sâmbătă, 31 august 2019

Amintiri din studenție - Examenul

Pentru că am pornit la evocări din copilărie iată că recidivez.

Despre perioada de licean la I.L. Caragiale din Ploiești am mai scris, așa că voi încerca să-mi aduc aminte de vremea studenției.
Mă pregăteam de facultate încă din ultima clasă de liceu, a XI-a, sunt absolvent al ultimei promoții cu 11 clase, anul următor a fost o gaură pentru că s-a introdus clasa 8-a la școala generală și cursul complet a devenit cu 12 clase.

Era evident că voi alege ceva în domeniul științific.
Aveam rezultate bune la matematică, dar nu mă vedeam absolvent de Matematică, cariera de profesor nu mi se părea atunci deloc atrăgătoare. Mă pregăteam intens la Fizică, găsisem un curs sovietic de Fizică, bun pentru ce se găsea pe piață. În plus crease o mare senzație apariția cărții Probleme de Fizică de Silvia și Dorin Gheorghiu. Cele mai tari erau problemele date la Bacalaureat în Franța.
Am început să grupez facultățile care îmi stârneau interesul. Printre primele era totuși Facultatea de Fizică, mă gândeam la o viitoare carieră în cercetare. Apoi era Electronica, cu Secția de Ingineri Fizicieni. Listam și Facultatea de Automatică unde mai mulți din colegi erau hotărâți să devină studenți. Din clasă au optat Adrian State, Cristi Vasilescu și Dan Roman. Dintre prietenii apropiați erau deciși Laurențiu Orășanu, Arminius Mignea, Florin Copoiu de la Liceul A. Toma. Cu toți eram olimpici la Matematică, eu mă poticneam la Regională.

Terminasem examenul de Bacalaureat, unde eu nu luasem o medie foarte strălucită, doar 8,66 și studiam intens la Matematică și la Fizică, nu luam meditații. Peste ani Doamna Directoare Aspasia Vasiliu evoca cu plăcere și nostalgie la 125 de ani de la fondarea liceului că noi eram generații care nu luam meditații, obligatorii în 1989, era cu câteva zile înainte de prăbușirea comunismului, măcar asta este adevărat în Revoluția din Decembrie 1989.

Și într-o zi mă văd cu Florin Copoiu, care venea de la București și-mi aduce știrea că la Energetică luase ființă Secția de Centrale Nucleare Electrice. Este exact ceeea ce îmi doream, reactoare nucleare! Și nu era la Fizică, era la Politehnică, pe atunci  Institutul Politehnic București, copie după model sovietic de a denumi școlile superioare tehnice.

Am făcut o vizită la București de control, era prin iunie, fusesem la București înainte cu liceul, prin mai parcă, unde mi-am luat culegerea de probleme de fizică. Bucureștiul era necunoscut pentru mine, chiar dacă la doar 60 de km depărtare, nu am avut ocazia să-l văd decât foarte rar, nu aveam rude, sau alte motive. Știu că ajuns la Gara de Nord am luat tramvaiul 26 pe care-l știam, care făcea o buclă prin București, am mers aiurea până cum necum am ajuns pe Bulevardul filmelor, 6 martie. M-a prins o ploaie torențială și am intrat la Favorit unde am văzut Viața la castel cu Catherine Deneuve și Philippe Noiret, o comedie de război. Pelicula era alb negru, cred că originalul a fost color?! 
După film mă cam uscasem și am luat-o spre gară, ajungând la vechiul sediu de pe Polizu. Am ajuns la secretariatul Facultății de Energetică și m-am uitat după actele necesare.
Apoi cu maică-mea după câteva zile m-am dus să mă înscriu. Pe perioada examenelor am stat în campusul Politehnicii, cred că în căminul G, el Energeticii?
Luam acolo și masa de prânz la cantina, cu mâncare bună și trufandale, cartofi noi și salată de varză.

