M-am născut și am crescut până la maturitate în orașul meu, Ploiești. Ploieștiul este un un important oraș industrial din România veche. Miza acestui oraș a fost petrolul! Orașul este pur și simplu înghesuit de rafinării. Mirosul copilăriei a fost mirosul de gaz, de unde și numele de găzari dat ploieștenilor, Petrolul este și numele legendei fotbalistice a orașului, de trei ori campioana României prin anii 50-60. Am fost martorul ultimului titlu câștigat în 1966, când eram în clasa a zecea. Orașul beneficia de școli bune și de multe bazine de înot, asta datorită faptului că fiecare rafinărie avea o colonie unde locuiau tehnicieni și ingineri petroliști străini. Dar de învățat înotul, l-am făcut de unul singur, copil pe Olt, la bunicii materni, în Avrig. Revenind la școli am fost elevul renumitului liceu I.L. Caragiale, fostul liceu Petru și Pavel. Fațada liceului de pe Bulevard a fost distrusă de bombardamentele americane din 1944 și s-a muta în spațiul generos al fostului Liceu Comercial. Acolo a primit în 1952 denumirea de I. L. Caragiale după celebrul elev al acestui lăcaș de învățământ. Liceu a ajuns celebru datorită profesorului Grigore și a elevilor lui străluciți la Olimpiadele de Matematică. Generația mea nu a fost la fel de faimoasă, dar și eu olimpic mai de mijloc.
Liceului de pe Bulevard, unde funcționase Petru și Pavel i-a fost refăcută fațada în anii 50, cu aer de clădire sovietică și unde funcționa un liceu de chimie industrială, a redevenit liceu teoretic, Liceul nr. 2 A. Toma, ulterior Mihai Viteazul. Asta în finalul anilor 50 și cam toți colegii mei de elementară au devenit elevi ai acestui liceu. Eu traversam orașul să ajung la Caragiale. Fiind mai bine poziționat Mihai Viteazul a devenit cel mai important liceu ploieștean.
Ploiești este un oraș de câmpie, plat, cam ca Bucureștiul aflat la 60 de kilometri mai la sud, București mai are ceva dealuri, Ploieștiul este plat. Clima nu-i deosebită cu ierni reci, am amintiri de iarna din 1954 cu zăpadă de doi metri cu tuneluri ca să traversezi strada. Verile erau fierbinți și uscate.
Am locuit pe strada Babeuf, numită după un revoluționar francez. Strada numea de fapt Costake Conaki, după 89 nu a revenit la denumire originală, ci s-a numit Pictor Petre Negulescu. Dădea în strada Jdanov, fostă C. A. Rosetti, redenumită apoi Bobâlna? Strada era paralelă cu Bulevardul, mândria ploieșteană. În marginile bulevardului erau vile și case somptuoase. Ploiești este un oraș urât și fără personalitate, este doar Tribunalul din centru, care era Palatul Culturii pe vremea copilăriei mele, unde se afla biblioteca Regională de unde am citit o grămadă de cărți. Pe vremea pionierilor am epuizat biblioteca de la pionieri.
Al doilea oraș al copilăriei este Sibiul. Mergeam în fiecare vară la rudele mamei la Avrig. Ce diferență între Alunișul muntean de lângă Slănic Prahova și Avrig. La Avrig ajungeam în altă țară. Era zona săsească, cea mai urbanizată zonă rurală a României Mari. Și mergeam o săptămână cel puțin la Sibiu, la tanti Marina, sora cea mică a mamei. De acolo am amintirea orașului medieval cu turnuri și cu amintirea cavalerilor acelor timpuri pe care o sugera cetate Sibiului. La Sibiu mi-a făcut educația vizuală pentru că acolo este Muzeul Brukenthal, unde este multă artă flamandă și olandeză. Sibiul a fost al doilea oraș al copilăriei mele. Iar ce a făcut primarul Iohannis din el acum merită toată lauda.
După terminarea liceului am devenit ca mai toți colegii mei, student la Politehnica din București. Și așa am locuit timp de 7 ani în București. Este în ordine al treilea oraș al meu. Orașul studenției, cea mai frumoasă perioadă a vieții mele. Aici mi-am desăvârșit educația intelectuală, am frecventat teatrele Capitalei, sălile de concerte am citit multă literatură, dar nu mi-am neglijat studiile, deși am avut ceva frustrări, din cauza unor profesori proști. Am făcut studii de inginerie nucleară, ce-mi dorisem ca licean. După un interval petrecut în București la Institutul de Tehnologii Nucleare, care funcționa la IFA, din 1974 am ajuns la Pitești unde mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții. M-am împlinit profesional, am participat la punerea în funcțiune de la stadiul de groapă la terminarea punerii în funcțiune a reactorului nuclear de cercetări TRIGA.
