miercuri, 30 iulie 2014

Actualităţi liberale şi nu numai...

M-am abţinut să comentez evenimentele politice întâmplate în acest sfârşit de iulie.
Acum doi ani apele politicii româneşti era foarte agitate cu referendumul şi mai ales cu interpretările mai mult sau mai puţin odioase a procesului democratic din România.
Chiar dacă nu am văzut efervescenţa de acum doi ani, sâmbătă s-a produs un eveniment important cele două partide importante de pe dreapta eşichierului politic românesc au votat în unanimitate fuziunea. PNL şi PDL vor deveni în 2016 un singur partid cu denumirea istorică de PNL. Din raţiuni electorale pentru prezidenţiale vor funcţiona sub denumirea de Alianţa Creştin - Liberală, nefiind timp pentru fundamentarea legală a noului partid.
Raţiunea acestei fuziuni este în primul rând de a echilibra scena politică românească. PSD este partidul de stânga mamut capabil să contorizeze cam 40% din voturile românilor. PNL şi PDL cu bazinele lor electorale de cam 20%, respectiv 15% pot dau un rezultat electoral de cam 35% care echilibrează evident scena politică autohtonă.

Acest important eveniment şi decizie politică luată de liderii celor două partide au stârnit reacţii şi respingeri atât de la adversari cât şi de la susţinători.

Este criticat faptul că decidenţii au uitat cum de puţin timp PNL şi PDL se aflau pe poziţii antagonice privind guvernarea din România.
Se reproşează PNL că a rupt alianţa USL, de parcă ar fi dorit-o neapărat. Dacă intrigantul Ponta ar fi acceptat mişcarea liberală cu Johannis, vice-prim ministru  USL ar fi existat probabil şi azi, chiar dacă Antonescu şi-a dorit clar desprinderea de PSD.
Îmi amintesc cum aceiaşi experţi, analişti şi consultanţi politici acuzau alianţa USL ca fiind împotriva naturii, o alianţă dreapta stânga. Acum când cele două partide româneşti importante de dreapta fuzionează aceeaşi specialişti în părerisme spun că nu este bine, că se va reproşa guvernarea Boc PDL - ului iar PNL-ului nereuşitele guvernării Ponta - USL!
Alţii deplâng ieşirea din prim planul politic al lui Crin Antonescu, maestru al vorbelor, care ar fi fost capabil să-l învingă pe candidatul PSD, Victor Ponta. 

Experţii şi nemulţumiţii spun că probabilul candidat Johannis nu corespunde. Este sas şi pe deasupra mai rău, reformat, adică nu este ortodox.
Ştiam din istoria tensionată a Ardealului şi a Principatelor că duşmani erau catolicii -papistaşii, care au convins pe jumate din ardeleni să treacă la religia romană.
Culmea că folosirea limbii române în scrieri şi administraţie este datorată reformei, fie şi ea calvine ungureşti. Deci cu ei nu am fi istoriceşte în dispută! Dar încurcate sunt căile Domnului!
Se reproşează lui Johannis lipsa verbozităţii miticeşti bucureştene. Aş atrage atenţia că cel mai carismatic om politic interbelic, Corneliu Zelea Codreanu nu era în stare să ţină un discurs, ba chiar s-a încurcat la prima sa adresare în Cameră şi a vrut să scoată pistolul, după cum mărturisea!
Soluţia Johannis este dată de impozanta figură a sasului ardelean de un metru nouăzeci şi cinci, cu o privire relaxată şi o figură deschisă, cu activităţi administrative excelente şi scump la vorbă ca toţi ardelenii. Doar Boc făcea o figură aparte, deh profesia de jurist!

Cel mai tare mă nedumereşte acţiunea lui Călin Popescu Tăriceanu. El, care era epitomul liberalismului românesc, cu descendenţe liberale ce ne amintesc de faimosul Agamiţă Danndache.
Pe lângă el se găsiră nişte Caţavenci, care par a fi în solda PSD. Nimic mai penibil pentru Tăriceanu să invoci refacerea USL, când tu ai fost iniţial un adversar al acestei uniuni contra naturii. Cert este că toţi aceşti ejusdem farinae speră să muşte din zestrea PSD ca să nu rămână fără coledzi.....

Vom avea la toamnă înfruntarea dintre un trombonist şi un interpret la orgă, între un surogat de Sergiu Malagamba şi un discipol al lui Honterus, Teutsch şi ...Bach!


Proastă zi şi-a ales Victor Ponta pentru lansarea lui la prezidenţiale, pe vremuri inundaţii şi sinistraţi, cu apă multă, de ne amintim de Traian Băsescu, duşmanul său putativ. Oare?

marți, 29 iulie 2014

Despre frică

Am citit unul din cele mai bune articole ale lui Gabriel Liiceanu:

http://www.contributors.ro/cultura/%C8%99i-acum-despre-frica-valiza-lui-n-steinhardt/

Şi asta m-a pus pe gânduri.
Când mi-a fost frică?
Îmi mai este frică acum?

