Povești de Crăciun

Azi, de dimineața Crăciunului n-am renunțat la obișnuitul meu exercițiu sportiv. Era o dimineața senină, roz după cum reflectă soarele dimineața. L-am făcut la aparatele din Parcul de la Finanțe. Tot exersând mi-a atras atras ceva ce se întâmpla peste drum. Acolo se află prima vilă construită în zona care era la venirea mea în 1974 la Pitești zona cea mai urâtă și insalubră din centrul orașului. Erau niște cocioabe care urcau dealul pe Calea Craiovei și se terminau unde se construiseră blocuri. Primul, pe partea dreaptă era blocul de patru etaje unde am locuit la venirea mea în Pitești.  Toată zona a fost dărâmată după cutremurul din 77 și se amenajaseră parcuri, inclusiv cel unde mă desfășuram sportiv. Primul care a primit retrocedaarea terenului aparținând familiei este un un cunoscut pictor piteștean și își construise o vilă foarte frumoasă cu un mozaic pe exterior. Acum vila este înghesuită de alte vile și mai ales de clădiri de birouri. Ei bine, în fața acestei vile se afla parcată o salvare. După câteva minute din vilă au ieșit paramedicii, probabil fusese o urgență? Totuși în curte se mai agitau trei persoane, cineva a deschis larg porțile, curtea nu părea a fi amenajată pentru parcare, iar după ceva timp  a apărut o dubă de servicii funerare. Deci se produsese inevitabilul, murise cineva în această casă. A murit fericit/ă în dimineața de Crăciun, dimineața Nașterii Domnului.

Prietenul Iulian a fost în această dimineață la cimitir. La cei care vindeau lumânări, flori și alte accesorii se făcuse coadă. Sosește un tânăr mai bronzat însoțit de niște dame și se duce direct în față să ia de ce avea nevoie, ignorând pe cei care așteptau. Iulian chiar l-a interpelat. Degeaba! Este rezultatul educației precare, și poate și a faptului că nu se mai face armata, care dădea un pic de disciplină la recalcitranți și nesimțiți. Ar trebui cumva un serviciu alternativ în scop social?

La prânz pe o vreme splendidă, senin, dar fără zăpada de Crăciun am ieșit la plimbare în parcurile de pe marginea Argeșului. Când să ies de pe strada Sfânta Vineri am trecut pe lângă Casa de Rugăciuni a cultului creștinilor după evanghelie. Tocmai se terminase predica și ieșea lumea din curte. Și am văzut spre surprinderea mea printre credincioși o doamnă din acea minoritate etnică care vinde în piața șoptit: țigări, țigări! Cum s-o împăca ocupația respectivei cu preceptele Bibliei?

Citisem niște lucruri interesante în ultimul număr, cel de Crăciun al Observatorului Cultural. 

Era interviul luat doamnei Sonia Devillers. Este autoarea unui roman de succes  care este parte a biografiei ei. Doamna Devillers a găsit  pe lista de evrei vânduți de statul român și numele bunicilor ei materni, Deleanu și a rămas șocată. Și așa a scris Les Exportes. Autoarea a făcut investigații discutând atât cu mama ei, plecată la 14 ani din România cât și cu bunicii. Erau evrei asimilați și-au schimbat și numele după 45, trăiau revanșa la atmosfera antisemită a anilor 30, erau membri ai PMR și au trăit și șocul excluderii. Au emigrat alegând libertatea în Franța. Amintirile bunicilor era în conjuncție cu Jurnalul lui Sebastian, dar în pofida acelor vremuri trăiau cu amintiri românești frumoase. Problema libertății pare de neînțeles pentru tinerii de azi, dar eu și alții am trăit uriașa frustrare a presiunii și minciunii ideologice comuniste și a lipsei de libertate.