Orașul Pitești când am sosit în toamna lui 1974 era cam jumătate cât este azi. Ceaușescu legat de zonă a transformat târgul negustoresc de vreo 50000 de locuitori într-o citadelă industrială. Este în primul rând combinatul petrochimic Arpechim, care funcționa cu petrol de import iranian, apoi din Irak. Asta a condus la falimentul lui când a fost privatizat după 90, pentru că OMV nu era interesat să importe țiței pentru Arpechim. S-a construit la Mioveni, Uzina de automobile Dacia, probabil una din investițiile bune, pentru că producea ceva ce interesa pe oameni, mașini mici! Mai erau și alte întreprinderi importante care au adus mulți muncitori din zona rurală, care le-a schimbat statutul și azi regretă ei și progeniturile lor comunismul. Piteștiul cum îi spune numele este ascuns între dealuri. Clima lui este mai sănătoasă comparată cu Ploieștiul extrem de poluat, cum mi-am dat seama după prăbușirea industriilor poluante și am fost capabil să văd munții din Ploiești. Pitești este așezat pe malul Argeșului, lucru care mi-a dat posibilitatea să revin la o pasiune a copilăriei, pescuitul. Pitești era un oraș de negustori, fără personalitate și clădiri ca să-l distingă. În centru mai sunt clădiri unde se află fosta Primărie devenită muzeu de artă, Curtea de Apel unde a funcționat Palatul Culturii, unde m-a prins cutremurul din 1977 la bridge. Casele de negustori sunt azi cârciumi, pentru că arată mai acătări. Piteștiul are o viață culturală prin Teatrul Municipal Alexandru Davila și mai nou, de vreo 18 ani Filarmonica Pitești. Un prieten al meu este pornit pe această viață culturală, el piteștean get beget care spune că locuim într-un oraș de maneliști și gherțoi interesați de muzică de proastă calitate și spune de filarmonica că ar fi o Meterhanea - orchestră turcească! Cum am spus, am locuit prima oară pe Craiovei într-un bloc care era exact în vârful dealului de unde începea coborârea spre centru printr-un cartier de case mizerabile. După cutremur aceste case au fost rase și s-a făcut un parc. După Revoluție, proprietarii și șmecherii au început să construiască vile și blocuri în această zonă verde. M-am mutat în 1976 în decembrie în cartierul Găvana doi într-un bloc de 10 etaje de garsoniere. Aici mi-am petrecut 10 ani, cu mulți colegi de la institut, făcând vacanțe comune la mare, la munte și în Deltă la pescuit. Prin căsătorie m-am mutat la blocul din buricul târgului. Sunt de 51 de ani piteștean și acesta este orașul meu. Ba am fost declarat la niște aniversări, Fiu al Argeșului și Muscelului!
După Revoluție am reușit în fine să merg în Occident și să văd alte orașe ale mele la care visam. În 1977 am ajuns la Moscova despre care am amintiri teribile. În 1983 am ajuns la la Praga care mi-a plăcut foarte mult, dar am revăzut-o după 1990 și mi-a plăcut și mai mult pentru că toate clădirile istorice fuseseră reparate și albite. Am vizitat Amsterdam, Berlin, multe din orașele Germaniei, dar inima mi-a rămas la Viena, care se vede că este imperială și capitală comparată cu Praga sau Budapesta. Am fost la Paris în 1995 opt zile și în 1996 la Londra care m-a dezamăgit în comparație cu Parisul. Dar revăzută după 20 de ani Londra pare mai mult un fel de Manhattan. Am trecut prin New York de trei ori, am fost la Chicago și Los Angeles în America.
Recunosc că mi-a plăcea să trăiesc la Viena. Însă pentru că în fiecare vară ajung la Avrig la verișoara mea Măriuca să facem băi la Ocna Sibiului îmi place enorma zona. Aici mă simt bine în Avrig, micul oraș, devenit între timp și să adăst în piețele Sibiului să respir atmosfera burgheză central europeană. Acestea sunt orașele mele.
