Citind Observatorul
Cultural am constata
resuscitarea unor polemici privind trecutul unor scriitori români şi
intelectuali în genere.
Obiectul unor dintre polemici este Gabriel
Andreescu.
De câtva timp acest fost dizident şi
oponent anti comunist se străduieşte prin studii serioase, cred eu, să
lămurească trecutul din vremurile comuniste ale unor intelectuali români.
Polemicile îmi reamintesc de fenomenul dezvăluirilor
trecutului unora dintre fruntaşii liberali pe la începutul anilor 2000.
Dintr-o dată Dan Amedeu Lăzărescu, Mircea
Ionescu Quintus, Alexandru Paleologu, Ştefan Augustin Doinaş, ultimii doi
scriitori de primă mână deveniseră din victime ale represiunii comuniste nişte
siniştri colaboraţionişti, nişte fioroşi turnători ai securităţii. Acest lucru
se întâmpla pentru că atunci singurul partid istoric viabil PNL, cu atitudini
net anticomuniste creştea în prestigiu şi viabilitate electorală, în timp ce
PNŢCD ieşea din actualitatea politică.
Este clar pentru mine că aceasta a fost
una din conspiraţiile fostei securităţi. Respectivii cunoscuseră rigorile
puşcăriei dejiste, exterminatoare, unii dintre ei luând ulterior atitudini neconformiste
privind realităţile comunismului românesc. Făceau parte din partea bună a
trecutului românesc, era un miracol că unii supravieţuiseră şi că reînviaseră
partidele istorice.
În acelaşi timp în politica românească se
lăfăiau ofiţeri ai securităţii şi politruci de rangul doi sau trei care pozau
în democraţi deontologi. În această conspiraţie securistă au fost atraşi şi
intelectuali români, naivi şi de bună credinţă, unii dintre ei foşti dizidenţi,
sau oponenţi anticomunişti. În acelaşi timp şi alţi intelectuali şi scriitori
au fost acuzaţi de colaboraţionism, pe baza documentelor securităţii. Cred că
satisfacţie mai mare nu au trăit ticăloşii politici, aranjaţii fostului regim,
refulaţii fără operă literară, fricoşii resentimentari pe cei care au avut
curaj când ei mureau de frică. Dintr-odată aceştia au devenit vehemenţi critici
ai momentelor de slăbiciunilor, a compromisurilor acestor intelectuali publici.
Şi asta fără jenă şi cu un enorm tupeu şi vanităţi ale unor stârpituri
literare.
Astfel, asupra unor intelectuali, unii
trecuţi la cele veşnice au planat şi s-au formulat acuzaţii privind
colaboraţionismul lor ruşinos şi vinovat. Cum am mai spus în discuţie erau unii
intelectuali şi scriitori care făcuseră puşcărie comunistă şi care
demonstraseră gesturi de opoziţie şi curaj în timpul comunismului.
Mă întreb de unde vehemenţa acuzatorilor
lor care nu arătaseră cu nimic că ar fi fost în dezacord cu comunismul. Este
această ipostază extrem de confortabilă de azi, când braţul răzbunător al
pecere (pemere) prin intermediul secu nu mai operează. Poţi să acuzi pe alţii
când tu nu ai avut curaj, iar unii dintre cei foarte tineri nu au trăit
vremurile părinţilor.
Polemica a fost stârnită de articole
publicate de Gabriel Andreescu privind presupusul colaboraţionism al lui Mircea
Iorgulescu. Aceasta revoltă pe fiul Tudor al dizidentului Dumitru Ţepeneag.
Opinia mea este că Tudor trăind cu tatăl său în Franţa nu ştie multe din
realităţile comunismului românesc.
De aici însă apare o reacţie a altui
dizident notoriu, Dorin Tudoran, care se revoltă de necolaboraţionismul altuia,
se citeşte printre rânduri că ar fi Nicolae Breban.
În context Tudoran îl acuză pe Gabriel
Andreescu de trecutul sulfuros al actualei soţii, fostă funcţionară a Ambasadei
Olandei şi turnătoare a faimosul Coen Stork. Se pare că Tudoran realizează gafa
cu intervenţia în viaţa privată a lui Andreescu, dar îşi menţine opiniile
privindu-l pe Breban.