Am dat examenul, cred că eram vreo 3-4 pe loc. La anunțul rezultatelor am revenit la București și mă tot uitam pe peretele unde erau afișate rezultatele, care nu erau în ordinea mediilor obținute și am constat mereu cum îmi crește nota. Finalmente am văzut că era 9,29 cea mai mare pe secție! Era a două medie pe Facultate, cred că aș fi avut o notă mult mai mare dacă nu aveam media modestă de la bacalaureat.
Și ultima medie de admitere a fost ridicată, pe la 8,30?!

În acea vară am fost la Bucșoaia, în Bucovina în tabăra olimpicilor de matematică. Eram și noi deja studenți, cei care terminaserăm liceul. Atunci am avut ocazia să văd mânstirile pictate din Bucovina: Voroneț, Moldovița, Sucevița și Putna unde este înmormântat Ștefan cel Mare. Despre el, spune un istoric american al Peninsulei Balcanice că este cel care prin rezistența armată a impus turcilor otomani pentru Moldova și Țara Românească statutul de state clientelare, vasale și nu ocupația turcească de care au suferit-o vecinii. Este interesant că la Voroneț m-am conversat cu un pictor american care m-a surprins că picta pomi și nu mânăstirea.
Locuiam în dormitoare comune cu priciuri și găsisem pe un adolescent, fiul unui professor cu care susțineam concurs de înjurături. Se organizau dansuri seara și ne lăudam care au dansat cu o puștoaică care avea niște sâni că îi atingeai când o luai de mijloc.
Erau mulți viitori colegi de politehnică cu care mă voi întâlni pe culoarele acestei instituții.
Când am ajuns în București am trecut pe la Universitatea la Facultatea de Matematică unde mi-am ridicat premiul de rezolvitor la gazeta Matematică. Erau tratate de matematici superioare care nu prea mi-au folosit.

vineri, 30 august 2019

O lumea dispărută - Epilog


Cu acestea se încheie evocările copilăriei.

Am denumit o lume dispărută pentru că lumea de acum 65 de ani și mai încoace a dispărut. Unii zic că la lada de gunoi a istoriei.

M-am născut nu mult după o răsturnare politică totală  a istoriei românilor. Nu știu dacă era bine înainte, dar ce a urmat a fost mult mai rău.

Evenimentele istorice prin care a trecut România nu au afectat prea mult viața familiei mele, eram săraci și am continuat să fim săraci. Totuși ai mei au reușit să devină proprietari pe casa și curtea părintești, în timp ce alți au fost deposedați violent de bunuri și băgați prin pușcării.

Duceam în perioada aceea a copilăriei o viață comunitară în cartier, unde conta părerea vecinilor și unde trebuia să spui sărut mâna la vecine, că altfel mă alegeam cu niște palme de la mama. 
Cred că acest tip de civilizație este revolut, mijloacele mass-media cultivă acum, din păcate alte modele de comportament. Noi, ai mei vecinii, copiam fără să vrem comportamentul elitelor care existaseră înainte de război, distruse ulterior prin pușcării. Acum modele sunt ciocoii noi evocați acum 150 de ani de Filimon.

Am văzut cum rude de ale mele s-au transformat din țărani în ceapiști, știu cât de vehementă era o verișoară de a mea când îndoctrinat la școală, pe la 10 ani îi propovăduiam socialismul în agricultură, îmi spunea că o să umblăm toți cu polonicul la brâu să mâncăm la colectiv. N-a fost chiar așa, dar nici departe n-a fost. 
Țăranii s-au transformat în muncitori, au aterizat în blocurile insalubre din noile mahalale, unde au uitat obiceiurile bune de la țară și au căpătat toate reflexele de tip țigănesc în comportament.

Mă îndoctrinasem, dar oarecum aveam îndoieli, care s-au consolidat în adolescență în mediul propice al liceului Caragiale. M-am lămurit în studenție și orice iluzie față de regim a dispărut.

Apoi venit la Pitești am cunoscut presiunea ideologică și ipocrizia politrucilor, dar mai ales abordarea insidoasă a securiștilor, care în numele patriotismului scormoneau mizeria vieții private. Îi interesau nu bunul mers al muncii, ci cine se încurcase cu cine, sau dacă unul și altul vorbesc de rău regimul și mai ales pe Ceaușescu. Asta mi-a trezit o ură viscerală și cumplită împotriva securității.