Când intri în conflict cu autoritatea ţi-e frică?

O amintire de conflict cu autoritatea a fost de prin clasa XI-a, când am fost dat afară de la oră de către faimosul profesor de istorie Nicolae Simache. Eram complet nevinovat, citeam un roman poliţist pe sub bancă, dar colegul meu Adi şi unul din spate se hârjoneau şi Simache m-a văzut pe mine care probabil reacţionasem enervat la prostiile colegilor. Am plecat din clasă amărât, dându-mi o palmă peste frunte de necaz. M-am retras în toaletele băieţilor, chiar dacă nu eram fumător în acea vreme. Elevul de serviciu m-a recuperat şi m-a adus înapoi, Simache exclamând retoric şi îngrijorat:"Credeam că vrei să  te sinucizi?", declanşându-mi în interior un hohot homeric de râs. Am fost trimişi eu şi Adi S. la directoarea Aspasia Vasiliu să fim muştruluiţi. Mie-mi păsa că îi chemau pe ai mei la şcoală şi-mi era frică! Doamna directoare a verificat rezultatele la olimpiada de matematică, faza locală şi a schimbat foaia, aveam amândoi punctaje maxime! Şi totul s-a redus la o dojană părintească.

În perioada studenţiei am avut câteva ciocniri cu autoritatea miliţienească. 

O dată la ţară m-au chemat la postul de miliţie că n-aş fi avut viză de flotant, de fapt pentru că umblam cu părul lung. Şi i-am sfidat cu exemple privind părul şi barba lui Marx,  am plătit o amendă,  revenind la postul de miliţie unul mai rău m-a ameninţat şi am fugit de la post, lăsându-l cu gura căscată, eu înjurând de obidă şi de frică. Nu m-au mai abordat miliţienii rurali de atunci! 

Ală dată am luat şi un pumn în barbă într-o anchetă la ştrand de la un căpitan de miliţie, care şi-a pierdut apoi brusc interesul, cazul devenea o afacere cu trafic de valută şi nu-l mai interesam.

Am constatat apoi ura imbecilă a unui miliţian ploieştean care ne căuta nod în papură pe cînd studiam la Biblioteca municipală din Ploieşti pentru examenele studenţeşti. Omul trăia complexele de inferioritate generate de diferenţele culturale pe care căuta să le desfiinţeze prin autoritatea sa abuzivă.

Chiar când am terminat facultatea şi eram la mare într-un grup de tineri francezi, la o discotecă, un individ a încercat să mă agreseze şi şi mă ia la bătaie, probabil dinb cauză că eram cu aceştia şi că l-am oprit să agreseze o tânără franţuzoaică. Norocul meu este că l-au liniştit doi tineri solizi şi individul a abandonat proiectul. Am aflat apoi că tipul era securist, probabil cel de staţiune?

Cred că în toate aceste poveşti miliţieneşti nu mi-a fost frică, ci doar am avut un sentiment de revoltă generat de abuzul autorităţii subiective!

Frica de care ne povesteşte exemplar Liiceanu prin pilda din Jurnalul Fericirii al lui N. Steinhardt am resimţit-o însă ulterior în viaţă mea de angajat la stat.
În faţa aceleiaşi autorităţi mult mai abuzive şi mai tenebroase care era securitatea!
Sentimentul de frică cel mai puternic ţi-l dădea contactul cu această autoritate, pentru că oamenii ei exploatau din plin temerile oamenilor faţă de ea. Am avut doar odată o izbucnire de revoltă când mi s-a cerut colaborarea şi am refuzat-o şi culmea fără consecinţe. Nu m-au mai căutat, decât în situaţia specială când un prieten a rămas în străinătate şi eu habar n-aveam şi altă dată indirect, când cineva m-a turnat că povesteam în public despre evenimentele de la Braşov din 15 noiembrie 1987. Atunci ameninţările au venit indirect via secretarul de partid pe institut!

Sentimentul de frică faţă de aceste ameninţări este normal, securitatea putea să îţi provoace cele mai mari rele. Dar era la fel de extraordinar şi eliberator era sentimentul când am înfruntat-o în situaţia descrisă mai sus! Am crescut în ochii mei!

Ei bine, acest sentiment de frică mi-a dispărut după 22 decembrie 1989!

Cel mai tare mă enervează când aud pe unii care acuză frica pe care am resimţit-o în comunism, unii prea tineri ca să înţeleagă atmosfera de atunci, dar şi pe unii contemporani de ai mei care clamează cu neruşinare că nu le-a fost frică sau acuză pe alţii de teamă şi de compromis!