Netulburat, Gabriel Andreescu scrie un nou
articol privind acuzaţiile asupra colaboraţionismului lui Ştefan Augustin
Doinaş. Cu acribia şi precizia profesiei de fizician Gabriel Andreescu
demontează şi duce în ridicol cartea lui George Neagoe dedicată activităţii
poetului, lucrare de doctorat condusă de Nicolae Manolescu. Neagoe îl transformă
pe marele poet al Mistreţului cu colţi de argint într-un sinistru turnător al
securităţii.
Mă mir că Nicolae Manolescu a acceptat
argumentele doctorandului, dat fiind că a fost apropiat de Ştefan Augustin
Doinaş, acesta fiind senator ales pe listele PAC, partidul condus de Manolescu.
Am avut privilegiul să-l cunosc fugitiv pe Doinaş, cum mai bine l-am cunoscut
pe Conu Alecu Paleologu şi impresia mea subiectivă a fost că erau oameni de cea
mai înaltă consideraţie.
O altă amintire despre Doinaş îmi stăruie
în minte. Pe la mijlocul anilor 70 am fost la prietenul meu Valeriu Demetrescu.
Locuia într-o garsonieră mizerabilă din Ferentari, în blocuri pline aproape
exclusiv de marginali şi ţigani. Ei bine, Valeriu tocmai citise un poem de
Doinaş cu rezonanţe mistice şi era entuziasmat şi îl numea ca fiind cel mai
mare poet contemporan, în contextul în care Nichita Stănescu era încă în viaţă.
Bucata de gazetă pe care se afla poemul publicat pe o pagină mare era
lipită de amicul meu pe unul din pereţi ca să alunge senzaţia de delabrat a
camerei.
Nu cred că aceste investigaţii ale lui
Gabriel Andreescu au vreo intenţie conspiraţionistă. Este probabil mai degrabă stupoarea
că personalităţi respectabile ale scrisului românesc care ne-au luminat în
vremuri de cruntă dictatură, care au reuşit să fie drepţi când toţi ne îndoiam
spinările să fie calomniaţi.
Gabriel Andreescu acuză şi pe angajaţii
CNSAS că nu şi-au dat efortul suficient pentru a lămuri aceste obscurităţi, ba
chiar au acţionat invers. De asemenea el atrage atenţia unor intelectuali
onorabili care au girat această instituţie, că nu au fost atenţi şi au fost
atraşi în capcanele dosarelor făcute de securitate. Contactul cu securitatea
murdărea, murdăreşte şi azi!
Mai observ cu mare scârbă forumişti foarte
îndrăzneţi care combat şi acuză, ascunşi cu prudenţă în spatele unor
pseudonime. Parcă ar fi ăia care întocmeau note pentru securitate acum când ea
nu mai are puterea de odinioară!
Pe de altă parte observ, tot în Observator Cultural şi în România Literară, articole encomiastice
privind fantome culturale care mi-au bântuit copilăria şi începuturile
adolescenţei.
Astăzi se fac eforturi de recuperare ale
scrisului Marie Banuş, ale Ninei Cassian sau ale pictorului Jules Perahim.
Numele lui mai special mi-a rămas înfipt în memorie dintr-o carte despre eroii
copii ai Marelui Război de Apărarea Patriei (aşa denumeau sovieticii agresiunea
hitleristă!) şi nu numai, era şi alde Pavlik Morozov acolo. Ilustraţiile cam
suprarealiste ale cărţii aparţineau lui Perahim.
Cum în memorie stăruie poezelele cu
partidul şi măreaţa URSS ale amintitelor Banuş şi Cassian. Ele nu au pentru
mine nicio scuză, mi-au otrăvit şi imbecilizat copilăria!
Pe de altă parte nu pot decât să mă bucur
pentru că, în fine, ICCMMER a început să aducă la lumină şi să cheme în faţa
justiţiei pe unii din torţionarii supravieţuitori. Ultimul adus în faţa
instanţei este Istrate, implicat în cazul Babu Ursu.
În context par ridicole zbaterile lui
Vladimir Tismăneanu care se luptă cu fantomele şi propriile neputinţe pe când
era şef la numita instituţie unde să afirme priorităţi care nu există la
devoalarea acestor monştri. Am dat o replică la un articol, a reacţionat
VT că nu sunt în temă, au sorit şi zăvozii autişti de la Contributors.ro, iar
replica ultimă nu mi-a mai publicat-o. Lămuream treaba din nou şi nu-i convine
de loc intrigantului ridicol VT!
Important că instituţiile memoriei
dezastrului comunist există şi că ele sunt capabile să aducă pe ticăloşi în
faţa judecăţii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu