drăgășani și s-a lăudat cu cele 8 generații de bucureșteni din care provenea. Eu l-am întrebat și el mi-a dat răspunsurile scrise la mașină. Așa că am dus textul l-a revistă. Și de punerea lui în pagină s-am ocupat bunul meu prieten Valeriu Demetrescu, care mi-a formulat întrebările cu Domnule Petru Popescu! În numărul festiv din mai 1971, 50 de ani de la înființarea PCR! Presa centrală universitară comunistă a intrat în fibrilație. Un poet azi mare anticomunist m-a făcut cu ou și oțet, mi-a pus la microscop și alte articole, făceam cronică plastică! Și foloseam neologisme cam aiurea și răspăr. Devenisem un paria! Vremuri, cum zice Phoenix!

Am terminat de văzut Shakespeare & Hathaway, un mistery simpatic cu doi detectivi particulari, supraponderali, ea Luella și el Frank și secretarul lor Sebastian, cu comportament cam gay. Totul se întâmplă, normal, la Stratford on Avon în fieful marelui Will!

24 februarie 2022 - o zi tristă!

Am publicat presimțirea rea a lui Mihai Vasilescu, dar nu pot nu mă exprim și eu despre această zi tristă.

M-am trezit pe la 6 jumate și am citit îngrozit pe tabletă că a izbucnit războiul din Ucraina!

M-am dus imediat la televizor și am urmărit știrile de la CNN și apoi de la Digi24. Toate posturile tv importante sunt focalizate pe evenimentele din Ucraina.

La ora 5 Putin a dat ordin de invazie a Ucrainei. Rudele lor apropiate ucrainenii cu istorie comună a Rusiei Kievene sunt victimele acestui dezaxat, o combinație de Stalin și Hitler numit Putin. Nu credeam că este atât de pornit acest dement care se pare că nu are nicio opoziție în interiorul puterii. Până și predecesorul lui Stalin a avut un pact secret cu Hitler care i-a permis să agreseze împreună cu Germania Polonia în 1939 și apoi Finlanda. Acum Putin nu are pe nimeni cu care să spună că îi sprijină această agresiune armată, nici măcar China nu-i aprobă războiul. În mintea lui paranoică Putin a crezut că SUA dă dovadă de slăbiciune prin retragerea di Afganistan. Idiotul ăsta a uitat că rușii lui s-au retras la sfârșitul anilor 80 la fel de rușinos. 

Planul lui este se pare să ocupe capitala Kiyv cum se numește în ucraineană, să declare anexarea Ucrainei al Rusia și să desființeze acest stat suveran și independent. Unii își amintesc de războiul din Iugoslavia, din anii 90, dar acolo situația este complet diferită. S-a petrecut în interiorul unui stat federal și a fost o reglare de conturi între popoare diferite, dar care vorbesc aceeași limbă. Limba nu este un criteriu pentru a defini o națiune. La fel este cu Austria și Germania și de noi și Republica Moldova. 

Acest război este pentru noi foarte periculos pentru că agresorii ruși ajung la frontierele României, aflu că tocmai au ocupat Insula Șerpilor. 

Noi avem noroc pentru că suntem în cea mai puternică alianța militară, NATO. Ar fi îndrăznit Putin să atace Ucraina dacă era în NATO? Sau în UE?

Președintele Iohannis a fost înjurat de useriști (în fond niște politicieni complet dezorientați!) și mai ales de anumite cucoane jurnaliste de ce a acceptat această coaliție ciudată cu PNL, PSD, UDMR cu un guvern  condus de fostul șef de stat major al Armatei României, Nicolae Ciucă. Probabil că Iohannis știa ceva și avea nevoie de o majoritate confortabilă în Parlament în situația critică în care ne aflăm.

Ce este mai trist este faptul că există și în România idioți utili, care aprobă pe acest dement de Putin.

Este simplu să bombardezi cu rachete, dar mult mai greu este să ocupi un teritoriu cu o armată, mai ales când afli în situații de gherilă urbană, sau în pădurile Ucrainei, unde au fost lupte de partizani în al Doilea Război Mondial.

Sper că o să tacă armele în Ucraina!

 

Preambul la invazia Ucrainei de Mihai Vasilescu

Cu Mihai Vasilescu sunt prieten de 50 de ani! A fost jurnalist BBC și trăiește la Londra așa că am să-i public opiniile înainte de invazia Rusiei împotriva Ucrainei. 

Am scris textul de mai jos miercuri seara ca răspuns după ce mi-a fost trimis un articol din Guardian. In acel articol, un oarecare Steele zicea că Putin se va opri după Donetsk si Lugansk, fiindcă a creat acolo un conflict înghețat, la fel ca in Georgia (cu Abhazia si Osetia de sud) si in Moldova (cu Transnistria). Conflictul înghețat rezolvă problema, zicea Steele, fiindcă asta asigură că NATO nu va primi Ucraina. NATO nu primește țări cu conflicte nerezolvate. Iată, zicea un prieten, un om care știe ce vorbește, adică Steele. Am trimis textul de mai jos pe 23 februarie la ora 19.30 ora Londrei, 21.30 ora Romaniei. 

 

"Sună frumos ce spune Steele fiindcă pare logic. Dar ca la orice pare logic, ajunge să găsești două trei erori si se zguduie tot edificiul. Câteva observații.

1. Putin este un imperialist declarat; potrivit lui, destrămarea imperiului a fost o tragedie, s-a destrămat din vina lui Lenin care nu ar fi trebuit să dea autonomie naționalităților, iar el (Putin) știe cum să asigure menținerea și eventual extinderea Imperiului, eventual în forma lui mult mai bună din perioada țaristă, nu? Rusia, unii uită, continuă să fie un mare imperiu multinațional. 

2, Putin a spus pe șleau că pentru el ucrainenii sunt tot ruși și Ucraina nu este un stat legitim, nici din punct de vedere politic, nici național. Având și argumentul cu Novo Rossia, care n-a fost in țarism parte din regiunea Ucraina, de ce sa se oprească Putin? 

3. Putin a încălcat fără jenă memorandumul de la Budapesta din 1994 in care Rusia se angaja să respecte independența, suveranitatea și granițele Ucrainei, precum și acordurile de la Minsk, deci dacă tot a luat-o pe calea asta, de ce s-ar opri, când s-a văzut in cazul Crimeii că nimeni nu-l poate sancționa serios? 

4. Putin nu se teme de fapt de NATO, presupusa amenințare e doar un pretext: Putin se teme că dorind să intre în NATO, Ucraina s-ar democratiza si ar deveni mai puțin coruptă; aceleași temeri au funcționat și în legătură cu Moldova si  Georgia, plus dezavantajele pentru Rusia în cazul că aceste țări ar intra sau s-ar apropia de UE, ieșind din sfera de influenta economică a Rusiei.  Deci deși Putin ar împiedica probabil intrarea in NATO prin conflictul înghețat din estul Ucrainei, nu ar împiedica și acorduri de apropiere de UE, care funcționează de exemplu in Moldova in pofida conflictului înghețat din Transnistria. Așadar din nou, ocuparea celor două mici republici separatiste nu pare a fi de ajuns.  

5. În fine, și cel mai important, Moldova si Georgia nu au forța militara care să necesite prezența permanentă a mari forte rusești in apropiere. Ucraina are o forță militară considerabilă si ar putea ataca oricând cele doua republici, dacă Putin nu tine in zonă o forță masivă, cu toate cheltuielile enorme aferente. Deci Putin nu poate lăsa situația așa cum e acum, el are nevoie de o serioasă slăbire și destabilizare a Ucrainei. Nu-și poate permite nici să lase să continue înarmarea Ucrainei. Deci încă un argument că probabil Putin nu se poate opri unde e acum.  

 

Opinia mea este că autorul articolului este orbit de inclinația manifestă a britanicilor și altor occidentali de stânga de a fi favorabili Rusiei, vezi netrebnicul de Corbyn. Acest bias e de înțeles, având în vedere lupta comună a Marii Britanii și Rusiei contra fascismului, idioții utili uitând însă pactul, Ribentropp Molotov si declarațiile lui Stalin că Rusia și Germania sunt țari frățești etc. Desigur, la Corbyn, cel puțin, contează si nostalgia pentru comunism precum si anti-americanismul turbat. Așa că, dragă prietene, eu inclin să cred că autorul articolului nu știe despre ce vorbește."   

Jurnal cu Phoenix și Marin Preda

 

Phoenix 1972, de la stânga la dreapta Nicolae Covaci, Valeriu Sepi, Mircea Baniciu, Josef Kappl, Costin Petrescu  

Jurnalul de săptămâna asta privește sărbători ale unor scriitori. Aflu din România literară că sunt 185 de ani de la nașterea lui Ion Creangă. Dar aniversarea rotundă este a lui Marin Preda. Se împlinesc în acest an 100 de ani de la nașterea lui Marin Preda. Dar nu cu acest scriitor vreau să încep, ci cu altceva.

Cazul Phoenix

Sunt cititor al publicațiilor culturale pe hârtie și on line. Citesc săptămânalele România literară și Dilema veche cumpărate de la chioșc. Apoi le diseminez unor prieteni ca să aibă și ei ce citi. Observator cultural este o revistă pe care o citesc pe internet. Și săptămâna trecută am citit un articol care m-a iritat. Nu l-am comentat și bine am făcut pentru că am consultat revista vineri 18 fenruarie și am constatat că eu am fost primul care am comentat articolul, dar între timp au fost și alte comentarii privind destinul trupei rock Phoenix. Autorul este un sociolog din tagma asta nouă de revizioniști de stânga, pe care revista respectivă le găzduiește cu generozitate opiniile. Autorul, numit Emanuel Copilaș are teza că succesul extraordinar al acestei trupe se datorează sistemului comunist, al autorităților vremii. Altfel cum, atunci când au fugit în 1977 s-au aflat în situația de ajunge boschetari în Occident.

Eu aș începe cu amintirile proprii. Trupa Phoenix a fost trupa de muzică rock care a avut cel mai mare succes în România. Au apărut prin 1962-1963 în Timișoara sub numele Sfinții! Chestia asta a scos din minți autoritățile și-mi amintesc, cred că era 1965, eram elev în clasa a X-a,  de un articol apărut în ziarul Scînteia Tineretului în care junii rockeri erau făcuți praf, inclusiv era citat un vers din enormul lor succes: Vremuri, adică purtau pantaloni strâmți și soioși. Au fost obligați să-și schimbe numle în Phoenix. Succesul de public ulterior a fost răspândit și de un disc EP pe care l-am cumpărat fără să posed un pickup! Ulterior în toamna lui 67, când eram deja student Phoenix și-a făcut apariția la Casa Studenților din București, probabil printre primele turnee în București. Eram la balcon și entuziasmul era atât de mare că am crezut că balconul se va prăbuși de atâtea tropăieli. I-am urmărit și la Festivalul Club A din 69 unde au fost și alte trupe de mare succes, care au dispărut între timp.. Am petrecut o noapte la Barul Litoral din Eforie Nord în 1969 unde i-am ascultat și am dansat pe muzica lor. Ultima mea amintire cu Phoenix a fost la Polivalentă în Ajunul Crăciunului 1976. Cred că a fost ultima lor apariție în București. Atunci am trăit o experiență similară cu cea din filmul Blow up. Unuia din interpreți i s-a desprins o mânecă de la cămașa cu briz brizuri și a tras de ea până s-a rupt, când încălziți erau în finalul cu muzică din rockul internațional. Muzica lor a fost altceva, apoi Nicu Covaci a avut inspirația etno rockul și a fost primită cu același entuziasm de congenerii mei. Ei au fost neconformiști până la capăt și dorul de libertate totală i-a determinat să fugă în Occident cu toate riscurile. Revenirea în țară după 1990 nu a mai fost cu același mare succes, erau alte vremuri. Toți care au fost martorii epocii își aduc aminte cu nostalgie, un comentator cu pseudonimul Rocker amintește de muzicienii epocii, amintind și de un prieten din viața studențească, Sandu Mitaru. El nu era propriu zis muzician, era concitadin cu Mircea Florian din  Satu Mare. A fugit cu mari riscuri, trecând Dunărea și s-a împlinit ca un expert IT, ceea ce și era în România. Are un premiu Grammy pentru metode de comprimare a videoclipurilor.

Revenind la Phoenix ceea ce  Copilaș face este revoltător. Phoenix nu a fost niciodată o trupă de conformiști  ajutați de autoritățile comuniste, sau securiști. Au apărut într-o epocă de tranziție, mijlocul anilor 60, deceniul 7 ca să precizez pentru cei care confundă numerotarea deceniilor cu anii! Atunci s-a desfăcut șurubul și a fost momentul în care trupele de muzică nouă au apărut ca ciupercile după ploaie. Pentru autorități era o afacere, erau limitați să apară la televizor, pentru că toți purtau părul lung. Constat acum cu oarece umor că tinerii de azi sunt tunși reglementar pe placul autorităților de atunci. Cel care a exploatat această supapă muzicală în scop diversionist a fost Adrian Păunescu cu cenaclul său Flacăra. Mulți tineri de atunci își amintesc cu nostalgie acele spectacole, eu din întâmplare nu am fost la niciun cenaclu, îl detestam pe diversionist.

