Meserii și vocații

Meserie, meserie!

Mi-a plăcut dosarul Dilemei din această săptămână: Meseriile trecutului, meseriile viitorului. Despre mine nu-i vorba decât de meseriile trecutului. Pensionat în prezent nu mi-a rămas ca meserie decât lectura și mâzgălelile astea pe blog.

Când eram mic îmi plăceau posturile milităroase de muschetar, primul meu roman citit la 8 ani al lui Dumas. Își amintește și o prietenă din copilărie  ed săbiile mele de lemn. Dar nu mi-a plăcut milităria vremii, experiența de militar nu a fost prea plăcută. Fiind în armată la antiaeriană iubeam să  știu despre avioanele dușmane, evident americane, era vremea lui F4C din Vietnam. 

Lecturile mă îndreptau spre istorie, abandonată ca meserie, mă pândea perioada de profesor la țară, deci era exclusă. Îmi plăcea matematica și fizica, eram bunicel. Așa că mă gândeam la fizică. Când eram în apropierea bacalaureatului, prietenul din copilărie Florin C. mi-a zis că la Energetică la Politehnica București s-a înființat Secția de Centrale Nucleare Electrice. Acolo e locul meu mi-am zis! Era concurență mare, mai mult de trei pe un loc. 

Am intrat primul, nu am terminat primul. De prin anul 2 nu mai m-a încântat ingineria, am dat de profesori foarte slabi, dar erau și savanți. precum Moțoiu la Centrale Electrice, Grecu la Turbine, sau Purica la Fizica Reactoarelor Nucleare. 

La repartiție am avut noroc și am fost repartizat la CSEN, adică urma să ajungem, la ITN - Institutul de Tehnologii Nucleare. Surpriza a fost că dintre de 8 repartizați, 7 au ajuns la ITN, iar eu la IFA, la Centrul de Documentații și Publicații Nucleare. N-am făcut mulți purici acolo, voiam să fie inginer.  Eram mereu în biblioteca IFA și citeam tot felul de publicații, se estima că reactorul de fuziune va fi funcțional în 2000, suntem deja în 2026 și încă nu există un reactor de fuziune! ITN se muta la Pitești. Însă am mai stat o perioadă în sediul IFA. M-am transferat acolo în decembrie 1972, având legitimația nr. 260. Eram la Secția I-a, care se ocupa de evaluări și calcule privind reactoarele nucleare. Dar în toamna lui 1973 m-au luat în armată, 6 luni. La reîntoarcere Horia Ștefan, șeful Grupului Reactor mi-a făcut oferta să vin al acest grup. Tentația era mare, urma să punem în funcțiune, reactorul de cercetări TRIGA, american. Și așa pe 14 iulie 1974, am aterizat prima oară la Pitești și sus pe deal am fost conduși spre o groapă de 1 metru jumate și mi s-a spus că acolo va fi reactorul. Și așa în noiembrie 1979, în cinstea congresului PCR nr. 12 parcă? reactorul TRIGA staționar a devenit critic, deci au început fisiunile nucleare controlate. În acei 5 ani, am fost implicat în achiziții de echipamente, am stat la Ploiești să urmăresc construcția vasului de aluminiu de 10 metri  înălțime. Îl însoțeam pe expertul american în sudură Gibbon. Era englez, tanchist de-al lui Montgomery în Africa de Nord în anii 40 și într-o noapte a albit complet la 18 ani! Mi-a fost frică că vasul s-a răsturnat la cutremurul din 1977, dar era o zonă sigură și nu a avut nicio problemă, era lângă gaura în care urma să fie introdus. Am râs în 1990 când la cutremurul de atunci un coleg a dat să fugă: ''Stai liniștit, este extrem de sigur aici, lipit de colosul de beton în care este îngropat reactorul!''. Singura neplăcere și coșmar a fost securitatea despre care am vorbit în altă parte. Pe perioada punerii în funcțiune eram omul de legătură dintre echipa noastră și experții americani veniți să ne pună în funcțiune TRIGA, șansă de a-mi îmbunătății limba engleză. Primeam reviste și cărți de la ei și am moștenit și un excepțional dicționar explicativ al limbii engleze, util și acum! Eram gură spartă și le explicam americanilor problemele politice ale lui Ceaușescu și sinistra lui soție, care mi-a creat dificultăți, când aceștia discutau cu alți colegi de ai mei. 