Sorin Alexandrescu continuă acțiunea sa de reevaluarea a personalității unchiului său Mircea Eliade. Asta pornind de cartea unui italian, Roberto Scagna, Libertate și teroare a istoriei, dedicată personalității lui Mircea Eliade, unul din fondatorii istoriei religiilor. Pentru aceasta folosește conceptul cheie illo tempore tradus cam ca pe vremuri. Acesta ar descrie metoda scriitorului Mircea Eliade pentru definirea unui timp imprecis. Aici aș adăuga o notă personală. Pentru mine a fost o surpriză atunci când am citit volumul de scrieri al lui Eliade, apărut prin 1971, dacă nu mă înșel: În curte la Dionis. Suna complet diferit de ce se scria pe la noi, cu nota specială de fantastic. Adevărul trist despre marile personalități culturale ale interbelicului este că mai toți au fost atrași de ideologia Gărzii de Fier, probabil și din cauza mentorului Nae Ionescu. Asta s-a întâmplat cu Eliade, dar și cu Cioran, și cu mai tânărul Constantin Noica. Citind Schimbarea la față a României, ediția princeps, nu cea jumulită de Cioran și livrată lui Liiceanu pentru publicare la Humanitas, m-a șocat admirația pentru Stalin și comunism. Așa credea bietul Cioran prin anii 35, nu schimbaseră încă bolșevicii la față România. 

Aș mai adăuga faptul că au apărut în românește scrieri și poezii de Pier Paolo Pasolini. Eu îl știu pe Pasolini regizorul ale cărui filme sunt ca niște pumni în plex. Să amintesc doar de Teorema sau de Salo.

În final la plimbare se vedeau munții Iezer Păpușa și am făcut și niște poze, lumea se plimba și pe Argeș erau lebede.

La Mulți Ani de Crăciun!

În Ajun

Cu artiștii de la Anatoly Brașov

Astăzi este Ajunul, sau mai nou perioada premergătoare Crăciunului este denumită de unii Advent ca la catolici. Este o săptămână deosebită cea din ajun de Crăciun. Se organizează spectacole, corale, cum era anunțat luni pe un afiș la Teatrul Alexandru Davila. Am revenit la teatru marți ca să dau de un spectacol de Crăciun cu scop umanitar organizat de elevii Colegiului Zinca Golescu. De fapt corala era organizată la altă sală din oraș! Aceste spectacole mai ales cel organizat de Filarmonica Pitești mi-au amintit de copilărie. În anii 50 încă era Moș Crăciun, nu-l alungase comunistul Moș Gerilă. Mergeam în seara de ieri, 23 decembrie cu Bună Dimineața la Moș Ajun și de Anul nou cu sorcova. Colindele de Crăciun, în special cele românești nu aveam altă posibilitate să le ascult decât la Radio Europa Liberă. Atmosfera de Ajun era tristă și plină de lipsuri în vremurile comuniste.

Așa că m-a bucurat spectacolul deosebit organizat la Filarmonică pentru sărbătorirea Crăciunului. Pentru reușita acestui spectacol și-a dat concursul grupul brașovean Anatoly. Este compus din cinci artiști, Andrada Mureșanu, dirijoarea corului de la Colegiul Șaguna, Gabriel Baciu, inginer, Cipriana Cucu, cântăreț bisericesc, Ciprian Țuțu, dirijorul corului Academic Radio și Marius Modiga, profesor la seminarul teologic și dirijorului corului Concetus Brașov. Artiștii au fost acompaniați de orchestra Filarmonicii Pitești condusă de Tiberiu Oprea. Am ascultat vechi colinde românești, ca și colinde și cântece de Crăciun internaționale, ca și piese ale orchestrei. Am petrecut clipe minunate care mi-au umplut inima de bună dispoziție.

Unii se plâng că semnificația religioasă este acoperită de aspectul ludic al acestei sărbători. Se serbează nașterea, moartea este mult mai sobră de sărbătorile Paștilor. Să ne bucurăm deci de magia Crăciunului!

Ajunul nu ne-a adus doar bucuria acestei mari sărbători. Pentru noi românii Ajunul are și semnificația istorică a prăbușirii comunismului pe 22 Decembrie, prin Revoluția Română de acum 33 de ani! De atunci putem sărbătorii liber Crăciunul, putem să ne exprimăm și să criticăm puterea politică. De aceea nu pot să fiu decât de acord cu cele afirmate de Andrei Manolescu în Dilema veche. 