Copilaș, ca toți tinerei de azi cu fumuri stângiste trăiesc cu impresia că vremurile erau ca acum, puteai să scrii orice, să spui orice, nu este presiunea ideologică a acelor vremuri, a suspiciunii securiste, a Europei Libere unde ne descărcam frustrările ascultând pe cei care ne spunea adevărul Iepocii de Aur! O cucoană m-a apostrofat că de ce  sfidam autoritățile. Nu sunt și nu eram mari dizidenți, dar nu acceptam minciuna și ipocrizia acelor vremuri câinoase. Pentru că am trăit, cum bine spun cei de la Phoenix: Vremuri!

Marin Preda

Cu scrierile lui Marin Preda am luat cunoștință când eram întra XI-a, aducă ultima clasă de liceu din acea vreme, citind romanul Moromeții. Pentru mine a fost o revelație, pentru că retrăiam vacanțele la Aluniș, lângă Slănic Prahova, satul patern. La unchiul meu, fratele mai mic al tatei luam masa la o măsuță joasă cu scăunele unde întindeam toți în tigaie, eu, verii, unchiul și mătușa. Preda cu viața țăranului român de la Dunăre descria viața țăranului din Valahia. Dar nu aceste descrieri ale vieții la țară nu fac fondul romanelor lui Preda, ci realismul al acestor romane, care, nu descriu doar foamea de pământ a țăranilor lui Rebreanu, ci inteligența țăranului român, care după marea reformă agrară interbelică îi permitea să nu mai trăiască acea presiune. Marin Preda a devenit favoritul meu. Dosarul dedicat de Dilema veche îl declară superstarul literaturii postbelice. Și Marin Preda merită acest calificativ. Preda a scris romane în răspărul proletcultismului, al realismului socialist, cu grad mare de autenticitate. Nu degeaba îl lua peste picior pe celălalt teleormănean, Zaharia Stancu, care în Desculț mințea ca un porc că țărani erau obligați să poarte botnițe la cules de struguri. Romanele lui Marin Preda erau un fel de supapă pentru cititori, înlocuia presa, care era cenzurată și plină de minciuni. Păi cum să nu-l admir pe Preda când îl evoca pe Virgil Ierunca prin 1976, cel pe care îl ascultam la Europa Liberă, ce ataca violent, literatura convențională, pe linie de partid.

Am aflat cu surpriză că sunt suficienți de mulți liceeni, care nu-l mai percep pe Marin Preda, pentru că viața la țară din Moromeții este anacronică. Copiii ai căror bunicii mai trăiseră vremurile lui Preda, nu-l mai înțeleg și un  cronicar sfătuiește ca Moromeții să fie studiat în paralel cu Cel mai iubit dintre pământeni, un roman citadin.

Un alt critic literar revizionist îl atacă vehement pe Preda cu argumentele altui critic literar, deoarece Preda descrie viața în pușcărie a lui Petrini, inspirată din tragedia scriitorului I. D. Sârbu și asta ar fi o lipsă de bun simț. Filosofia lui Petrini Preda este luată peste picior, mi-aduc aminte că și Monica Lovinescu nu prea agrea aceste lucruri. Alt lucru criticabil la Preda este pasajul cu militantul comunist din Delirul, care l-ar fi întruchipat pe tânărul Ceaușescu.

Ce rămâne din Preda azi? Marele său talent de scriitor autentic, forța sa literară, autenticitatea. Îmi amintesc în Intrusul cum personajul principal înjura invenția socialistă a bateriei de chiuvetă care era folosită și la baie, eu posedam acasă această invenție! Romanele lui Preda au fost anticomuniste, realitatea lor era realitatea comunistă românească, fără ipocrizii, chiar dacă la începuturi și  Preda a făcut compromisuri precum Desfășurarea sau Ana Roșculeț, criticate în epocă pentru că nu erau suficient de proletcultiste. Am recitit parte din romanele lui Preda în special cele două volume din Moromeții  și îmi par valabile și azi. Iar ecranizările făcute de Stere Gulea le pun și mai bine în valoare.

Continuând interesul meu pentru seriale mistery vizionez acum Shakespeare și Hathaway. Numele celor doi protagoniști Luella Shakespeare și Frank Hathaway ( după numele soției lui Will Anne!)  sunt doi detectivi privați ce acționează în Stratford on Avon, în peisajul renascentist al marelui Will. Este un serial britanic, plin de umor sec dar și cu crime!

Citesc acum Memoriile contelui de Saint Aulaire, ambasadorul Franței în România anului 1961-1919. Sunt impresionat de filo-românismul acestui francez, el a reușit să-l facă pe Ionel Brătianu să semneze pactul cu Antanta și a trăit alături de români nenorocirile Războiului de Reîntregire.

Sunt aproape de terminat și cu romanul Dark Hours de Michael Conelly. Este romanul detectivei LAPD Ballard și a lui Harry Bosch, personaj într-un serial de succes cu numele acestuia. E de mare actualitate, cu pandemia de Covid, cu cazul George Floyd care a afectat puternic credibilitatea poliției americane și  episodul incredibil al invaziei Capitoliului de către suporterii lui Trump.

Alternativa engleză

Eu, ca și alții din generația mea am fost crescuți sub mirajul francez. România modernă datorează Franței apariția pe harta Europei din 1862, după Unirea Principatelor. Primul meu roman la 8 ani a fost Cei trei mușchetari al lui Dumas (nu muschetari, cum ar fi corect!). Toți făuritorii României moderne și-au desăvârșit studiile în Franța, sau Belgia francofonă. Este adevărat că literatura clasică românească este mai mult de origine germană prin studiile lui Maiorescu sau Eminescu, dar modelele au rămas cele franceze. Și România Mare este opera politicienilor sub egida Franței, cu toate că dacă stăm bine să ne gândim, România Mare o datorăm și Reginei Maria, o englezoaică!

Cu toate că limba de circulație internațională pe care am învățat-o încă de la elementară este engleza, am ratat franceza vecinei Mere Clarisse, modelele mele tot cele franceze au rămas. Vecinele o sfătuiau pe mama să nu mai citesc Contele de Monte Cristo pe la 10 ani că-mi strică mintea. Lectura preferată a acelor ani până la adolescență a rămas Jules Verne, care are multe romane în care apar personaje admirabile de englezi. De ce nu citeam literatură engleză? Pentru că nu se prea traducea, poate doar Mark Twain și acesta era american!

Primul oraș pe care am visat să-l vizitez a fost Parisul. Văzusem într-adevăr fugitiv Viena, dar visul meu s-a împlinit când am ajuns în 1995 la Paris. Este adevărat că cu o excursie din Germania, prin intermediul prietenului meu Mircea, care trăia chiar aproape de Franța. După un an, în 1996, am stat două săptămâni la Londra. După Paris Londra mi s-a părut cam nesemnificativă, nespectaculoasă. Prietenul Mike, îmi spunea că Londra trebuie degustată și ia timp. Impresiile privind Parisul erau atât de puternice că nu Londra nu mi-a creat o impresie grozavă. Am revăzut Londra după 20 de ani și impresia era acum că Londra a devenit un fel de Manhattan, zgârie norii au proliferat în centru, ei nu au rămas doar în Canary Wharf, cum este Parisul în Defense.

Dar de ce scriu aceste lucruri?

Pentru că citind Marele Război - The Pity of War: Explaining World War I, cartea istoricului scoțian Niall Ferguson am avut o revelație! Marea putere a începutului de secol era de departe Anglia, sau mai corect Marea Britanie. Revoluția Industrială și marile cuceriri coloniale făcuseră din Marea Britania puterea globală cea mai mare. Se întindea pe un sfert de lume și era influentă prin comerț și finanțe. Este adevărat că pierduse coloniile americane, care deveneau încet, încet marea putere a jumătății finale a secolului XX, dar Marea Britanie domina lumea, prin flota ei militară și comercială. Anglia are în istorie o poziție privilegiată în Europa, fiind o insulă. Împreună cu Franța au dezvoltat conceptul de stat național. A fost ferită de invazii prin poziția ei privilegiată și a practicat în istorie politica echilibrului european. A condus coaliția anti-napoleoniană, a intervenit în favoarea Imperiului Otoman în Războiului Crimeii în 1856, care a dus la Unirea Principatelor. 

Intervenția Marii Britanii s-a dovedit decisivă în Primul Război Mondial în înfrângerea Germaniei, chiar dacă aceasta înfrânsese Rusia. Nu trebuie ignorată și intervenția SUA care a contribuit la înfrângerea din 1918 a Germaniei. Analizele post conflict după pacea de la Paris din 1919 arată o Mare Britanie încă o mare putere, dar cu mari probleme economice. Acest statut de mare putere și l-a menținut și în perioada interbelică. Declanșarea celui De-al Doilea Război Mondial în 1939 s-a datorat faptului că Marea Britania garanta integritatea Poloniei. După înfrângerea de către Hitler a Franței în 1940 Marea Britanie a rămas singură în fața pericolului nazist până la atacul împotriva URSS și intrarea în război a SUA la 7 decembrie 1941. Marea Britanie a ieșit complet epuizată din acest război, a pierdut cam toate coloniile până la jumătatea anilor 60. A devenit, ca toate fostele mari puteri ale Europei, o putere de mâna a doua! Acum superputerile rămase erau SUA pe de o parte și URSS, un anacronism comunist întins ulterior peste Europa Centrală. Ne tot lamentăm că am fost vânduți la Ialta. România a fost agresoare în războiul anti-sovietic, nu victimă ca Cehoslovacia, sau mai ales Polonia și totuși au fost dat lui Stalin, fără procente. 

Marea Britanie a rămas influentă pe plan cultural și în alte domenii. Muzica rock a fost o invenție britanică, cu Beatles, sau Rolling Stones. Romanele polițiste englezești create de Agatha Christie sunt un model. Am văzut recent un serial simpatic Magpie Murders, inspirat din acest tip de romane unde excelează autorii englezi. Tot așa am văzut o serie de filme cu Michael Caine, mai ales de spionaj excelent realizate. Britanicii au o problemă cu spionii lor din interbelic care au lucrat pentru sovietici și sunt mereu marcați de aceste trădări. John Le Carre este maestrul acestor romane care au fost și ecranizate. Am ajuns să le citesc în original și mi-am dar seama că sunt literatură, nu producție comercială. Inclusiv autorul meu preferat de hard boiled americane din seria Jack Reacher, este britanicul Lee Child. 

Unde englezii sunt azi cei mai tari în lume sunt la fotbal! Nu la nivel național, ci la nivelul cluburilor. Marile cluburi de fotbal care-și dispută titlurile europene sunt cele engleze. Fotbalul englezesc este foatte spectaculos, nimeni nu se dă bătut, oricând se pot înregistra surprize. Clubul meu preferat este Liverpool!

Dar de ce am ignorat într-un fel statutul Angliei? Pentru că în vremea copilăriei propaganda vorbea de capitalismul sinistru și agresiv anglo-american. Deoarece businessmanul era un tip burtos cu o havană și o sticlă de Coca Cola, îl obturase pe cel englez, britanic la fel de burtos. Eu m-am format în cultul valorilor soft power americane. Mi-am cultivat accentul american al vorbirii în engleză și datorită contactului cvasi permanent în perioada 1975-1980 cu echipa de americani cu care am pus în funcțiune reactorul de cercetări TRIGA. Citeam de la ei Time și Newsweek sau Reader Digest, sau romane paperback de citit în avion și când ești obosit. 

Cum am spus, însă englezii sau mai bine zis britanicii continuă să mă atragă mai ales prin producția lor de televiziune. Sunt maeștrii serialelor, îmi amintesc copilăria cu Sfântul - Roger Moore, Răzbunătorii, ecranizările după Galsworthy. 

Londra este atractivă prin comportamentul standard al omului din City, cu umbrelă, trench coat și umbrelă. 

În Anglia totul este invers, mersul mașinilor pe stânga și volanul pe dreapta. Așa că îmi face plăcere să vorbesc despre Anglia și englezi. 

A devenit pentru români ținta favorită de emigrare. Pentru că salariile sunt mai mari acolo. Și eu am rude în străinătate acum, nepoate stabilite la Londra și Manchester, deci Marea Britanie este mai aproape de România acum.

Franța are o mare problemă, pentru că am devenit din francofoni, anglofoni, sau de ce nu americanofoni! 

Jurnal

Ziua Radioului

Azi este 13 februarie Ziua Radioului! Unii nu știu cât de important a fost radioul pentru mine până în 1990. Pe unde scurte puteam afla de la Europa Liberă ce se întâmplă în primul rând în România. Radioul sub formă de difuzor a fost prima mea sursă culturală, eram un împătimit al Teatrului la microfon unde i-am ascultat pe marii actori ai generației interbelice. Apoi, la țară în preajma adolescenței am auzit Europa Liberă, era postul de radio unde rudele mele de la țară își luau informațiile. Cel mai pregnant îmi amintesc de alegerile parlamentare din 1972 în Germania de Vest ascultate la Aluniș, unde cel mai dezamăgit de rezultatele alegerilor a fost digeiul Cornel Chiriac, care spera să fie aleși cei de la Creștin Democrați-CDU. A câștigat Willy Brandt cu al său Partid Social Democrat SPD. A părăsit postul de cancelar, din cauza secretarului său Gunther Guillame, spion din Germania Democrată și i-a luat locul Helmuth Schmidt în 1974. Nici Cornel Chiriac nu a rezistat mult, a fost asasinat în 1975.

Cel mai important eveniment profesional l-am auzit tot de la Europa Liberă în 1986. Atunci s-a produs accidentul de la Cernobîl și în după amiaza de 2 mai când a venit peste noi norul radioactiv eram deja avertizat.

Dar în afară de Europa Liberă am devenit un constant ascultător de BBC în limba română. Acolo a ajuns Mike, prietenul meu, transformat în Edgar Șelaru devenise redactor. BBC avea emisiuni foarte bune culturale și după 90 retransmis pe FM în România era cel mai important post politic din România. Eu am trecut pe Radio România după 90 și dimineața ascult știrile, dar trec pe România Muzicală în rest. A fost înviorător apariția posturilor de radio cu muzică pop rock de după 1990, dar acum am alte surse de muzică.

I.L. Caragiale

Ultimul număr al  României Literare dedică un articol anului Caragiale. Caragiale rămâne un reper pentru români, El a surprins cel mai bine tarele de caracter ale românilor, tranzacționismul, lichelismul, dar și dorința de schimbare și modernizare a societății. Caragiale a fost un dramaturg genial și nu pot să nu-mi amintesc de cel mai important actor al pieselor lui Caragiale, un armân numit Toma Caragiu, ploieștean și el. Am avut privilegiul să văd cele mai bune montări ale lui Caragiale din deceniile 8-9, D'ale carnavalului a lui Pintilie  și O scrisoare pierdută a lui Ciulei cu Toma Caragiu. Ecranizarea De ce bat clopotele Mitică a lui Pintilie nu a mai putut beneficia de aportul lui Caragiu pentru că plecase dintre noi la cutremurul din 1977. Un alt mare actor caragialian a fost și Radu Beligan. Caragiale a surprins cel mai bine caracterul românesc, tarele: tranzacționismul, lichelismul, dra și dorința de a evolua spre o societate superioară. Caragiale rămâne actual mai ales când te uiți la clasa politică.

În numărul României literare, dedicată a 170 de la nașterea lui Caragiale am descoperit și mai multe articole de opinie conservatoare, unele  extreme de tip alt-right marca Trump. Sunt în această revistă scriitori care sunt extrem de prudenți la toate tendințele astea din lumea anglo saxonă cu #metoo, woke și cancel culture. Problemele identitare ale negrilor americani pot conduce la un rasism pe sens invers, cel puțin aș cred eu. Se umblă inclusiv la Shakespeare care nu este de loc corect politic.

Mirajul străinătății

Dosarul din ultimul număr este dedicat mirajului străinătății. După 90 românii care trăiau în lagărul numit RSR din Iepoca de Aur au dat buzna prin străinătățuri. Șiu eu am avut o primă ieșire în Germania încă împărțită în septembrie 1990. Am fost în Vest la Heidelberg Și Mosbach la Mircea, în sud, apoi în Holzminden în nord la Ulli și Jimmi Reid. M-a bătut gîndul unei emigrări peste ocean, dar Adriana a refuzat și cred că bine a făcut, am trăit cea mai interesantă perioadă românească, cu emoții și speranțe deșarte. Văd că un argument pentru unii este o școală bună. Dar vorbind de liceu, unii erau mai degrabă nemulțumiți de școala de afară. Se spune că școala românească a decăzut. Poate? Dar la liceele bune se îngrămădesc elevii români. O grămadă de români trăiesc în Occident la muncă din cauza falimentului industriei românești a lui Ceaușescu, pe care unii o regretă nostalgic. Au falimentat în primul rând industriile care creau industrii mecanice grele. Uite Dacia este unul din cele mai mari succese industriale românești și internaționale. Este păcat că au dispărut camioanele și tractoarele de la Brașov, sau semănătorile de la Semănătoarea și autobuzele de la București, dar aste din cauza prostiei și imbecilității românești. 

Filme și vechituri

Am văzut acum un serial nou Fear Index, despre IA inteligență artificială. Un program este creat de un cercetător la CERN care se ocupă de speculații financiare îl îmbogățește nerușinat. El explică unor investitori potențiali că programul se bazează pe frică, pe teamă! Ori el devine subiectul unor manipulări extrem de periculoase, se teme, programul preluase tot, îi controla viața, scormonea în darkweb și prevedea catastrofe și reușea speculații care stârneau suspiciuni. Cercetătorul hotărăște să dea foc centrului de computere și îl distruge cu prețul unor arsuri grave. Pare că s-a rezolvat, dar nenorocitul de program cu IA supraviețuiește prin măruntaiele computerelor distruse și îi îmbogățește  pe acționarii firmei! IA poate fi extrem de periculoasă pentru că nu are conștiință, după cum se vede.

Vorbind de vechituri am căutat filme inspirate din romanele lui Rober Ludlum. Înainte de 1989 era cel mai la modă autor de romane thriller cu implicații politice. Am dat un film, Testamentul lui Holcroft cu Michael Caine în rolul principal. Și a urmat un bun film de spionaj The Fourth Protocol, tot cu Caine în rol principal, dar și cu Pierce Brosnan foarte tânăr, 1987. Mi-au sărit în ochi mijloacele tehnice, care par azi atât de anacronice. Caine lucra la un personal computer PC din prima generație, cum am avut și noi în institut prin 1987. Cu ecrane mici pe care literele, numerele avea culoarea verde. Lucrez acum pe lap top de ultimă generație și este complet diferit. Între timp computerul a devenit atât de complex și cel mai mare avans l-au luat telefoanele inteligente, că în film, Caine pare venit din preistorie. Cu o excepție, cineastul realizator este meseriaș, față de cei de azi care fac doar filme brutale și sângeroase pe teme asemănătoare. 