Dintre aceştia se recoltează falşii profeţi, lăudăroşii care ştiau cu exactitate cum o să se ducă dracu' comunismul, acum, nu atunci!

luni, 28 iulie 2014

Stâlcirea incrementală a limbii române după Andrei Pleşu

Domnul Andrei Pleşu în simpaticul său comentariu săptămânal de la Adevărul se preocupă de vorbirea persoanelor publice.

http://adevarul.ro/news/societate/cresterea-descresterea-limbii-romane-1_53d5ee210d133766a8ccb5b4/index.html?science=53d66f4a72bcc#_=_

Comentariile d-lui Pleşu au fost tare simpatice şi amuzante, ca de obicei!
Şi se declară deranjat de folosirea neîngrijită a limbii strămoşeşti.
În acest scop exemplifică cu câteva cuvinte pe care nici spellerul meu de limbă română de pe computer nu este familiar.

Am citit şi opiniile unor forumişti care i-au atras atenţia că de exemplu barbarismul matrafoxat este vechi, cum este şi dl. Pleşu, adică o băutură artizanală din vremea comunismului care conţinea printre altele şi alcool, destinată să-ţi spargă creierii! 
Alţii au detectat şi calcul din engleză folosit la creşterea incrementală
Învaţă şi dl. Pleşu şi alături de el şi noi prin generozitatea unor forumişti care-l apreciază pe dl. Pleşu.

Pe mine mă deranjează extrem de tare nu atât repercursiunile pronunţate aşa, cât mai ales ca şi-urile puse prost, în locul unor necesare cacofonii!

Dar problema rămâne! 
Cum de avem atâtea persoane publice inculte şi incapabile să vorbească corect româneşte? 
Cum a produs şcoala românească asemenea specimene? 
Cum de sunt selectate tocmai ele? 
De ce la cultură punem maghiari, când totuşi ne referim la cultura română? 
Pentru că, cu tot respectul faţă de amicii maghiari trăim în România şi cultura majoritarilor este în primul plan. 
Sau aici facem exces de corectitudine politică?

Personal sunt îngrozit cum vechiul sistem comunist de promovare a fost parcă menţinut şi la vârf sunt tot felul de nulităţi, precum căcatul în apă cum se exprima plastic în personaj din romanul polonezului Jerzy Andrzejewski: Cenuşă şi Diamant, pe care l-am citit cu pasiune, după ce văzusem filmul lui Wajda. Era mult mai dur decât filmul la adresa comunismului!

La noi ceva nu este în regulă, cei de la vârf fac o virtute din ignoranţă!
Foarte puţini lideri politici ştiu să stăpânească corect.
Unul dintre ei tocmai a ieşit din prim-planul politic. Este vorba de Crin Antonescu, care şi din acest motiv a fost împroşcat de invective imbecile de adversari cu pretenţii intelectuale cu vechime mai mare sau mai la fefe.

Mi-aş dori ca liderii României să arate mai bine!
Măcar din punctul rostirii cuvintelor româneşti! 

miercuri, 23 iulie 2014

Tezele din iulie

Uitându-mă pe Digi24 am văzut că acest post a dedicat emisiuni despre Tezele din iulie 1971.

Pentru că am fost martor al acelui eveniment am să încerc să-l rememorez.

Eram între anul IV şi anul V şi aveam luna de practică la IFA Măgurele. Angajaţii acestui Institut de Fizică Atomică erau oameni subţiri, în majoritate  şi luau în derâdere acţiunile ideologice care se preconizau. Unul glumea: "gata cu Colecţia Enigma! Nu mai citiţi poliţiste capitaliste!" 

Până atunci nu dădeam doi bani pe ideologie!

Şurubul se desfăcuse de prin 64 -65 şi nu se mai dădea prea mare importanţă pe chestiunile ideologice.
Televiziunea avea creatori de valoare, emisiuni bune şi pentru marele public şi pentru cei îndrăgostiţi de cultura de calitate.
Se tipăreau cărţi traduse din limba engleză, care erau la obroc înainte, Kafka apărea în Biblioteca pentru toţiSecolul 20 devenise o revistă de cultură internaţională de mare clasă, România Literară a înlocuit din 1968 Gazeta Literară şi de atunci cred că nu am scăpat niciun număr, poate doar în situaţii speciale.

1968 a fost anul romanului apăruseră Animale bolnave de Breban, Frumoşii nebuni ai marilor oraşe de Fănuş Neagu, F de D.R. Popescu. Debutase Augustin Buzura, apăruseră Viaţa ca o pradă şi Delirul de Marin Preda.

Un succes nebun înregistrase Petru Popescu cu Prins şi Dulce ca mierea e glonţul patriei
Era invitat pe la tot felul de întâlniri cu studenţii. Fiind absolvent de engleză ne-a recitat sonetul 135 în care marele Will (hahaha..) valorifica acest cuvânt will cu multiple înţelesuri în 14 moduri, după o analiză literară!
L-am rugat să-mi dea un interviu pentru revista Ing, unde eram redactor. L-am sunat m-a invitat la el, în blocul din strada Fucik (de fapt Masaryk! cum este numită azi). Stătea într-un apartament dintr-un bloc interbelic. 
Mi-a oferit un pahar de vin de Drăgăşani din podgoria familiei. Mi-a spus că este bucureştean de 8 generaţii. 
Avea pe masa de lucru o maşină de scris şi deschis un dicţionar explicativ al limbii române.
Mi-a spus să procedăm americăneşte, parcă prevedea pasul pe care-l va face ulterior!
Eu i-am pus întrebări şi el mi-a bătut  la maşina de scris răspunsurile. Din păcate, mi-am pierdut aceste foi acasă, la Ploieşti. Nici revista Ing nu o mai am. Şi cu interviul a fost un mare scandal. Prietenul meu, Valeriu Demetrescu mi-a pus în pagină interviul şi a folosit ca adresare cuvântul Domnule. Ei bine, asta a stârnit o furtună în presa studenţească şi am fost făcut în Viaţa Studenţească cu ou şi cu oţet pentru această formulare, ironizat pentru neologismele din.....cronicile mele plastice. 
Şi interviul apăruse în numărul festiv al revistei politehniştilor, Ing din mai 1971! Adică când se aniversau 50 de ani de la înfiinţarea PCR! Deci cu două luni înainte de tezele din iulie!

Măsurile tezelor le-am resimţit imediat!

În Bucureşti rulau pe ecrane legendarele filme Butch Cassidy şi Sundance Kid şi Adio Prietene!
Butch Cassidy ....era un western, care l-a făcut celebru pe Robert Redford, unde interpreta unul din rolurile principale împreună cu Paul Newman. Filmul era eroic şi cei doi bandiţi aveau o imagine pozitivă, aşa că out cu filmul de pe ecrane.
În Adio prietene! jucau doi alţi monştri sacri Alain Delon şi Charles Bronson care plănuiau să jefuiască o bancă. Îmi amintesc succesul înregistrat de faza pe care o făcea Bronson în film, umplea un pahar cu apă şi apoi introducea monede până când apa se revărsa. Jocul prinsese pe toate terasele bucureştene şi campion era declarat cel care putea introduce cele mai multe monede fără să verse apa! Iar un film cu bandiţi pozitivi, out şi cu ăsta de pe ecrane.

Cel mai deranjant că dobitocii interziseseră toate discotecile cunoscute din Bucureşti. 
Eu urma să fac şi a doua practică, în august, la Termocentrala Grozăveşti. 
Stăteam la cămin şi i-am făcut proiectul la Centrale Nucleare Electrice unei cunoscute sportive, colegă cu mine. Era baschetbalistă şi s-a măritat cu un celebru ciclist al vremii, iar fiul ei tocmai a încheiat o carieră de ciclist de performanţă şi comentează la Tour de France! M-am ales din afacere cu 400 de lei! O grămadă de bani pentru vremea aceea! Mă împrietenisem cu o elevă de la liceul german la Ştrandul Studenţesc Tei şi voiam să mergem seara la discoteci. Am descoperit o discotecă ascunsă la Athenee Palace şi mergeam seară de seară acolo, unde nu erau decât câteva persoane. Ţin minte că era la modul hitul lui Tony Christie Is this the way to Amarillo  şi  Middle of the Road cu  Chirpy Chirpy Cheep Cheep pe care l-am pus chiar acum de pe Youtube!
O tempora!

Restricţiile astea nu au ţinut chiar aşa de mult, lucrurile au continuat cam la fel în anii '70. 
Mai ales la mare. Mergeam în fiecare an, din 1968 la Tabăra Studenţească la Costineşti, unde am aflat în 1969 ulterior că m-am conversat în slip cu  şeful studenţimii şi tineretului, viitorul preşedinte ...Ion Iliescu!
În acel an 1971 m-am programat la Costineşti în septembrie şi atunci la un autostop cu un Opel sport un neamţ m-a dus până la Neptun cu viteza de 180 km/h! Cred că doar acum câtva timp am mai mers ocazional cu această viteză incredibilă în acea vreme!

La mare era Occidentul nostru cu înlocuitori, pentru conaisseuri Occident nechezol şi situaţia a mai ţinut aşa până pe la mijlocul anilor 80, când ascultam odată pe interzişii Phoenix la magnetofon, doar acolo se mai putea!
Uite că pe Phoenix i-am ascultat şi am dansat o noapte întreagă la Barul Litoral din Eforie Nord în vara lui 1969. Dimineaţa i-am văzut cum se salutau cu cei de la Sideral Modal Quartet. Iar trebuie să invoc melodia lui Phoenix, ......Vremuri!

Tinereţea şi starea aia specială de je m’an fiche care ţi-o dă vârsta de 20-23 de ani, astea contau atunci!  