De aceea cei care spun că se trăia bine atunci mint cu nerușinare.
Trăiam prost, mâncam prost, eram ipocriți repetând în public minciunile comuniste.
Când am fost copil mă proteja familia, părinții, apoi într-aevăr am prins desfacerea șurubului perioadei sfârșitului anilor 60, când Ceaușescu încă nu se consolidase în ura și nemernicia față de compatrioții de care-și bătea joc crezând poate că trăim în Iepoca de Aur.

După revoluție cum necum lumea asta a dispărut.
Acum poți să spui în gura mare orice, nu mai ai consecințe înjurând politicienii, poți să pleci în lumea mare fără probleme. Trăim mai bine, sărăcia se menține unde urmașii politrucilor comuniști țin încă pe oameni în subdezvoltare, dar există zone în România unde te simți ca în orice țară normală și civilizată.

Am putut după 90 să plec în lumea mare, tot ce mi-am dorit în tinetețe am reușit să vizitez.
Am fost de treei ori la New York, odată la Los Angeles, am bătut Europa de la un cap la altul, mi-am îndeplinit visul, am văzut marile galerii de artă europene, am văzut cam toate tablourile lui Vermeer, pictorul meu preferat, inclusiv am fost în locul unde el a pictat acum aproape 400 de ani peisaj din Delft și mare lucru nu s-a schimbat. Ăsta este avantajul civilizației europene, statornicia! Multe în România s-a schimbat, nu mai primești reaprtiție, tinerii de azi trebuie să se descurce pe cont propriu, sunt mult mai independenți, mai deschiși la minte.
Am încredere în compatrioți, au dovedit că există extrem de multă resursă de bun simț și orientare politică, dovedită de electorat în 26 mai 2019.

Lumea dispărută se poate înlocui cu una mai bună, mai omenească, mai pentru noi, cei care am trăit în lumea dispărută.

miercuri, 28 august 2019

O lume dispărută - universitățile mele


Acest capitol l-am intitulat după un roman al lui Gorki. Îmi amintesc de această carte care apărea în fascicule foileton pe la finalul anilor 50 și pe care am văzut-o la un băiat mai mare în preventoriu la Sărata Monteoru prin clasa a V-a?!

Primele mele studii au fost la grădiniță. Localul ei era chiar vis a vis de noi, la o casă mai departe. 
În față stătea familia Greceanu, în spate era grădinița care strângea cam  toți copii i din cartier, strada Jdanov și străzile adiacente până la Gara de Sud.
Țin minte că erau două educatoare, una mai în vârstă și alt mai tânără și foarte frumoasă, de care evident m-am îndrăgostit. Și băiețeii și fetițele eram îmbrăcați într-un fel de sarafane bleu ciel. 
Am și o poză în care sunt în prim plan în dreapta, stând cap în cap cu Doina Dumitrescu, vecină pe strada mea.

La fel și școala primară clasele I-IV le-am făcut tot în apropiere, pe Jadnov. Era localul vechi al Școlii Elementare nr.1 Ploiești. Curtea mare se învecina în fund cu fundul curții casei părintești. Când eram mai mare săream prin spate să joc fotbal, sau volei cu colegii de școală și vecinii.
Cum am spus clădirea era veche, era și anul inaugurării cu numerale latine pe care mă munceam să-l citesc pe litere nu pe numere. Cred că era MDCCCLXXXVIII?!
Învățătoarea noastră se numea doamna Dinu, o fostă colegă de clasă mi-a amintit numele ei acum ceva timp, ea mi-a furnizat și poza de grădiniță.
După Anul Nou 1957, mama m-a trimis la un preventoriu la Zăbala, în secuime, unde am făcut și școală vreo 2 luni până prin martie.
La școală aveam aceleași tip de sarafane, pepite de data asta, până cred că până într-a cincea, când aveam în fine uniforme de băieți, respectiv de fete, albastru închis petrol, de  o calitate extrem de proastă, ca de altfel și acele sarafane.