Pericolul rus

Trăim vremuri extrem de nesigure cu amenințarea rusă la granița Ucrainei. Nu știu ce-și imaginează Putin, dar parcă-și dorește ca Ucraina,  o țară slavă și înrudită să devină cel mai mare dușman. Câți ucraineni își imaginează Putin că vor accepta jugul rusesc? Ce mă îngrijorează este sunt și idioți utili în România care îl admiră pe Putin, sau cad sub influența propagandei putiniste că dușmanul României este Ucraina pentru că deține foste teritorii românești. Să fim clari, aceste teritorii au fost smulse României Mari de Stalin și Ucraina le moștenește. Mai mult mă îngrijorează că basarabenii nu realizează că unirea cu România este un deziderat necesar și imediat având în vedere pericolul. 

Cel mai scârbos personaj este admiratorul putinist Teodosie Șpagoveanul. Oare BOR nu-l poate caterisi?

Strict politic

Azi vreau să scriu vă împărtășesc niște opinii legate de actualitățile politice.

Cel mai important eveniment a fost demisia lui Cioloș din fruntea USR. Cioloș este un politician care a apărut din neant și a ajuns prim ministru la României un an 2016, care a reușit să aducă PSD la un scor istoric de 45%. Marele lui defect este indecizia. Îmi amintesc cum a pregetat să ajungă în fruntea PNL când i s-a oferit ocazia. S-a lipit de USR cu al său PLUS și a ajuns lider la RENEW Europe, datorită relațiilor lui cu Macron. Este principalul vinovat de ieșirea USR de la guvernarea în coaliția din 2021 cu PNL și UDMR. Dacă unii precum Barna și miniștrii USR  au crezut că este mai bine în opoziție calculele lor s-au dovedit eronate. Un partid dacă vrea să aibă succes trebuie să fie la putere. Sunt și partide precum PSD, care profită de opoziție, datorită unor conjuncturi. În primii ani de guvernare partidele nu trebuie să se uite la sondaje, sunt situații în care trebuie făcute reforme impopulare, precum acum cu PNRR. Roadele se culeg de abia după cei 3-4 ani de guvernare. 

Noul președinte interimar, Cătălin Drulă a criticat violent din nou pe președintele Iohannis, de parcă el ar fi de vină de ieșirea prin demisie a miniștrilor USRși mai ales de moțiunea de cenzură împreună cu AUR. Dar este suficient de realist și așteaptă curgerea unui termen și revenirea la guvernare împreună cu PNL.

Este interesantă propunerea doamnei Boboc în Adevărul care propune o fuziune cu PNL! PNL este în negocieri cu ALDE și PMP pentru fuziune, doar maimuțărelile lui Diaconescu par a bloca fuziune cu PMP. Prin o eventuală fuziune s-ar realiza un bloc compact pe centru dreapta , care ar vorbi pe o singură voce. Inclusiv o alianță politică structurată PNL USR ar putea duce la revenirea unei guvernări de centru dreapta. 

O problemă de stringentă actualitate este agresivitate lui George Simion, mai ales după incidentul ministrul Virgil Popescu. Această agresivitate mi se pare a fi o înscenare. Simion este marioneta unor indivizi proveniți din fosta și actuala securitate cu pretenția că sunt patrioți și naționaliști, făcând acum jocul lui Putin. Atitudinea lui Simion și a ciracilor amintește pregnant de legionari și de fasciști dând satisfacție dobitocilor de care nu duce lipsă România. Trebuie luate măsuri ferme atât în Parlament cât și de instituțiile de forță pentru ca acțiunile lor să nu conducă la destabilizare. Actuala situație îmi amintește de iarna de acum 23 de ani când România se afla sub asaltul bandelor de mineri conduși de Cozma. Avumminerii s-au mutat în Parlament!

Noua coaliție de guvernare PNL PSD UDMR este o situație extrem de incomodă. Cu toate că PSD se află la guvernare ei au un comportament schizofrenic. Pe de o parte ei se comportă cum ar fi singuri la guvernare, pentru că prim ministrul Ciucă le permite, pe de altă parte ei atacă PNL ca și când ar fi în opoziție pentru nerealizări care se  întrevăd prin programul PNRR. PSD estre un partid populist, și prin ministrul Budăi se lamentează că nu poate mări pensiile. Creșterea cu 9,8% a pensiilor pare insuficientă pentru notele de plată la energie, dar pe de altă parte, PSD a reintrodus impozitul CAS la pensii mai mari. Ori sunt pensii obținute prin contributivitate în zona de muncă grea și risc și care sunt numeroase. Cîțu le-a oferit soluția ca PSD, prin Budăi, cu prim ministrul Ciucă și eventual cu ministrul Câciu să meargă la Bruxelles să renegocieze, dar asta ar afecta deficitul bugetar.  La fel se află și în probleme prețurilor la energie electrică și gaze. Pentru că liberalul Virgil Popescu este ministru la Energie, PNL este vinovat pentru creșterea acestor prețuri, când de fapt este contextul extern și șantajul lui Putin cu prețul gazului rusesc. PSD uită că Ponta este cel care a lălăit cu chinezii marea investiție cu Unitățile 34 de la CNE Cernavoda, rezolvată acum cu creditul american. După cum se vede UE a învins opoziția prostească a Germaniei la declararea energiei nucleare ca energie verde. Știu foarte bine frustrarea experților germani care au lucrat împreună cu Franța la reactorul cu apă sub presiune avansat EPR și care promitea să rezolve necesarul de energie german. Așa Germania rămâne prizoniera șantajului cu gaz rusesc de la Putin. 

PSD va fi nevoită să ia măsuri serioase privind reforma pensiilor și a salariilor bugetare, a bugetului. Câciu a invocat din nou introducerea impozitului progresiv care nu este încă adecvat la o economie în dezvoltare și să ia măsuri de creștere a procentului investițiilor. Ăsta este mesajul pe care îl transmite mereu Câțu în replică pentru PSD.

Văd că cei din media resuscitează din nou schimbarea lui Cîțu din fruntea PNL invocând surse liberale. Eu cred că sunt surse ale unor acoliți de ai lui Orban. Deocamdată nu s-a profilat în PNL un lider alternativ. Cîțu și-a îmbunătățit calitățile de vorbitor în ultimul timp, poate a luat lecții cu actori pentru dicție? 

Cred că această coaliție nu este făcută să reziste. Interesele PSD și PNL sunt complet divergente.

Și acum o completare la Shakespeare pentru mileniul trei. Am remarcat că traducătorul Volceanov a detectat la Shakespeare formularea Fut pentru vorba neaoș românească, provenită în engleză din franțuzescul Futre și devenit nelipsitul Fuck din filmele de la Hollywood!