Televiziunea publică s-a degradat şi s-a scurtat la două ore cu ce a mai făcut cuplul Nicu şi cu Leana, romancierii şi poeţii au fost cenzuraţi şi interzişi. Atunci s-a prăpădit Marin Preda nu înainte de a-i apărea Cel mai iubit dintre pământeni, roman extrem de dur la realităţile comuniste. Mai rămăsese Buzura cu romanele sale extrem de dure şi triste despre viaţa pe care o trăiam şi pe care românii o regretă azi fariseic!
Românii uită tot ce a generat nenorocirea ideologică declanşată impresionabilitatea unui rural viclean şi obtuz, dar cu aspiraţii de lider mondial care ne-a transformat în fiinţe care luptau pentru supravieţuire în vreme de lipsuri alimentare, frig, benzină raţionalizată, curent tăiat, lifturi stricate ca în 1984 al lui Orwell.
Televiziunea publică s-a degradat şi s-a scurtat la două ore cu ce a mai făcut cuplul Nicu şi cu Leana, romancierii şi poeţii au fost cenzuraţi şi interzişi. Atunci s-a prăpădit Marin Preda nu înainte de a-i apărea Cel mai iubit dintre pământeni, roman extrem de dur la realităţile comuniste. Mai rămăsese Buzura cu romanele sale extrem de dure şi triste despre viaţa pe care o trăiam şi pe care românii o regretă azi fariseic!
Românii uită tot ce a generat nenorocirea ideologică declanşată impresionabilitatea unui rural viclean şi obtuz, dar cu aspiraţii de lider mondial care ne-a transformat în fiinţe care luptau pentru supravieţuire în vreme de lipsuri alimentare, frig, benzină raţionalizată, curent tăiat, lifturi stricate ca în 1984 al lui Orwell.

Românii uită tot ce a generat nenorocirea ideologică declanşată impresionabilitatea unui rural viclean şi obtuz, dar cu aspiraţii de lider mondial care ne-a transformat în fiinţe care luptau pentru supravieţuire în vreme de lipsuri alimentare, frig, benzină raţionalizată, curent tăiat, lifturi stricate ca în 1984 al lui Orwell.



Ceauşescu a transformat în realitate distopia lui Orwell!

duminică, 20 iulie 2014

Sub zodia lui Caragiale


Am primit o poză de grup cu scriitori avându-l ca personajul cel mai important pe Ion Luca Caragiale.

Sunt acolo şi canonicii Coşbuc şi Vlahuţă, dar Nenea Iancu domină prin importanţa sa literară şi a moştenirii sale!

Pentru mine Caragiale înseamnă liceul de excepţie unde m-am format intelectual, cu magiştri profesori de care îmi amintesc cu mare emoţie şi plăcere.
Pe Caragiale l-am descoperit cu savoare acum în democraţie. O scrisoare pierdută este arhetipul politicii din România prin personaje. Am înţeles-o acum când poţi face alegeri. 
Sunt multe rele, din păcate, în caracterul românului.

Sunt momente când relele comportamente obscurizează calităţile compatrioţilor noştri!

Dar eu cred în români, precum a crezut şi Caragiale când le-a satirizat defectele!

Trăim în ţara lui Caragiale şi asta ne ocupă tot timpul!

Doi ani de la referendum

La 29 iulie se vor împlini doi ani de la ziua referendumului de demitere al preşedintelui Băsescu.

Gândurile îmi sunt provocate şi de un interviu în Dilema veche al jurnalistului Petre Iancu, de la Deutsche Welle.

Evenimentele care au precedat acest eveniment politic a au avut interpretări diferite la 180 de grade, funcţie de tabăra implicată.

Ce se poate spune despre aceste desfăşurări după doi ani?

Înfiinţarea USL a avut ca obiective şi pe acesta, demiterea preşedintelui Băsescu, în afara câştigării alegerilor parlamentare din toamna lui 1912.

Că procedura de demitere a preşedintelui a fost grăbită şi neinspirată. 
De ea se face vinovat în primul rând prim ministrul Ponta, nu şi Crin Antonescu, care a avut parte de foarte neinspirat intermezzo prezidenţial, atacat şi de media prietenă preşedintelui Băsescu, adică aproape toate ziarele importante şi câteva canale de televiziune.  
Nu poţi să provoci un asemenea eveniment politic în mijlocul verii., când lumea este cu gândul la concedii. Şi în această situaţie specială un număr enorm de români au participat la referendum. Soluţia prezenţei obligatorii a jumătate din electorat a fost iarăşi o problemă controversată. Prezenţa a 8,5 milioane de votanţi nu a fost suficientă după datele furnizate de pomposul imbecil ministru de interne Rus, una din marile catastrofe ale anului 2012! 
Şi în aceste condiţii, în care toate statisticile serioase arătau că românii sunt mai puţini ca în 1990, a fost acceptată o cifră care nu era acoperită de realitate.

Şi Victor Ponta a mai primit de la Comisia UE şi nişte indicaţii speciale, care au facilitat menţinerea lui Traian Băsescu în funcţie.

Şi în aceste condiţii Curtea Constituţională a pregetat, speriată de numărul enorm al votanţilor anti Băsescu.

Până la urmă referendumul a fost invalidat şi Băsescu a fost repus în funcţie şi ne-a păstorit şi ne mai păstoreşte în stilul său specific încă 2 ani jumate! Obiectivul lui Ponta de a umbla nestingherit pe la UE nu a fost îndeplinit. În schimb Băsescu a avut grijă să-l chinuiască e cu jocul lui lipsit complet de fair-play şi raţionalitate.

Alegaţiile taberei pro-Băsescu au fost dintre cele mai mari gogoriţe propagandistice post decembriste. 

Ideea unei lovituri de stat care a fost persuasiv şi extrem de iresponsabil difuzată în Occident. 
Ea este una din operaţiile de otrăvire propagandistică cu efecte similare cu mineriadele. 
Există iresponsabili printre care jurnalistul mai sus menţionat şi mai ales Vladimir Tismăneanu, un sinecurist obraznic şi neruşinat al regimului Băsescu care susţin această teză stupidă în continuare.

Teoria loviturii de stat a prins, au fost înşelaţi şi europenii şi americanii prin ambasadorul Gitenstein, care ulterior şi-a nuanţat opiniile. Cel mai jenant moment a fost ocazionat de vizita lui Gordon de la State Department, ca un paşă venit să mazilească pe domn ca-n vremea fanarioţilor, rău informat şi arogant, dăunând filo-americanismului genetic al românilor! 
Toată această apă de ploaie propagandistică s-a scurs şi în ea mai cred doar unii, care nu au contact cu realităţile româneşti. O lovitură de stat în care toate deciziile s-au luat prin vot în Parlament, cu ajutorul unei majorităţi false, cum la fel s-a guvernat cinic în perioada Boc Băsescu!

Cu un preşedinte suspendat de Parlament care a putut să-şi exprime opinia în acest for şi să se apere, cu o Curte Constituţională care a aprobat toate acţiunile Parlamentului, cu decizia finală acesteia de a-l reînscăuna pe Băsescu, respins de 90% din cei care au votat, cu toate apelurile şi prezenţa media a lui Traian Băsescu care a convins pe unii să boicoteze referendumul, de notat minoritatea maghiară azi prezentă la guvernare! 
Aceasta este lovitura de stat, aferim de asemenea lovituri de stat!

Cineva prezent în acea vară foarte fierbinte din punct de vedere politic, revenit azi fără să ştie ce s-a mai întâmplat pe la noi, ar fi într-o foarte mare dilemă.

Pentru că alianţa politică dintre PSD şi PNL nu  mai există! Ea a fost boicotată cu cinism de către Victor Ponta şi PSD. După victoria categorică la alegerile parlamentare a USL, noul guvern Ponta , avea miniştrii PSD care au parazitat ministerele economice importante deţinute de PNL. Pentru că Ponta, necruţătorul inamic al lui Băsescu a negociat şi compromis cu acesta un acord de coabitare, respins de Antonescu, pentru că Ponta a negociat procurorii şefi cu acelaşi Traian Băsescu!

USL s-a spart în momentul respingerii de către Victor Ponta a prezenţei lui Johannis ca vice-prim ministru! Oricum PSD nu avea de gând să-l mai susţină pe Antonescu la preşedinţie. Crin Antonescu a devenit inamicul numărul unu al propagandei pesediste de la Antena 3 şi România tv. El a comis eroarea de a face pariuri necâştigătoare cu procentele PNL la Europarlamentare, neluând în considerare şi factorul Mircea Diaconu, candidat independent care a luat voturi ce trebuiau să ajungă la PNL. Aşa că Antonescu  a trebuit să se retragă de la conducerea PNL şi de la candidatura la preşedinţie. 
A făcut două mişcări politice controversate trecerea la PPE a PNL şi decizia fuziunii partidelor de pe partea dreaptă a eşichierului politic românesc a PNL cu PDL. Foşti adversari politici vor constitui partidul de pe partea dreaptă menit să contracareze PSD pe partea stângă. Klaus Johannis a preluat conducerea PNL şi devine cel mai probabil candidat prezidenţial al coaliţiei de dreapta. 

Tentativele lui Antonescu de a reveni acum din nou în actualitatea politică este jenantă, el trebuie să aibă răbdare. Este învins de propriile sale calcule eronate, respins de electoratul USL şi nu-l ajută doar peroraţia, trebuie să beneficieze de încrederea electoratului. Trebuie să aibă răbdare şi este nevoie de un sabbatical (concediu), cum spun americanii!