În anul 2000, filosoful maghiar G.M. Tamás a publicat  celebra „Scrisoare către prietenii mei români” în care observa că: ...România ar fi avut posibilități uriașe pentru crearea propriului său mit democratic – este vorba de Revoluția din 1989. Tocmai în legătură cu acest aspect, nonconformista intelectualitate română a reușit să concretizeze cea mai fantastică realizare, un record mondial, de valoare universală. Pentru că voi, dragii mei prieteni, cărora nu v-au convenit consecințele politice (într-adevăr, neplăcute) ale revoluției, ați convins o lume întreagă că revoluția, de fapt, nici n-a avut loc, că a fost vorba de o scamatorie, de un miraj, de o halucinație, de o înșelătorie, de o jonglerie, reușind ca prin tertipurile poetice ale mitologizării negative să escamotați cea mai mare faptă istorică a poporului român, numai pentru faptul că, la fel ca în toate revoluțiile, a existat prea multă fanfaronadă, exagerare, pălăvrăgeală, prea mult haos.

Am trăit și eu frustrarea că Revoluția Româna a fost deturnată de lideri kriptocomuniști. România, dar, spre deosebire de alte țări comuniste nu aveam constituită o opoziție. De aceea grupul condus de pseudo dizidentul Ion Iliescu a preluat puterea. Între timp mișcările politice au evoluat, nu mai este ca în anii 90, există încă frustrări, dar trebuie să fim optimiști. 

Am trecut și de momentele de orgoliu național rănit privind blocarea accesului la Schengen. Acest eveniment a suflat în pânzele suveraniștilor penibili de la AUR care au luat cu asalt benzinăriile austriece OMV. O afacere strict internă a Austriei, privind emigrația ilegală a determinat blocarea României și Bulgariei, admiterea Croației, care culmea, este o rută de emigrație ilegală în Austria. Se pot invoca și precedente istorice, relația drăguțului de împărat, care a mințit și manipulat iezuit lideri români precum Horea, sau Avram Iancu. Cum s-a întâmplat și cu memorandiștii, care s-au adresat împăratului care însă a deturnat la Budapesta Memorandumul, la politicienii maghiari, dușmani declarați ai aspirației românilor din Transilvania. La noi presa, dar și politicieni au acuzat pe unii miniștri și pe președintele Iohannis că sunt vinovați că nu au pregătit bine momentul. Probabil că Iohannis a mizat și pe faptul că este etnic german, dar cancelarul Nehammer a trecut iresponsabil și prostește peste interesele de afaceri și financiare austriece în România. Iată că își nuanțrează poziția, poate și datorită presiunilor a acestor oameni de afaceri austrieci și acceptă în 2023 intrarea în Schengen a Romîniei. Adevărul că este o prostie să stai la cozi să treci spre Bulgaria sau spre Ungaria, mai ales pentru camionagii. S-a mai dres parcă ceva cu semnarea acordului privind cablul submarin care va aduce în România și Ungaria energie electrică din Azerbaidjan. Au participat Ursula von der Leyen, dar și primul ministru al Ungariei Orban Viktor, semnal că relațiile româno-maghiare se pot relaxa. 

Sfârșitul de an mi-a adus plăcerea de a vedea noi seriale. Așa văd acum seria nouă de Emily in Paris cu fata lui Phil Collins, Lily. E un serial simpatic cu un Paris frumos, pe care mi-ar plăcea să-l revăd! Am văzut și a treia serie  Tom Clancy's Jack Ryan și am trăit o dezamăgire cruntă. Este un serial cu un scenariu prost, realizatorii nu au habar de geografie, o barcă din Marea Neagră ajunge în insulele grecești, cum? Apoi rușii se plimbă cu trupele prin Ucraina de parcă ar fi a lor! Se încearcă compensarea cu acțiune în frumoasele orașe central europene, Praga, Viena, Budapesta.

