Povești de Crăciun

Azi, de dimineața Crăciunului n-am renunțat la obișnuitul meu exercițiu sportiv. Era o dimineața senină, roz după cum reflectă soarele dimineața. L-am făcut la aparatele din Parcul de la Finanțe. Tot exersând mi-a atras atras ceva ce se întâmpla peste drum. Acolo se află prima vilă construită în zona care era la venirea mea în 1974 la Pitești zona cea mai urâtă și insalubră din centrul orașului. Erau niște cocioabe care urcau dealul pe Calea Craiovei și se terminau unde se construiseră blocuri. Primul, pe partea dreaptă era blocul de patru etaje unde am locuit la venirea mea în Pitești.  Toată zona a fost dărâmată după cutremurul din 77 și se amenajaseră parcuri, inclusiv cel unde mă desfășuram sportiv. Primul care a primit retrocedaarea terenului aparținând familiei este un un cunoscut pictor piteștean și își construise o vilă foarte frumoasă cu un mozaic pe exterior. Acum vila este înghesuită de alte vile și mai ales de clădiri de birouri. Ei bine, în fața acestei vile se afla parcată o salvare. După câteva minute din vilă au ieșit paramedicii, probabil fusese o urgență? Totuși în curte se mai agitau trei persoane, cineva a deschis larg porțile, curtea nu părea a fi amenajată pentru parcare, iar după ceva timp  a apărut o dubă de servicii funerare. Deci se produsese inevitabilul, murise cineva în această casă. A murit fericit/ă în dimineața de Crăciun, dimineața Nașterii Domnului.

Prietenul Iulian a fost în această dimineață la cimitir. La cei care vindeau lumânări, flori și alte accesorii se făcuse coadă. Sosește un tânăr mai bronzat însoțit de niște dame și se duce direct în față să ia de ce avea nevoie, ignorând pe cei care așteptau. Iulian chiar l-a interpelat. Degeaba! Este rezultatul educației precare, și poate și a faptului că nu se mai face armata, care dădea un pic de disciplină la recalcitranți și nesimțiți. Ar trebui cumva un serviciu alternativ în scop social?

La prânz pe o vreme splendidă, senin, dar fără zăpada de Crăciun am ieșit la plimbare în parcurile de pe marginea Argeșului. Când să ies de pe strada Sfânta Vineri am trecut pe lângă Casa de Rugăciuni a cultului creștinilor după evanghelie. Tocmai se terminase predica și ieșea lumea din curte. Și am văzut spre surprinderea mea printre credincioși o doamnă din acea minoritate etnică care vinde în piața șoptit: țigări, țigări! Cum s-o împăca ocupația respectivei cu preceptele Bibliei?

Citisem niște lucruri interesante în ultimul număr, cel de Crăciun al Observatorului Cultural. 

Era interviul luat doamnei Sonia Devillers. Este autoarea unui roman de succes  care este parte a biografiei ei. Doamna Devillers a găsit  pe lista de evrei vânduți de statul român și numele bunicilor ei materni, Deleanu și a rămas șocată. Și așa a scris Les Exportes. Autoarea a făcut investigații discutând atât cu mama ei, plecată la 14 ani din România cât și cu bunicii. Erau evrei asimilați și-au schimbat și numele după 45, trăiau revanșa la atmosfera antisemită a anilor 30, erau membri ai PMR și au trăit și șocul excluderii. Au emigrat alegând libertatea în Franța. Amintirile bunicilor era în conjuncție cu Jurnalul lui Sebastian, dar în pofida acelor vremuri trăiau cu amintiri românești frumoase. Problema libertății pare de neînțeles pentru tinerii de azi, dar eu și alții am trăit uriașa frustrare a presiunii și minciunii ideologice comuniste și a lipsei de libertate.

Sorin Alexandrescu continuă acțiunea sa de reevaluarea a personalității unchiului său Mircea Eliade. Asta pornind de cartea unui italian, Roberto Scagna, Libertate și teroare a istoriei, dedicată personalității lui Mircea Eliade, unul din fondatorii istoriei religiilor. Pentru aceasta folosește conceptul cheie illo tempore tradus cam ca pe vremuri. Acesta ar descrie metoda scriitorului Mircea Eliade pentru definirea unui timp imprecis. Aici aș adăuga o notă personală. Pentru mine a fost o surpriză atunci când am citit volumul de scrieri al lui Eliade, apărut prin 1971, dacă nu mă înșel: În curte la Dionis. Suna complet diferit de ce se scria pe la noi, cu nota specială de fantastic. Adevărul trist despre marile personalități culturale ale interbelicului este că mai toți au fost atrași de ideologia Gărzii de Fier, probabil și din cauza mentorului Nae Ionescu. Asta s-a întâmplat cu Eliade, dar și cu Cioran, și cu mai tânărul Constantin Noica. Citind Schimbarea la față a României, ediția princeps, nu cea jumulită de Cioran și livrată lui Liiceanu pentru publicare la Humanitas, m-a șocat admirația pentru Stalin și comunism. Așa credea bietul Cioran prin anii 35, nu schimbaseră încă bolșevicii la față România. 

Aș mai adăuga faptul că au apărut în românește scrieri și poezii de Pier Paolo Pasolini. Eu îl știu pe Pasolini regizorul ale cărui filme sunt ca niște pumni în plex. Să amintesc doar de Teorema sau de Salo.

În final la plimbare se vedeau munții Iezer Păpușa și am făcut și niște poze, lumea se plimba și pe Argeș erau lebede.

La Mulți Ani de Crăciun!