Pe partea susţinătorilor lui Băsescu lucrurile sunt la fel de încurcate. MRU fuzionează cu Forţa Civică la PDL şi intră în viitorul partid care va fi numit ...PNL!! 
Udrea a pierdut şefia PDL şi de aceea Băsescu i-a inventat un partid PMP care acum cu demisiile şi scandalurile aferente tinde spre zero simpatii. Băsescu are mari probleme ca viitor chiabur, proprietar de terenuri agricole cu origini necurate, fratele lui a intrat la arest pentru mari afaceri de corupţie cu mafia ţigănească. Finalul său de mandat apare din ce în ce mai jenant. Doar camarile mafiotă din jurul lui mai crede în el cu multă ipocrizie aferentă.

Ce va fi?

O victorie a lui Ponta în prezidenţialele din toamnă îl vor transforma într-un Băsescu doi, dat fiind că vine din frunte executivului şi vrea şi el un pseudo Boc ca prim ministru!

O victorie a lui Johannis va avea un ecou internaţional foarte pozitiv, el se va comporta normal, nu va interfera cu guvernul şi România va evolua mai bine.

Rămâne ca românii să decidă care este soluţia optimă!


Sper în mintea de pe urmă a românilor!




vineri, 11 iulie 2014

Polemici cu trecutul

Citind Observatorul Cultural am constata resuscitarea unor polemici privind trecutul unor scriitori români şi intelectuali în genere.

Obiectul unor dintre polemici este Gabriel Andreescu.
De câtva timp acest fost dizident şi oponent anti comunist se străduieşte prin studii serioase, cred eu, să lămurească trecutul din vremurile comuniste ale unor intelectuali români.

Polemicile îmi reamintesc de fenomenul dezvăluirilor trecutului unora dintre fruntaşii liberali pe la începutul anilor 2000.
Dintr-o dată Dan Amedeu Lăzărescu, Mircea Ionescu Quintus, Alexandru Paleologu, Ştefan Augustin Doinaş, ultimii doi scriitori de primă mână deveniseră din victime ale represiunii comuniste nişte siniştri colaboraţionişti, nişte fioroşi turnători ai securităţii. Acest lucru se întâmpla pentru că atunci singurul partid istoric viabil PNL, cu atitudini net anticomuniste creştea în prestigiu şi viabilitate electorală, în timp ce PNŢCD ieşea din actualitatea politică.
Este clar pentru mine că aceasta a fost una din conspiraţiile fostei securităţi. Respectivii cunoscuseră rigorile puşcăriei dejiste, exterminatoare, unii dintre ei luând ulterior atitudini neconformiste privind realităţile comunismului românesc. Făceau parte din partea bună a trecutului românesc, era un miracol că unii supravieţuiseră şi că reînviaseră partidele istorice.
În acelaşi timp în politica românească se lăfăiau ofiţeri ai securităţii şi politruci de rangul doi sau trei care pozau în democraţi deontologi. În această conspiraţie securistă au fost atraşi şi intelectuali români, naivi şi de bună credinţă, unii dintre ei foşti dizidenţi, sau oponenţi anticomunişti. În acelaşi timp şi alţi intelectuali şi scriitori au fost acuzaţi de colaboraţionism, pe baza documentelor securităţii. Cred că satisfacţie mai mare nu au trăit ticăloşii politici, aranjaţii fostului regim, refulaţii fără operă literară, fricoşii resentimentari pe cei care au avut curaj când ei mureau de frică. Dintr-odată aceştia au devenit vehemenţi critici ai momentelor de slăbiciunilor, a compromisurilor acestor intelectuali publici. Şi asta fără jenă şi cu un enorm tupeu şi vanităţi ale unor stârpituri literare.
Astfel, asupra unor intelectuali, unii trecuţi la cele veşnice au planat şi s-au formulat acuzaţii privind colaboraţionismul lor ruşinos şi vinovat. Cum am mai spus în discuţie erau unii intelectuali şi scriitori care făcuseră puşcărie comunistă şi care demonstraseră gesturi de opoziţie şi curaj în timpul comunismului.

Mă întreb de unde vehemenţa acuzatorilor lor care nu arătaseră cu nimic că ar fi fost în dezacord cu comunismul. Este această ipostază extrem de confortabilă de azi, când braţul răzbunător al pecere (pemere) prin intermediul secu nu mai operează. Poţi să acuzi pe alţii când tu nu ai avut curaj, iar unii dintre cei foarte tineri nu au trăit vremurile părinţilor.
Polemica a fost stârnită de articole publicate de Gabriel Andreescu privind presupusul colaboraţionism al lui Mircea Iorgulescu. Aceasta revoltă pe fiul Tudor al dizidentului Dumitru Ţepeneag. Opinia mea este că Tudor trăind cu tatăl său în Franţa nu ştie multe din realităţile comunismului românesc.
De aici însă apare o reacţie a altui dizident notoriu, Dorin Tudoran, care se revoltă de necolaboraţionismul altuia, se citeşte printre rânduri că ar fi Nicolae Breban. 
În context Tudoran îl acuză pe Gabriel Andreescu de trecutul sulfuros al actualei soţii, fostă funcţionară a Ambasadei Olandei şi turnătoare a faimosul Coen Stork. Se pare că Tudoran realizează gafa cu intervenţia în viaţa privată a lui Andreescu, dar îşi menţine opiniile privindu-l pe Breban.
Netulburat, Gabriel Andreescu scrie un nou articol privind acuzaţiile asupra colaboraţionismului lui Ştefan Augustin Doinaş. Cu acribia şi precizia profesiei de fizician Gabriel Andreescu demontează şi duce în ridicol cartea lui George Neagoe dedicată activităţii poetului, lucrare de doctorat condusă de Nicolae Manolescu. Neagoe îl transformă pe marele poet al Mistreţului cu colţi de argint într-un sinistru turnător al securităţii. 
Mă mir că Nicolae Manolescu a acceptat argumentele doctorandului, dat fiind că a fost apropiat de Ştefan Augustin Doinaş, acesta fiind senator ales pe listele PAC, partidul condus de Manolescu. Am avut privilegiul să-l cunosc fugitiv pe Doinaş, cum mai bine l-am cunoscut pe Conu Alecu Paleologu şi impresia mea subiectivă a fost că erau oameni de cea mai înaltă consideraţie.

O altă amintire despre Doinaş îmi stăruie în minte. Pe la mijlocul anilor 70 am fost la prietenul meu Valeriu Demetrescu. Locuia într-o garsonieră mizerabilă din Ferentari, în blocuri pline aproape exclusiv de marginali şi ţigani. Ei bine, Valeriu tocmai citise un poem de Doinaş cu rezonanţe mistice şi era entuziasmat şi îl numea ca fiind cel mai mare poet contemporan, în contextul în care Nichita Stănescu era încă în viaţă. Bucata de gazetă  pe care se afla poemul publicat pe o pagină mare era lipită de amicul meu pe unul din pereţi ca să alunge senzaţia de delabrat a camerei.

Nu cred că aceste investigaţii ale lui Gabriel Andreescu au vreo intenţie conspiraţionistă. Este probabil mai degrabă stupoarea că personalităţi respectabile ale scrisului românesc care ne-au luminat în vremuri de cruntă dictatură, care au reuşit să fie drepţi când toţi ne îndoiam spinările să fie calomniaţi.
Gabriel Andreescu acuză şi pe angajaţii CNSAS că nu şi-au dat efortul suficient pentru a lămuri aceste obscurităţi, ba chiar au acţionat invers. De asemenea el atrage atenţia unor intelectuali onorabili care au girat această instituţie, că nu au fost atenţi şi au fost atraşi în capcanele dosarelor făcute de securitate. Contactul cu securitatea murdărea, murdăreşte şi azi!
Mai observ cu mare scârbă forumişti foarte îndrăzneţi care combat şi acuză, ascunşi cu prudenţă în spatele unor pseudonime. Parcă ar fi ăia care întocmeau note pentru securitate acum când ea nu mai are puterea de odinioară!

Pe de altă parte observ, tot în Observator Cultural şi în România Literară, articole encomiastice privind fantome culturale care mi-au bântuit copilăria şi începuturile adolescenţei.
Astăzi se fac eforturi de recuperare ale scrisului Marie Banuş, ale Ninei Cassian sau ale pictorului Jules Perahim. Numele lui mai special mi-a rămas înfipt în memorie dintr-o carte despre eroii copii ai Marelui Război de Apărarea Patriei (aşa denumeau sovieticii agresiunea hitleristă!) şi nu numai, era şi alde Pavlik Morozov acolo. Ilustraţiile cam suprarealiste ale cărţii aparţineau lui Perahim.  
Cum în memorie stăruie poezelele cu partidul şi măreaţa URSS ale amintitelor Banuş şi Cassian. Ele nu au pentru mine nicio scuză, mi-au otrăvit şi imbecilizat copilăria!

Pe de altă parte nu pot decât să mă bucur pentru că, în fine, ICCMMER a început să aducă la lumină şi să cheme în faţa justiţiei pe unii din torţionarii supravieţuitori. Ultimul adus în faţa instanţei este Istrate, implicat în cazul Babu Ursu.
În context par ridicole zbaterile lui Vladimir Tismăneanu care se luptă cu fantomele şi propriile neputinţe pe când era şef la numita instituţie unde să afirme priorităţi care nu există la devoalarea acestor monştri. Am dat o replică la un articol, a reacţionat VT că nu sunt în temă, au sorit şi zăvozii autişti de la Contributors.ro, iar replica ultimă nu mi-a mai publicat-o. Lămuream treaba din nou şi nu-i convine de loc intrigantului ridicol VT!

Important că instituţiile memoriei dezastrului comunist există şi că ele sunt capabile să aducă pe ticăloşi în faţa judecăţii!