A mai fost și un serial nou, The Recruit. Este un serial care îl are personaj principal pe un avocat angajat al CIA. CIA are și avocați?! Este realizat într-o notă simpatică, comică. Avocatul Owen Hendricks, este bătut și torturat de agenții CIA, nu de teroriști nenorociți. Hendricks este sabotat și de proprii colegi, este pus să citească scrisori de amenințare adresate CIA și așa descoperă o agentă rusă care lucra pentru CIA și era foarte valoroasă agenției. Finalul este în coadă de pește ca să se producă o nouă serie de aventuri. Am văzut și noua serie Slow Horses cu aventurile angajaților MI5 ai lui Jackson Lamb (Gary Oldman) în luptă cu agenți ruși, foști KGB. Este inspirat de romanul Dead Lions, pe care l-am citit, dar una e să citești alta este să vezi. 

Și vă urez un Crăciun Fericit!

Argentina campioană mondială!

 

În această seară s-a consumat ultimul meci al turneului mondial de fotbal Qatar 2022. 

Cu ce rămânem?

Chiar dacă a fost un turneu controversat, mai ales că s-a mai descoperit un mare de corupție la nivelul Uniunii Europene privind Qatar, că pregătirile acestui campionat mondial s-a soldat cu moarte unor muncitori din cauza condițiilor de muncă nesigure, turneul de fotbal a fost o mare reușită. Toți amatorii de fotbal au rămas lipiți de televizoare de la amiază până seara.

Văd meciurile de la campionatul mondial de fotbal din 1966, adică de 56 de ani, eram atunci absolvent de clasa a X-a, penultima clasă de liceu, pentru mine ultima promoție cu 11 clase. Am văzut apoi meciurile din 70 din Mexic, unde era și România și eram în timpul sesiunii de vară și în anul 3 la Politehnică. În 1974 am văzut meciuri la căminul ITN, probabil și pe antena de bulgari, pentru că dobitocul de Ceaușescu nu agrea fotbalul. La fel a fost în 1978, în 1982, în 1986 când antena de bulgari ne umplea de fericirea de a vedea acest spectacol unic. În fine, din  1990 am început să le vedem la TVR. Și în 1994 și în 1998 unde participa și România. Din 2002, nu am mai fost și noi la turneul final și vedeam meciuri prin Turcia, Italia, Grecia unde eram în vacanță.

Despre meciurile acestui campionat am mai scris. S-au consumat între timp și finala mică între Croația și Maroc. A luat a doua oară o medalie de bronz Croația lui Modric și asta arată cât de tari sunt acești croați la fotbal. Au două bronzuri și un argint și după Olanda, finalisă de gtrei ori fără noroc Croația este țara europeană cu un fotbal care trebuie luat în serios

În fine a fost și finala mare dintre Franța și Argentina. Eu mărturisesc că aveam favorită pe Franța. Spre șocul și surpriza mea  cea care conducea meciul era de departe Argentina cu Messi lider, care a și dat primul gol din penalti, ca apoi să se facă 2-0 din pasa lui Messi către Di Maria. Și repriza a doua a început la fel, Argentina imperială controla meciul. De Champs a făcut câteva schimbări și se echilibrează jocul. Și începe nebunia, penalti pentru Franța, și apoi gol din acțiune aparținând ambele lui Mbappe, 2-2 în două minute. Meciul este interzis cardiacilor argentinieni. Vin prelungirile, Messi marchează, 3-2 Argentina. Dar alt penalti pentru Franța și Mbappe egalează, 3-3. Și începe loteria la penalti. Argentina are jucători cu nervii tari și un portar excelent în Martinez și este 4-2 pentru Argentina! A fost cea mai frumoasă și nebună finală de campionat mondial!

Campioană mondială meritată este acum Argentina care-și va mai adăuga o stea! A treia!

Jurnal de mondial - înaintea finalei

Olivier Giroud sărutând chelia lui Walid Gregagui antrenorul Marocului și fost coechipier

Timp de aproape o lună toată ziua am urmărit meciurile de la Campionatul mondial de fotbal 2022.  Este poate cel mai controversat campionat mondial care se desfășoară iarna, nu vara, ca de obicei, că se desfășoară în Qatar, țară islamică cu interdicții mari pentru nemusulmani. Dar una peste alta a fost un campionat de fotbal excelent cu mari surprize. 

Aș face un recurs la istorie, campionatul mondial de fotbal este în faza lui finală o afacere de elite. Dacă la începuturi s-a afirmat o echipă sud americană Uruguay, ea nu a mai reușit rezultate notabile. În finale au pătruns doar câteva echipe, sunt unele care au fost doar o singură dată, cum a fost Ungaria în 1954, cea mai puternică din lume, învinsă în finala din Elveția de o Germaniei de Vest, suspectă de dopaj. A mai ajuns acum, ultima perioadă Croația, care confirmă având o medalie de bronz în 1998 și una de argint în 2018 și deci nu este o surpriză că va lupta și acum pentru medalia de bronz.  A mai pătruns într-o finală și Suedia în 1958 profitând că joacă acasă și că avea niște mari fotbaliști. Cea mai nedreptățită este Olanda care a jucat fără succes trei finale, în 1974, în 1978 și în 2010.  A mai fost și Cehoslovacia de două ori în finală în 1934 și 1962. Între câștigătoare au o singură reușită Anglia în 1966 și Spania în 2010. În rest titlul de campioană mondială este o afacere între America de Sud cu Brazilia de 5 ori și odată pierzând finala, Argentina de 2 ori și 2 finale pierdute. Pe de altă parte sunt în Europa Germania cu 4 titluri și 3 prezențe în finale pierdute, Italia cu 4 titluri mondiale și 2 pierdute și în ultimul timp de Franța cu 2 titluri mondiale și o finală pierdută în 2006. 

Și acum, să revin la actualitate. M-am oprit la grupe, între timp au avut loc optimile în care surpriza a fost victoria la penaltiuri a Marocului împotriva Spaniei. Marocul a recidivat și sferturi eliminând cu 1-0 Portugalia. Nu i-a mai mers cu Franța, fiind învins cu 2-0. A fost după mine un meci urât, cu un Maroc cu jucători obstrucționiști și cotonogari, ca Grecia la Europenele din 2004, chiar dacă au jucători extrem de tehnici, care sunt marocani ca origine, sunt de fapt născuți în Franța, Belgia, Olanda sau portarul Bono în Canada. Meciul a arătat calitatea lui Mbappe de la șuturile care au condus la două goluri date de Hernandez și Colo Mouani. Făcând apel la istorie, acum 1300 de ani arabii din Maroc au cucerit Peninsula Iberică, Spania și Portugalia, dar au fost respinși peste Pirinei de Franța. 

În sferturi s-a detonat bomba, Brazilia, considerată favorita turneului a fost eliminată la penalti  de Croația. A mai fost și meciul dintre Argentina care este în creștere de formă și cu un Messi formidabil și Olanda. Olanda era condusă clar cu 2-0, dar  egalează în prelungiri. La penalti se impune Argentina, pentru că jucătorii au avut încredere prin reușita liderului Messi. 

Apoi s-a desfășurat semifinala Argentina Croația și Messi a fost strălucitor și au învins cu un sec 3-0, cel mai bun meci al Argentinei.

Revenind la Franța, de departe cel mai așteptat meci din sferturi a fost Franța Anglia. A fost de departe cel mai spectaculos și frumos meci și pentru că nu au prea fost faulturi. Anglia m-a surprins ca fiind o echipă tehnică. A deschis scorul Franța cu un șut al lui Tschuameni. Au fost egalați de englezi printr-un penalti la un fault în careu al aceluiași Tschuameni. Penaltiul a fost sec executat de Kane. A revenit Franța cu 2-1 prin golul lui Giroud. Și din nou penalti, fault al lui Hernandez. A executat din nou Kane care a tras cât a putut peste poartă. În fotbal trebuie să ai noroc și să ai nervii tari. 

Și așa ne aflăm în fața ultimelor meciuri, finala mică între Croația și Maroc și marea finală între Franța și Argentina, oricare putând deveni a treia oară campioană mondială. Acest lucru confirmă statisticile mele. În acest meci voi ține cu Franța!

Nici medalia de bronz nu este de lepădat, pentru că Maroc poate deveni prima echipă africană care câștigă această medalie. Iar Croația trebuie să confirme că este una din echipele cele mai grele ale Europei. 

Așa că abia aștept aceste meciuri cu care se termină acest campionat mondial.