Și încă ceva de actualitate. Mă plimb zilnic pe malul Argeșului și am remarcat că apa curge continuu pe râu. De obicei apa stagna, semn că nu se uzina, deci acum să se produce energie electrică. Asta spune că se folosesc toate sistemele producătoare de energie!

Despre oraș și țară cu Iulian Țecu

Am reluat convorbirile on line desfășurate on line cu Iulian Țecu în care încercăm să lămurim probleme legate despre orașul nostru, dar și evenimente interne cât și externe.

Dacă aveți timp puteți să ne urmăriți:

https://www.facebook.com/Pitesti24/videos/261621155980499

Anul Caragiale

Prietenul Marius Bâzu ne-a anunțat că anul acesta pe 30 ianuarie Ion Luca Caragiale face 170 de ani de la naștere și tot în acest an se împlinesc 110 de ani de la moarte sa. Am așteptat cu nerăbdare România literară, dar această revistă nu a pomenit nimic de Caragiale. În schimb ne-a amintit de o altă aniversare rotundă a lui Iona Heliade Rădulescu, revoluționarul pașoptist și întemeietorul literaturii române. Sunt 220 de ani de la nașterea acestuia și 150 de ani de la moartea lui. 

Revin la Caragiale. Dacă toți la unison îl declară pe Eminescu geniul total al literaturii noastre Caragiale este cel care este reperul privind caracterul românesc. Eminescu visa un trecut eroic și falnic românesc, Caragiale era bine înfipt în realitatea contemporană, dar și în  caracterul românesc. El rămâne și patronul nostru spiritual, al absolvenților Liceului Caragiale, liceu unde a învățat maestrul momentelor și monumentelor literaturii clasice române. Asta îmi amintește de școală și de profesoara mea de literatura română Natalia Boncu. Mitologia liceului spune că a avut un rol important în devenirea ca poet a lui Nichita Stănescu, cu toate că aceeași mitologie spune că nașul a fost Simache, care i-a spus să renunțe la prenumele Hristea și să devină poetul Nichita, celălalt prenume al poetului Stănescu. 

Îmi amintesc de orele de literatură română unde am studiat pe clasici pe perioade îndelungate, Doamna Boncu a avut aproape un trimestru cu Eminescu. Ne stimula să discutăm liber despre literatură, inclusiv despre premiile Nobel, premiu refuzat de Sartre, sau cel acordat lui Șolohov. 

Despre Caragiale se discuta doar despre comicul lui, cum să discuți despre O scrisoare pierdută? Păi acolo este cuvântarea finală a lui Cațavencu cu subversiva subliniere!: "Iată avantajele sistemului nostru constituțional! Muzica!" Cum să discuți despre alegeri libere în acele vremuri comuniste de la mijlocul anilor 60, chiar dacă șurubul ideologic mai slăbise? Pentru că, îmi spunea Conu Alecu Paleologu că lumea se ridica entuziastă la acest final patriotic al piesei de teatru în care noi vedeam doar tarele burgheze. Cu siguranță abia după 1990 mi s-a revelat adevăratul Caragiale, politicul Caragiale. Îmi amintesc despre punerea în scenă genială a lui Lucian Pintilie  cu D'ale carnavalului. Cele două comedii, aceasta și  O noapte furtunoasă se pretează la invenții regizorale, este lumea mahalagiilor, a mitocanilor bucureșteni, care a produs și formidabilul film De ce trag clopotele Mitică al aceluiași Pintilie.

În schimb O scrisoare pierdută nu poate fi subiect de invenții regizorale, deviante. Doar marele regizor Liviu Ciulei a descoperit cu ajutorul al alt geniu Toma Caragiu care a creat un Tipătescu dominat de porniri erotice față de Zoe Trahanache, sau un Dandanache - Beligan cu aplecări homoerotice. Da! Și mirosul de mititei de lsa final! Am văzut un spectacol absolut penibil cu această piesă, cu aceste personaje din înalta burghezie interpretate de lumpeni. Nu merge! Era elita vremii, chiar dacă unii sunt analfabeți funcționali, precum politicienii de azi. 

Și că vorbesc despre profesori, îmi amintesc cu aceeași nostalgie și de profesoara de limbă engleză, Stela Sicoe, recent dispărută recent dintre noi. Între mine și limba engleză este o iubire veche. În clasa a VI-a la școala noastră a venit o profesoară nouă care ne preda Engleza, nu Franceza ca la alte clase paralele. Chiar dacă pronunția ei lăsa de dorit pentru mine limba engleză a fost o dragoste instantanee. Și-mi reamintesc cum Doamna Sicoe ne avertiza cât de mult o să ne folosească limba engleză în viitoarele noastre cariere de ingineri la o clasă de Real. Și câtă dreptate a avut! Toată cariera mea profesională a depins de engleză. În Politehnică în primii ani mai dominau manuale de extracție sovietică, dar ulterior sursele erau exclusiv în engleză. Am început să citesc romane interzise ale lui Soljenițîn, sau celebrul roman al lui Orwell 1984, exact în același an. Și am rămas trăsnit, arta copia viața, Și eu și Winston Smith aveam aceeași problemă, liftul  era stricat și la el și la mine, care aveam garsoniera la etajul 7. O șansă suplimentară a fost punerea în funcțiune a reactorului de cercetări TRIGA, reactor american și unde am fost vreo 4 ani omul de legătură cu echipa de experți americani, când mi-am perfecționat engleza. Discutam de toate cu americanii, inclusiv politică,. Amicul Ray avea impresia că trăim și noi într-o țară liberă și îmi disemina opiniile, pe care candidul Ray le povestea altor colegi cu care intra în contact. Noroc  de colegul care m-a avertizat și l-am rugat pe Ray să nu le spună și altor români opiniile mele politice. Da, limba engleză îmi este de mare folos. Citesc  și azi romane, mai ales thriller și de spionaj, dar și lucrări de istorie scormonite de pe internet. Trebuie să-i dau dreptate lui Sergiu Celac privind această limbă. Am citit și romane simple, dar și literatură, atunci când citesc pe John Le Carre, a cărui stil este pentru highbrows, intelectuali, elită, topica este altfel, anglo saxonă, nu cea pe care o înțelegi ca cititor de limbă romanică. Că engleza este diferită de română este și cartea lui George Volceanov pe care o citesc acum: Un Shakespeare pentru mileniul trei. Shakespeare este un geniu care se reinterpretează mereu de către experții anglo saxoni și așa, el trebuie retradus având în vedere, revelațiile de limbă și noi înțelesuri ale lui Shakespeare. 

 Și acum înapoi la actualitate, unde Caragiale este mereu actual!