Cum am învățat literele am început să citesc cu pasiune ce îmi cădea în mână. Primul roman, așa îmi aduc aminte l-am găsit în podul casei bunicii, aparținea surorii celei mai mici, tanti Marina și se numea Cei Trei Muschetari, sau mai bine Mușchetari cum ziceam noi. Mare surpriza a fost când l-am recitit pe la 15 ani și am descoperit latura erotică a romanului, eu reținusem doar partea eroică, hahahaha!
Știu că pronunțam numele franțuzești fonetic, ca în limba română, DArtagnan, Athos, Porthos și nu știu de ce Armis?!
Altă sursă de cărți era un vecin de pe strada Principatele Unite, mai mare ca mine care se numea Anca, nume ardelenesc, cred că rudă cu Paul Anka! De la el am început să citesc Contele de Monte Cristo, Mizerabilii. Vecinele mamei, care se gratulau cu madam Popescu, sau coană Popescu o sfătuiau să mă cenzureze că o să înnebunesc de atâta citit.

Prima mare dezamăgire a mea a fost în clasa a doua a când nu am fost făcut pionier din prima șarjă. 
Învățam destul de bine și aș fi fost îndreptățit, dar trebuie făcut pionier un derbedeu și leneș care era însă fiul unei activiste sindicale. 
Am ajuns și eu pionier în fine și cu această ocazie am început să merg la Palatul Pionierilor. Acest eveniment a fost extrem de important pentru dezvoltarea mea intelectuală. 
Primul Cerc pe care l-am frecventat era cel de Geografie. Aici am fost puși să cumpărăm o minge de pinpong să lipim cu pelicanol pe ea niște fâșii subțiri de hârtie, să-i dăm niște găuri, să legăm de minge un zgârci mai lung și apoi să-l rotim și așa mingea începea să facă vâj-vâj! Astfel reproduceam faimosul sputnik lansat de Uniunea Sovietică în 1957. 
Apoi am frecventat un cerc mult mai serios, cel de aeromedelism, cred că mai era și colegul meu Laurențiu Orășanu. Am fost instruiți să construim un aeromodel care avea elice acționată cu zgîrci. În pofida faptului că eram fiu de tâmplar, eram complet lipsit de îndemânarea bricolajului și am făcut cel mai prost aeromodel, care pe Stadionul Petrolul nu a fost în stare să zboare.
Ca să ajung la Palatul Pionierilor treceam prin fața Muzeului de Istorie  al Regiunii Ploiești, fondat de  Nicolae Simache, care-mi va fi profesor la Caragiale.
Fiind pasionat de isorie, imaginația alimentată și de vizitele în vacanță la ambientul medieval din Sibiul, unde locuia tanti Marina îmi făcea plăcere să colind prin sălile muzeului și să mă semnez mereu în cartea de impresii a muzeului.

Palatul Pionierilor a fost cel mai importnat factor de îndoctrinare. 
Părinții nu făceau politică cu mine, tata era pățit și mama nu se pricepea. Tata mi-a mărturisit prin anii 70, după ce i-am dat să citească Drumeț în calea lupilor, despre asasinarea de către legionari a lui Nicolae Iorga, despre apartenența sa la această mișcare. Nu a fost activ, l-au băgat niște colegi de muncă, în Ploiești era cea mai importanta organizație muncitorească legionară, pentru că erau mulți muncitori. Imediat după 45 împreună cu fra-su, unchiul Grigore au zis să se bage la comuniști. S-au sfătuit în prealabil cu nenea Gheorghe, fratele lor cel mare. Acesta era mai cunoscător, făcuse politică țărănistă. Și le zis nenea, băgați-vă bă, dar n-o să treacă trei ani și întorc ăștia foaia și aplică dictatura proletariatului și atunci o să vedeți voi! 
Câtă dreptate a avut nenea, că în 48 au început verificările de partid și l-au găsit pe listele de legionari și l-au dat afară pe tata. 
În prealabil securiștii l-au amenințat. Că este norocos că-i muncitor și nu i-au găsit activități. 
Și așa tata nu a avut curaj să facă politică cu mine. Prima dată a făcut în 21 august 1968, când a venit negru de supărare de la serviciu și mi-a zis că rușii au intrat în Cehoslovacia. 
Niște securiști proști și neinformați m-au amenințat că tata a fost fedecist – Frățiile de Cruce, asta era organizația de elevi și tineret a legionarilor, tata era în cuibul legionar.

Așa că eu scriam, că periodic ni se cerea la școală, ce politică au făcut părinții înainte și după 23 August 1944, că ai mei n-au făcut politică. Ba ne mai puneau să scriem texte probabil că urmăreau pe unii care făceau manifeste anticomuniste și bănuiau că punea pe copii să scrie.

Revenind la Palatul Pionierilor am frecventat Biblioteca Palatului și am cam epuizat-o. Era compusă din cărți majoritar de autorii sovietici, cu Marea Revoluție din Octombrie, sărbătorită pe 7 Noiembrie! Cu războiul civil, epoca stalinistă mincinoasă, sau ipocrizia epocii Hrușciov din care îmi amintesc de Bătălie în Marș de Galina Nicolaeva, rebuturi scârboase, în care semne de emancipare erau că fetele începeau să poarte fuste scurte, peste genunchi. 
Mai bună a fost Bibliotea Regională din fostul Palat de Justiție la cam devenit  ulterior abonat. 
În plus erau ședințe de îndoctrinare în care o activistă urâtă și gheboasă ne povestea transfigurată despre Nadejda Krupskaia și despre frumusețea extraordinară a metroului moscovit. În plus se făceau și concursuri și eu am fost în stare să răspund unde s-a ținut al doilea congres al PCdR, evident la Ploiești, doar era un monument în centrul orașului. 
Peste tot erau pozele mahărilor PMR în frunte cu Gheghe Dej. Majoritatea mutrelor erau patibulare, de gangsteri, doar unul era mai tinerel și frumușel comparativ, Nicolae Ceaușescu.....

Învățând foarte bine, și prin faptul că aveam origine sănătoasă bună, fiu de muncitor, n-a mai contat trecutul tatei, am făcut și carieră pionierească, am devenit președinte de unitate, șeful pionierilor pe școală.  A existat posibilitatea să merg în vacanță la Artek, faimoasa tabără internațională din Crimeea. N-am mers, a mers o fată, fiică de colonel, care mi-a fost colegă de generație la liceu. Am mers în schimb la o tabără de la Timișul de Sus, unde erau tot felul de copii ca mine, unii însă țin minte au fost în tabere internaționale, precum Karlovy vary.

Dintre colegii mei îi amintesc în primul rând pe Laurențiu Orășanu. Cu el am fost coleg dintr-antâia până în a patra, apoi s-a mutat la Liceul A Toma, adică Mihai Viteazul de acum. Am fost și rămas buni prieteni. A făcut o carieră de IT la noi și apoi după 90 în Canada și la New York. S-a întors la pensie în țară, avea și el mania scrisului, scria poezii și romane. Din păcate s-a prăpădit mult prea devreme.

Alt bun amic în școala elementară a fost Florin Copoiu cu care împărțem premiul I. Florin stătea într-o casă pe Jdanov, cam la jumatea distanței de corpul nou al școlii, care era mai spre Gara de Sud. Mama lui avea o grădină cu pomi fructiferi din care îmi rămân în memorie piersicii și mai ales un smochin. În grădina lui acum sunt blocuri. Mama lui avea o bibliotecă foarte bună de la care împrumutam cărți. Florin a făcut liceul A Toma la fel cu Laurențiu și apoi la fel  Automatică. Ne mai corespondăm și ne-am mai văzut când ajung la Politehnică.

Despre liceu am scris extins altă dată.
Iar despre facultate poate am să scriu?

De ce a plecat de la guvernare Tăriceanu?


Vestea că Tăriceanu și ALDE au părăsit coaliția de guvernare a lăsat pe mulți comentatori cu gura căscată. Nu s-a mai aplicat vechea zicală a câinelului care nu pleacă de la măcelărie.

Unii dintre comentatorii politici atinși de conspiraționism, chiar și unii cu pretenții de guru, precum Gușă inventează în urma lui Dragnea statul parallel, pe care dau vina. Se tot vehiculează puterea celor din servicii, este un mit, genaeralii ăia sunt dependenți de deciziile luate de politicieni, este invers, dacă comit protii îi așteaptă pensia și alte necazuri. Este adevărat că în vremea lui Băsescu Coldea avea putere, îi furmiza informații despre adeversari, dar și despre escrocii politici luați apoi de DNA. 
Ba că Tăriceanu este șantajat părerează mai exact decât perorează Ion Cristoiu, bătrânul politruc, reșapat în jurnalist de senzație, care mănâncă o pâine tot de la urmașii celor care-i mângâia pe spate acum mai bine de 30 de ani. 

Lucrurile stau mult mai simplu. Barca PSD se scufundă, asta este moștenirea lui Dragnea, care a adus în fruntea guvernului pe Viorica Dăncilă, care este și ea un fel de Cenușărească, din agramată mămăiță a devenit peste noapte doamna de fier a pesedeilor. Cred că în acest partid domină ideea lui Ludovic al XV-lea: după noi potopul!

Tăriceanu, după ce s-a văzut refuzat de PSD și Dăncilă să devină candidatul coaliției a avut o tresărire de orgoliu și realism. Candidatura sa la prezidențiale se profila ca un dezastru, dat fiind rezultatele ALDE la europarlamentare. Așa că a venit colacul de salvare de la Ponta. Acesta i-am propus să iasă din barca găurită a guvernării, să facă o coaliție cu Pro România care îi va asigura lui Tăriceanu și acoliților apropiați locuri în viitorul Parlament. 

De fapt este și în logica jocului pe care îl face Ponta de distrugere a PSD. Dacă începutul l-a comis Dragnea prin atitudinile sale paranoice, care au șters ce mai putea reprezenta cu partid cu lideri serioși. Oamenii lui Dragnea care acum o înconjoară pe doamna Dăncilă sunt niște ciocoi venali, penali, cu moace patibulare de tîlhari, care jefuiesc supușii din județele unde sunt vătafi.

Pentru Ponta candidatura lui Mircea Diaconu a fost ca o mânușă. L-a scutit pe el și pe ai lui să oblige unul din liderii Pro România să se facă de râs și l-a scutit pe Tăriceanu de o ieșire dezonorantă din peisaj.
Mircea Diaconu a fost unul din cei mai buni actori români, șeful de promoție al generației mele în actorie, pentru care am o mare simpatie.
Ca om politic este  slab și dubios, exploatând notorietatea căpătată în teatru și film. Nu toți actorii pot avea cariera lui Ronald Reagan.

Văd că și Toader Paleologu s-a trezit că vrea să fie catindat! Cred că ta-su ar fi dat cu surcică după el. Mi-aduc aminte mărturia lui, că i s-a propus să fie președinte, și-mi spunea: poate la Jockey Club, era boier și monarhist.
Păcat că educatul și rafinatul Paleologu junior se dedă la mitocănii, cum cu dreptate spunea Ponta. Mircea Diaconu a interpretat în film roluri de om obișnuit, de vecinul de stradă, în niciun caz roluri de prost. Paleologu se vede că nu s-a uitat la filmele lui Diaconu. 

Oricum va fi concurență mare între piticii politici cu pretenții prezidențiale.
Între ei îl enumăr și Barna, care este clar într-un rol și moment nepotrivit și mai bine ar face să renunțe. Așa nu mai cheltuim bani pentru turul II la prezidențiale. 

luni, 26 august 2019

O lume dispărută - vacanțele de la țară


Verile copilăriei erau rezolvate pentru că aveam rude la țară.

Cum am mai amintit tata era din Aluniș, din Prahova, peste deal de Slănic. Ca să ajungi la tren trebuia să mergi 7 km până la Vărbilău. Acesta era mijlocul de legătură cu Ploieștiul. Tata mi-a spus că a văzut tren prima oară pe la 11 ani și s-a speriat.

De obicei mergeam la unchiul Vasile și tanti Sultana, soția lui. Locuiau în spațiul unde se afla casa bunicilor. Bunica paternă căreia îi spuneam Maica Mare nu prea mi-o amintesc, s-a prăpădit prin 56. Rămăsese văduvă după Primul Război Mondial și a crescut singură copiii. 
Unchiul Gheorghe și unchiul Stan frații mai mari erau deja aproape maturi și s-au descurcat, ambii ajungând maiștri în petrol. Cum am spus tata a făcut în sat școala de meserii calificându-se tâmplar. S-a angajat la Ploiești Concordia, ulterior Uzina de Utilaj Petrolier 1 Mai.
Unchiul Vasile a învățat meserie de la tata, care i-a lăsat moștenire mașinile de prelucrat lemnul în casa bătrânească. Unchiul Vasile a fost concentrat în Al Doilea Război Mondial și a reușit să scape din încercuirea de la Cotul Donului.
El s-a apucat să facă o casă lângă cea bătrânească, care era foarte mică. Acolo petreceam împreună cu verii mei Gogu și Ionel, verișoarele Ilona, și cea mai mică  Mariana.

Lângă gospodăria și unchiului Vasile era gospodăria și casa unchiului Gheorghe. Acesta era mai mult plecat la schela de petrol. Casa lui arăta mai bine, în plus avea radioul pus pe Europa Liberă.  În grădina unchiului Gheorghe era un păr impozant care făcea pere din acelea mari, care se coceau iarna, puse la cămară. Unchiul Gheorghe era căsătorit a doua oară cu tanti Mita, cu care avea pe verișoarele Liliana și Ionelia și pe vărul Jean, mai mare cu doi ani ca mine. 
Jean mi-a făcut din plasă de sârmă subțire o leasă, o plasă conică cu care pescuiam pe gârlă. Gârla era aproape seacă vara, dar erau mrene, cleni, zvârlugi, porcurșori cu care îmbunățeam masa de prânz.  Tanti Sultana avea bucătăria de vară afară lângă pridvor. Cum urcam în pridvor pe dreapta era cămăruța cu rol  multiplu, cămară, și locul unde mâncam.  Era o măsuță joasă cu trei picioare și în jur scăunele așișderea unde tanti Sultan punea la mijloc tigaia din care luam toți, care apucam. Vă dați seama cu ce plăcere am citit Moromeții, unde mă revedeam în copilărie!

Dacă pescuitul cu leasa sau cu undița era relaxare, adevărata ocupație a copiilor din sat era  mesrul cu vacile pe deal la păscut. Un pic mai la vale pe gârlă era ulița pe unde urcam cu vacile. În plus de vacă, unchiul Gheorghe avea și capre de care se îngrijea Jean. Mergeam pe deal desculți și seara ne scoteam mărăcinii din tălpi. Dealul începea chiar în spatele grădinii unchiului Vasile. Puteam să urcăm chiar pe acolo pe o potecă pe unde găseam aluni și toamna spărgeam alunele cu dinții, poate asta m-a făcut acum să am dinții mei mai puțin în gură și mai mulți falși.

Unchiului Vasile îi plăcea mult țuica, poate prea mult. De fapt și unchiul Gheorghe era amator. La începutul anilor 60 a ieșit la pensie și acum seara ieșea în sat. Îl întrebam unde se duce și îmi spunea șugubăț că merge la limba rusă. Păi unchiule, nu te mai duce că te învăț eu!” De fapt mergea la crâșmă la o țuiculiță care-l făcea să vorbească limba rusă hahahaha!