După 1980, eram șef de tură și operator principal la TRIGA. Dar am migrat spre cercetare, venise computerul CDC care avea display și era user friendly. Am dezvoltat un program de analiză termo-hidraulică cu ajutorul lui Sandu Catană, care avea niște programe similare cu cel furat inutil din Italia de un coleg, dar fără subrutinele de compilare a datelor de intrare. Sandu le avea, cum am spus, de la alte programe de construcție similară. Îmi amintesc că pentru a pregăti datele de intrare lucram cu creionul și calculam aceste date. Erau niște creioane mecanice cehoslovace, dar mergând în Cehoslovacia în 1983, acolo nu se găseau! Pentru aceste date de intrarea mi-a fost de mare folos cartea profesorului meu, Aurel Leca Principii Fundamentale ale Transferului de Căldură în Reactoare. Că am amintit de ieșirea în Cehoslovacia, am fost prima dată în URSS, amintirea duhorii veceurilor și cozile infernale sunt amintirile mele despre această țară, devenită între timp Rusia, mai mică, dar la fel de rea. De la ei a venit accidentul de la Cernobîl. Era pe 2 mai 1986, în tura de după amiază și detectoarele de radiații au înnebunit, erau valori cu trei ordine de mărime mai mari. Cred că am fost singura instalație serioasă nucleară care a detectat complet efectul Cernobîl la noi în țară!

Am început niște teste distructive pe elemente combustibile în reactorul pulsat de lângă cel staționar, din care am realizat cercetări și simulări pentru comportarea combustibilului în caz de accident. 

Între 1995 -1997 am făcut asistență la punerea în funcțiune a reactorului nr. 1 CANDU de la Cernavoda, la experiența mea adăugând și reactorul de putere, nu numai cel de cercetări. 

După 1990 am reușit să merg prima dată în Occident. Prima dată în Germania, la Heidelberg la o conferință a utilizatorilor de reactoare de cercetări TRIGA. Norocul meu este că am dat de bunul meu prieten Mircea Șelariu, emigrat în Germania și stabilit în apropiere de Heidelberg. El mi-a facilitat vize de intrarea în Germania și în Schengen, când aveam nevoie și când nu mergeam la vreo conferință și voiam să vizitez Europa. Aveam mereu articole admise la Conferința Nucleară Germană, unde am fost de cinci ori și de două ori la E-MRS Strasbourg, conferința de materiale nucleare. Asta mi-a permis să public în reviste de valoare cercetările mele. Cea mai dificilă problemă era să obțin aprobarea plecării la aceste conferințe, era ranchiuna unora, mai ales a directorului științific. Și în 2003 mă trezesc că unii fac doctorate cam dubioase și m-am enervat că obțineai un bonus la salariu, dacă aveai titlul de doctor. M-am înscris la Politehnică, la Energetică și am făcut un doctorat  rapid în 2 ani jumate, pentru că aveam deja multe articole publicate. Așa că am primit titlul de doctor în Inginerie Nucleară în 2006.  Asta mi-a deschis o oportunitate. Am avut oferta să devin director științific la Agenția Națională de Deșeuri Radioactive ANDRAD, recomandat de prietenul Cătălin D. M-am transferat cu probleme și piedici ranchiunoase de la Institut. 