Dacă mai ceva vreme se vorbea despre problemele lui Cîțu cu liderii liberali, iată că explozia se produce la USR. Cioloș este nemulțumit de statutul său și vrea reformă în partid și intră în ciocnire cu Barna. Amenință să demisioneze și Drulă este foarte dispus să-i ia locul. Eu cred că ar fi mult mai potrivit, cu toate că numele său nu-l prea avantajează.  Eroarea USR a fost plecarea de la guvernare, încurajați și împinși de Cioloș. Decăderea lor în opoziție, arată că un partid este mai bine la guvernare. Și liberalii au probleme cu populismul iresponsabil al PSD. Budăi o tot dă cu pensiile, că trebuie renegociat PNRR. Păi Budăi și pesedeii n-au decis din motive de buget să bage impozit pe sănătate la pensiile peste 4000 de lei? Și nu toate aceste pensii sunt pensii speciale, sunt multe ale celor care au lucrat în condiții grele, speciale, cu risc.  Această coabitare cu PSD n-o văd pe termen lung. Să treacă primăvara și pandemia, gestionată prost și neprofesionist de bijuul PSD, impostorul Rafila.

Despre onoare

Am citit un articol de actualitate de pe contributors.ro. 

Se numește https://www.contributors.ro/catania-voluntara-intre-sondaje-si-dragostea-de-tara/.  

Este un subiect de actualitate, din cauza crizei de la frontierele Ucrainei, amenințată de Rusia. Aceasta a ridicat problema armatei în România. După cum se vede din niște sondaje armata obligatorie nu este bine văzută, cred că în special de tineri. 

Eu unul am făcut serviciul militar cu termen redus acum aproape 50 de ani, în toamna 1973, iarna 1974. Așa că nu am fost obligat să culegem porumbul patriei. Cu noi era prima serie de studenți admiși în toamna 1973, care urmau să facă serviciul militar înainte de intrarea la studii universitare. Eu mărturisesc că armata mi-a plăcut. Cei care au făcut serviciul militar obligatoriu normal de 1 an și 4 luni se plângeau de caporali și sergenți idioți care își băteau joc de ei. Noi aveam plutoane conduse de tineri locotenenți, nu mai în vârstă decât noi care ne respectau, eram toți absolvenți de politehnică sau universitate. Și mi-a plăcut armata că eram la antiaeriană, la tunul de 100 mm și studiam aviația inamică care era aviația americană! Așa că mă dădeam în vânt după F4C, avioanele din Vietnam. Se mânca bine la popota noastră, doar în deplasarea la Midia, la aplicații mâncarea a fost proastă. Când ne-am întors de la Midia eram toți bronzați, în plină iarnă, față de alți colegi care fuseseră în alte părți. Cel mai important lucru pentru militar era să se alcoolizeze, am avut parte destule evenimente de acest gen. Armata a fost bună că a ne-a arătat caracterele. Pe mizerabili, ticăloși, turnătorii puteai să-i depistezi destul de simplu. Cred că mai util a fost pentru tinerii care intrau în facultate, așa că puteau să -și dea seama de caracterul viitorilor colegi de facultate. Armata a fost bună că te învăța să fii disciplinat și asta este un lucru bun în viață.

Autorul povestește de prestigiul de care să bucură cineva care a fost militar în armata britanică. Am cunoscut un scoțian care fusese militar în Germania de Vest și tatăl lui subofițer în India britanică. Erau militari în armata care a stăpânit un sfert din lume și au și civilizat-o. 

La noi comunismul a cam distrus prestigiul militar, dar în continuare armata se bucură în sondaje de cel mai mare prestigiu. Armata a devenit profesionistă și cred că este mai bine, au fost militari implicați în acțiunile externe și s-au comportat onorabil. 

Acum cu această criză există un torent de știri false produs de troli filo ruși, știri care sunt extrem de periculoase. Că de ce să luptăm pentru firme transnaționale care au invadat România? Păi dacă nu era Renault, Dacia nu era cel mai mare succes industrial românesc și sunt și alte exemple. Altă  știre insidioase privește teritoriile din Ucraina care au aparținut României Mari. Păi aceste teritorii au fost acaparate de Stalin și erau în URSS ce părea imuabil. Polonia a pierdut teritorii importante în Ucraina, fiind recompensată cu teritorii din Germania. România  a fost recompensată de Stalin cu Ardealul de Nord, răpit de Ungaria. Ia să vedem cum ar fi arătat România fără Cluj? Sau în loc să ne preocupăm de Ucraina să ne întrebăm de ce încă basarabenii pregetă să se reunească cu România, mai ales în aceste timpuri periculoase, unde umbrela NATO ar fi fost o garanție și pentru frații noștri. E de meditat pentru pseudopatrioți din care se vede AUR, acest partid, fascist și putinist. 

Dacă m-a impresionat ceva au fost vorbele Goldei Meir prim ministru al Israelului, azi cea mai puternică forță militară din  Orientul Mijlociu:

“nimeni în afară de noi nu ne va proteja, nimeni nu ne va hrăni și doar noi avem nevoie de țara noastră, nimeni altcineva.”

Am citit cu tristețe reacțiile la acest articol și am postat și eu la nervi cele ce urmează:

Mă întreb de ce o fi murit bunicul în 1917 în Moldova în Războiul de Reîntregire? De ce un unchi al meu a scăpat din încercuirea de la Cotul Donului și a ajuns nevătămat acasă? De ce alt unchi, luat prizonier de nemți și dus la Strasbourg a declinat oferta americană și s-a urcat într-o căruță împreună cu camarazii de a ajuns la Viena să fie capturat de trupele sovietice ca să fie dus în Siberia și noroc cu locotenentul care i-a pus să evadeze și au ajuns acasă în România? Probabil că degeaba, după cum scriu cei de pe contributors. Acum că armata română e cam degeaba, e un pic în contradicție cu ce au zis americanii despre românii plecați în Irak și Afganistan. Acolo unde și-a câștigat stelele generalul Ciucă, nu că ar fi plagiat un doctorat. A făcut și el ca alții, să ia 15% în plus la soldă. Chiar dacă niște cuconeturi jurnaliste îi pun sub semnul întrebării și cariera militară. Știu ce înseamnă să faci un doctorat și truda să fie măcar ceva original în el.
Dacă Doamne ferește! se va întâmpla să fie România în pericol, chiar dacă-s trecut de 70 de ani aș pune și eu umărul.

Mi-e jenă când am citit opinii din vârful limbii. Mai bine nu le-ar fi scris, pentru onoarea lor!