În Dilema veche au fost în numărul trecut și cel de azi două dosare care m-au melancolizat. Cel trecut era intitulat Tinerețe haine grele și cel de azi Cum sună viitorul. Am trăit tinerețea universitară în cea mai favorabilă perioadă finalul anilor 60, începutul anilor 70, când în România se trăia mai bine, se găsea mâncare, fumam țigări americane și presiunea ideologică nu era așa puternică. De abia în 1971 s-a trezit Ceaușescu cu tezele lui din iulie. Dar am făcut cele mai frumoase vacanțe la mare, la Costinești, Mamaia, Neptun și 2 Mai. Mergeam în Deltă și pe munte și vedeam campionatele mondiale de fotbal cu antene de bulgari. Cât despre viitor, acum la 73 de ani viitorul se poate sfârși repede.

Am remarcat azi un articol polemic foarte bun publicat de prietenul meu Mihai Vasilescu pe care vă invit să-l citiți

https://dilemaveche.ro/sectiune/caleidoscopie/iarasi-pe-marginea-prapastiei-2227498.html.

Azi a fost ultimul concert simfonica al anului la Filarmonica Pitești. Următorul este dedicat Crăciunului și este un concert popular.

Cu Constantin Borodin

În program s-a cântat în prima parte Concertul pentru violoncel și orchestră în si minor, op. 104 de Dvorak. Am avut surpriza unui solist foarte talentat, basarabeanul Constantin Borodin care a încântat publicul cu prestația sa. A fost bine acompaniat de orchestra Filarmonicii Pitești condusă de dirijorul Constantin Grigore. Borodin ne-a oferit și un bis dintr-o sonată pentru violoncel de Domenico Gabrielli. am făcut o poză cu tânărul violoncelist, remarcând că are nu nume faimos, iar el a răspuns modestă că nu are niciun merit, aparține familiei. 

În a doua parte am audiat Simfonia a V-a Reforma a lui Felix Mendelssohn, o operă muzicală extrem de puternică, scrisă de compozitor pentru aniversarea a 300 de ani de la Confesiunea de la Augsburg a reformei luterane în 1833, dar neacceptată din pulsiuni antisemite. Execuția simfoniei a fost reușită și aplaudată.

Azi dimineața se adunase prima zăpadă a iernii, dar s-a topit repede. Amintirile mele de copil din anii 50 sunt asociate cu zăpadă multă și săniuș pe maidanul din spatele străzii. 

Austria ne-a dat cu flit

Cam la asta se rezumă ceea ce s-a întâmplat ieri la sesiunea JAI, care punea problema admiterii în Schengen a României, Bulgariei și Croației. Croația nu prezenta probleme, doar noi și bulgarii ne-am trezit în ultimă instanță că Austria blochează admiterea în Schengen. Ceea ce este ridicol este că se pune problema emigrației ilegale transfrontaliere și că Croația va fi de acum o poartă deschisă pentru acești emigranți, prin faptul că emigranții părăsesc Serbia unde sunt cei mai mulți ilegali. Și călăuzelor sârbe le vine simplu, pentru că vorbesc aceeași limbă cu croații. Datele Frontex documentează că prin Croația au trecut anul acesta de 15 ori mai mulți decât din România. Austria, de fapt politicienii austrieci în frunte cu acest cancelar Nehammer pun în primejdie prin această decizie interesele economice ale Austriei în România. Austria prin OMV Petrom controlează industria petrolului din România, singura producătoare importantă din zonă și în perspectivă a gazelor din Marea Neagră și de asemenea, două din cele mai mari bănci din România. De ce această atitudine? Este simplu, avem bube-n cap! Una a fost legată de MCV, ridicat chiar acum României, și mai demult Bulgariei. Este acuzat nivelul de corupție. Dar, uite că justiția din România a scos din politică personaje importante, un prim ministru, a dovedit că președintele Băsescu este turnătorul securității și așa mai departe. Pe când în incoruptibila Austrie cancelari, miniștri joacă tontoroiul corupției și mai rău, se încurcă în relații dubioase cu Putin și ai lui. Chiar această decizie este determinată de sondajele care pun partidul lui Nehammer pe locul trei. Și pentru a găsi un acar Păun pentru emigrație ilegală cel mai ușor este să dai vina pe români și pe bulgari. Detectez în cazul nostru și o anume ranchiună care vine de acum 100 de ani, când și românii au avut un rol în prăbușirea Imperiului Habsburgic.

Avem și noi problemele noastre azi, dar în această chestiune, cei doi responsabili, Iohannis și Aurescu și-au folosit toate resursele, iar ministrul de interne Bode a negociat până în ultimul moment la JAI.

A contat mai mult interesul politic intern al Austriei. Îi urăm lui Nehammer să piardă exemplar alegerile din ianuarie.

Se dovedește încă odată că interesele locale, interne prevalează celor generale ale Uniunii Europene. Germania susținător necondiționat a intrării în Schengen a României nu a reușit să schimbe decizia Austriei. Se vede că pitici politici, precum aici Nehammer, sau Orban pun în pericol unitatea europeană. 

Suntem într-un moment politic care arată că inclusiv pe plan european este o criză de lideri politici. Ce să mai zic la noi când actuala coaliție este la mâna unui general cu probleme de doctorat și fără nicio veleitate politică care este și șeful guvernului și al PNL, alături de un dubios lider PSD populist care a caracterizat de minune totuși această coaliție de guvernare, ca guvernul lui Nicu și Marcel. 

Ce rămâne de făcut? Să continuăm cu vigoare campania de admitere în Schengen, pe căi politice și cu alte metode.

Pe plan intern se profilează un buget foarte generos cu anumiți bugetari, cu pomeni la unii oameni care nu merită ajutați. 

Din păcate am moștenit o industrie cu un profil nerealist. Dar s-a renunțat și la industrii folositoare, precum autocamioane, tractoare, autocamioane, utilaje agricole, asta în primul rând din cauza incompetenței celor care conduceau aceste întreprinderi, prostiei politice și imbecilității sindicale. Așa că azi exportăm cea mai importantă forță de muncă din Uniunea Europeană, pentru că nu suntem în stare să o plătim cum trebuie, importând în schimb muncitori din Asia cu pretenții mai mici. 

Am urmărit aseară joi 8 noiembrie un concert la Filarmonica Pitești avându-l dirijor pentru a 18 oară pe olandezul simpatic, dar și competent Theo Wolters. 

Am urmărit în deschidere Uvertura la Nunta lui Figaro a lui Mozart. De Mozart mă voi ocupa într-o postare ulterioară. A urmat Dublul concert pentru vioară, clarinet și orchestră a lui Max Bruch, având soliști pe doi interpreți locali, violonistul Mădălin Sandu și clarinetistul Ionuț Tolea. Din păcate vioara aproape nu s-a auzi! 

În parte a doua a concertului am audiat Simfonia în re minor de Cesar Franck cu ocazia aniversării a 200 de ani de la nașterea compozitorului francez. 

Am mai avut timp să mai văd și serialul Slow Horses, seria a doua după un roman al lui Mick Herron cu spioni ruși. 

A venit iarna, a fulguit în prima zi din decembrie, și plouă de zor. Unde sunt zăpezile de altă dată?

De 1 Decembrie

De 30 de ani sărbătorim Ziua Națională a României de 1 Decembrie și și este un prilej de meditație. A fost decizia lui Iliescu și  parlamentului dominat de feseniști criptocomuniști să fixeze această dată ca Zi Națională. Este ziua Marii Adunării de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 de Unire a Transilvaniei cu România. Ziua aceasta care naște an de an probleme pentru că o sărbătorim doar noi, etnicii români. Pentru că, deputatul Botond a declarat cu dreptate că în Ardeal nu trăiesc doar românii, ci și unguri, sași, acum plecați în majoritate, evrei și alții. Asta a stârnit furia naționalistă a unei false patrioate, alde Șoșoacă, care culmea are origini slave și care a început să urle să-l acopere pe deputatul etnic maghiar. După asta s-a umflat naționalismul și în Marcel Ciolacu, șeful PSD și a unor demnitari PNL care cer ieșirea UDMR din coaliția de guvernare. Iliescu știa clar ce probleme apăruseră în martie 1990, cu confruntări etnice la Târgu Mureș, dar a decis să declarăm Ziua Națională în 1 Decembrie. Și să-l huiduie Petre Roman pe, poate cel mai îndreptățit vorbitor la Alba Iulia în 1 Decembrie 1990, pe Corneliu Coposu liderul PNȚCD, ardelean legat de rudele care au participat în 1918. Liderii Marii Adunări de la Alba Iulia, Iuliu Maniu, episcopul unit Iuliu Hossu care a citit declarația de unire au murit, și alții au au pătimit în pușcăriile comuniste. 

Toate aceste au fost uitate pentru că Iliescu se temea de Regele Mihai și de tot ce reprezenta el, inclusiv Ziua Independenței României de 10 Mai 1877.  Atunci a apărut România pe harta lumii ca țară independentă și suverană! Și românii au plătit tribut de sânge pentru independență în război și merită să se facă și o paradă militară. Că este așa putem vedea că SUA serbează 4 Iulie în 1776, Ziua Independenței, nu ziua când Lincoln a declarat egalitatea tuturor cetățenilor, inclusiv a negrilor, care poate este la fel de importantă! În plus 10 Mai este primăvara, când este frumos afară și mai ales nu are nicio semnificația negativă pentru unii cetățeni români. Așa că ar fi o decizie de bun simț a Parlamentului de a reveni la Ziua Națională de 10 Mai!

În context m-a bucurat vizionarea piesei Mitică Popescu a veteranului Camil Petrescu, care reabilitează miticii eroi a Războiului de Întregire 1916-1918. Și în același context m-a iritat foarte tare articolul lui Mihai Maci care se ocupa de doctoratele plagiate. Dacă s-ar fi rezumat doar la asta nu ar fi fost nimic, dar Maci a găsit de cuviință să-și dea cu părerea despre armata română în Primul Război Mondial. Dacă ar fi făcut-o vreun mitic de pe la București n-ar fi nimic, ei, regățenii au suferit de lipsa armamentului, de dezastrul de la Turtucaia, de retragerea din  Moldova unde s-a prăpădit și bunicul matern. Dar românii ăia prin jertfa și sacrificiul de la Mărăști, Oituz, Răzoare, Mărășești au rezistat și respins ofensiva armatei germane și în condițiile colapsului armatei ruse atinse de virusul revoluționar și Moldova nu a fost ocupată. Asta a creat premisele ca Transilvania să se unească cu țara și orădeanul Mihai Maci să nu vorbească azi ungurește. Cum spunea Apelles, cizmare nu mai sus de cizmă!

Să sperăm că totuși Austria nu inventează rute pentru emigranți prin România și acceptă intrarea noastră în Schengen.

Mă așteptam ca PNL să rupă coaliția cu PSD care furnizează numai demnitari corupți precum acest sinistru Bădălău, nu să se rupă de UDMR. Că toate partidele au și ele niște Bădălăi, asta este din păcate!

Am urmărit joi de ziua națională un concert mai deosebit la Filarmonica Pitești. A fost un concert de muzică electronică conceput de Mihai Toma, care a cântat și la fluier și la sintetizatoare. El a fost însoțit de violonista Diana Jipa, pianistul Ștefan Doniga, bateristul cuban Alexander Himley Benavides, soprana Daniel Bucșan și acompaniat de orchestra filarmonicii Pitești. Concertul a exploatat teme românești, Barbu Lăutaru, Mociorița, Târgoviștea, Așa-i românul, Ciocârlia și Hora Unirii. A fost un spectacol plăcut viu aplaudat de melomani. Mihai Toma este un muzician cu origini piteștene, fiul a dos colegi de serviciu.

Fotbalul m-a obligat să mă uit la televizor și nu am mai văzut filme, doar ieri am văzut două: Poker Face de Russel Crowe, despre un jucător profesionist de poker, putred de bogat și ajuns la final pentru că are un cancer terminal și vrea să pună la punct lucrurile relațiile cu prietenii și cu fiica lui. Am mai văzut și un film thriller cu Banderas, mult mai bine făcut.

Ieri am fost la matineu la Teatrul Alexandru Davila să văd Un pedagog de școală nouă după schițele lui Caragiale cu Marius Chicoș Rostogan, pedagogul controversat. Îl recomand la toți piteștenii!