Am continuat să merg la conferințe internaționale în domeniu. Am fost la Nice și la Toronto în 2007, trecând la întoarcere prin New York la prietenul Valeriu Demetrescu. Am fost în finalul lunii februarie 2008 la Las Vegas să văd șantierul depozitului de combustibil nuclear uzat de la Yucca Mountains, aflat exact pe Nevada Test Site unde s-au efectuat testele nucleare atmosferice și subterane apoi. Sovieticii s-au speriat de efectele bombei termonucleare de 50 Megatone din Novaia Zemlea și s-a renunțat la cele atmosferice. Aviz amatorilor din media rusă absolut iresponsabili. Apoi ne-am dus la Winnipeg, Canada la laboratorul pentru depozitul de deșeuri în granit canadian. M-am oprit și pe la New York, din nou cu Valeriu. A urmat o conferință la Orlando, în zona parcului Disney World în mai. În iunie am mers la altă conferință la Los Angeles la parcul Disney. Americanilor din nuclear le place organizarea conferințelor în parcurile Disney! 

În 2009 s-a decis fuziunea Agenției Nucleare, parazită și fără rost cu ANDRAD, salariile s-au redus cu 50% și am decis să ies la pensie, la 61 de ani în 2010, lucrasem în nuclear, zona a IV-a 25 de ani! Însă, între timp profesorul Ilie Prisecaru mi-a oferit posibilitatea să fie profesor asociat la plata cu ora la Energetică la Universitatea Politehnica. Așa că pe parcurs de 11 ani, până la pandemia din 2020 am fost profesor la Politehnică și mi s-a părut o perioadă foarte bună, îmi reînnoiam cursurile anual, predam la anul IV și la masterat. Studenții nu veneau în număr prea mare la cursuri, erau deja angajați, însă le dădeam lucrări scrise și atunci veneau. Majoritatea sunt mediocri, vreo 5 buni și câteodată unul foarte bun. Găsesc ușor de lucru pentru că este criză de ingineri și domeniul e în creștere.

Am avut noroc în profesie, am lucrat ce mi-am dorit, am lucrat un reactor nuclear de cercetări, de la stadiul de groapă la o instalație funcțională. Am inițiat și realizat mai multe experimente la reactor, confirmate și verificate comparativ cu experimente similare. Am scris vreo 35 de articole publicate în reviste de mâna întâi din domeniu, unele dintre ele citate și acum și am fost profesor universitar asociat, având o experiență profesională de 37 de ani și încă 11 ani de profesor! Nu am făcut degeaba umbră pământului.

Văicăreala la români

Această postare mi-a fost inspirată de un articol din Dilema aparținând lui Andrei Manolescu, dar și din realitatea curentă românească. Creșterea impozitelor locale pe proprietate a declanșat o văicăreală generală printre primari, dar și printre plătitori. Este în gena românească văicăreala asta? Dacă te iei după anumite tradiții se pare că așa este. În literatură este exemplul lui Moromete al lui Marin Preda atunci când trebuie să plătească fonciirea, adică impozitul pe proprietatea agricolă, cam ca acum. Se mai exemplifică cu bocetele bătrânelor la înmormântări, Didahiile lui Antim Ivireanul. Manolescu este tentat să spună că este un obicei venit din rural, dar descoperă pe aviatorul francez Blery care descrie condițiile precare ale soldaților români din timpul Primului Război Mondial, Războiul de Reîntregire și cu toate acestea soldații țărani nu se plângeau, nu se văicăreau!  Însă probabil că Blery nu știa că acești foști țărani acum soldați știau de promisiunile ferme al Regelui Ferdinand și ale lui Ionel Brătianu că vor fi împroprietăriți cu pământ după război. Mai se exemplifică cum se văicăresc acum țăranii din piață, dar și fermierii cu mii de hectare, în care autorul detectează doar strategii negustorești care să justifice prețurile produselor agricole.

Am dus-o foarte greu în deceniul 9, anii 80 și nu se auzeau văicăreli. Ceaușescu ne îndemna să mai punem o haină pe noi și să mâncăm rațional, că doar trăiam în cea mai bună epocă, după credința lui perversă care ne supunea la cele mai mari lipsuri și bătaie de joc. Toate astea le-au uitat cei care se văicăresc acum, când veniturile românilor sunt între 4 și 10 ori mai mari. 

Libertatea ne-a adus și dreptul să ne văicărim, în multe situații extrem de ipocrit. Vedem cu așa zișii stângiști din coaliție, după ce invocau faptul că trebuie să luăm măsuri pentru o relansare economică, premierul Bolojan și PNL au venit cu acest program și imediat au schimbat foaia pesedeii, vor un program de solidaritate socială, un motiv de mare văicăreală. Și primarii, inclusiv cei de la PNL se văicăresc de impozitele pe care ei trebuie să le adune de la cetățeni, pentru că este mai simplu să ceri de la guvern din buget, dar asta înseamnă noi împrumuturi costisitoare. Și în legea privind reducerea cheltuielilor din administrație pesedeii au lungit-o dorind ca primarii să conserve cei care taie frunză la câini, încărcând bugetul.

Am citit cu foarte mare interes ultima carte a Gabrielei Adameșteanu Meserii nerecomandate femeilor pe care o voi prezenta separat. Este însă ceva care mi-a fost și mie și ei comun, problemele tatălui. Adameștenii au fost o familie exemplară din Toporu, Giurgiu unde bunicul preot al autoarei a avut 7 fii, toți făcând cariere strălucite, în primul rând Dinu Adameșteanu, un strălucit arheolog în Italia, dar și ceilalți, medici, veterinari, avocați, etc. Toți au făcut studiile în anii 30 și au fost atinși de pasiunea devoratoare politică, devenind legionari. Asta s-a întâmplat și cu tatăl Gabrielei, profesorul de istorie Mircea Adameșteanu. S-au mutat din Târgu Ocna în orașul de adopție Pitești, unde romanciera și-a petrecut copilărie și adolescența. Tatăl Gabrielei a trăit tot timpul cu teama de a avea mari probleme cu securitatea. Cum subliniază autoarea securiștii i-au făcut viața amară tot timpul probabil contribuind la moartea lui. Cercetând arhivele CNSAS, dosarul tatălui ei, ea a văzut obstinația acestor funcționari siniștri ai terorii de a-l urmări fără să aibă nicio dovadă că ar fi împotriva regimului comunist, ba i-au pus în cârcă, după de deces și cazul nerezolvat a unor manifeste anticomuniste. Mulți nu înțeleg acest lucru, unii nu au fost în situația de fi sub presiunea securității. Eu am trăit acest coșmar în același oraș de adopție, Pitești. Motivul a fost oarecum similar pentru că și asupra tatălui meu a atârnat faptul că a fost membru al legionarilor, inactiv, dar membru. A intrat la comuniști și a fost exclus, cum a pățit și tatăl Gabrielei Adameșteanu. Salvarea lui a venit de la faptul că era simplu muncitor, altfel nu se știe ce pățea. A plătit prin faptul că nu a făcut politică cu mine, doar în 21 august 1968, când a venit negru de la serviciu, că intraseră rușii în Cehoslovacia, terminasem primul an de facultate. Am o ură viscerală pe acești funcționari a răului, de care am scăpat când le-am spus clar că nu am de gând să devin turnător. Și din acest motiv detest pe cel care ne-a fost președinte timp de 10 ani, fost turnător la securitate și securist. Mă întreb cum alții sunt detestabili, pe când acesta este încă admirat? Am făcu eroarea de a polemiza cu unii pe FB și m-am ales cu înjurături. Unul m-a trimis în marș la Moscova că l-am atacat pe acest individ. Culmea că cel care postează nu știe că am fost la Moscova, exact când se făceau 60 de ani de la glorioasa revoluție  din octombrie, de pe 7 noiembrie! Amintirile despre Moscova sunt cozile imense la mâncare, era 1977 și nu-mi imaginam că le voi trăi și eu și noi românii în anii 80. Dar cel mai pregnant îmi stau în amintire veceurile oribile în care nu puteai rezista din cauza mirosului îngrozitor și al faptului că puteai vedea mutra înroșită a vecinului care se scremea, prin despărțitura  ce venea până la umăr! Aferim de asemenea amintiri. Și cred că este mai bine să nu ai de a face cu indivizi îndoctrinați, fie cei extremiști așa ziși suveraniști, fie unii care cred că sunt de partea bună, dar se exprimă rău!