Cel mai pregnant lucru în această vacanța la țară era sărăcia. 
Alunișul era așezat pe niște dealuri răpănăoase, nu se făcea mai nimic, doar niște fânețe, niște livezi de pruni. Tata mi-a spus că străbunicul era cărăuș, avea căruță și cai, nu puteai face agricultură aici. Salvarea a fost industrializarea zonei. Toți cei de pe Valea Vărbilăului munceau la Mărgineanca Plopeni, unde era uzina mecanică și de armament. Când mergeam la Aluniș sau plecam spre Ploiești luam de obicei trenul care oprea la Plopeni o oră ca să ia navetiștii. 
Odată când mergeam spre Aluniș, am văzut mai mulți tineri în halate albastre. Erau studenți în practică care mergeau la baie la Slănic, la lacurile sărate. M-am văzut și eu în această postură peste 10 ani?!

Unchiul Gheorghe lucrase în petrol și se descurca la pensie, avea o cămară frumoasă unde avea și butoiașe de țuică. Creșteau și porc ambii unchi și cel mai bun lucru de Crăciun era să mănânc slăninuță afumată, groasă de un deget, ei îi ziceau șuncă. Era mai bună decât carnea! 
Tatei îi mai plăceau caltaboșii făcuți din intestinul gros, tocătură amestecată cu orez pe care îi fierbea în apă. Este specific zonei Munteniei, un amic de aici din Pitești îmi spunea că erau populari și în Oltenia.

Pentru că nu se făcea nici porumb, darmite grâu unchiul Vasile se aproviziona cu saci de pâine. Populară era mai ales mămăliga. Într-un an a fost criză de porumb, să fi fost 54? Și unchiul făcea mămăligă de orz care ieșea neagră! Asta era sărăcia din zona paternă.

În schimb la Avrig, în satul matern lucrurile erau complet schimbate. Aici mă aflam în zona de sud a Ardealului, unde românii conviețuiau cu sașii. Trebuie să recunosc că intram în altă țară, se simțea influența imperiului sub care trăiseră ardelenii până în 1918. Când armatele române au ajuns în zonă aici, chiar spre Sibiu, soldații exclamau uimiți că aici oamenii făceau casă și la vaci, era vorba de șurile mari și încăpătoare făcute din zid de cărămidă. La mijloc era locul unde se punea căruța. În cele două părți laterale ale șurii erau un grajd pentru bivole, foarte normale în zonă, sau vaci, iar în partea cealaltă era și locul unde erau caii. În spate unde era grădina se afla și cotețul porcilor. Undeva în marginea șurii era și locul unde iernau oile. Curtea era pietruită, era un loc de depozitat gunoiul de grajd, de unde mă aprovizionam cu râme pentru pescuit. Mai era acareturi unde se țineau unelte agricole, plug, etc, mașina manuală de strunjit cocenii de porumb. Era și o ladă mare pentru grîu și una unde se afla mălai. Mai era zidit și un cuptor unde se făcea pâine. Mătușă Oană era o expertă în făcut pâinea care ținea o săptămână. Mie îmi plăcea când era caldă, inclusiv făcea prăjitura inspirată de le sași numită hencleș.  În plus era tocătoarea de cânepă. Cânepa era foarte populară în această zonă,  toate femeile aveau războaie de țesut. Se punea la topit/înmuiat în râul Avrig sau în Olt. Era locul favorit unde eu umblam să prind peștișori cu un coș numit în zonă chelteu, probabil că și peștilor le plăcea gustul cânepii? Acum cu drogurile culturile de cânepă au dispărut. Apropo de cânepă, eram în Amsterdam prin 2003 și mă plimbam prin cartierul plăcerilor și la un moment dat am simțit un miros foarte cunoscut, era mirosul de cânepă! Cred că erau copii pe acea vreme care fumau frunze de cânepă, dar și pănuși de porumb.
Toate astea au dispărut. Șura este garaj, pâinea se cumpără de la magazin.  

Unchiul Mihai, fratele mai mic al mamei a moștenit casa bătrânească. Bunica a mai trăit până am devenit mărișor, dar a făcut un ataca cerebral și a devenit o legumă. Era o femeie aprigă. Pe la 7 ani mi-a cumpărat o pălăriuță de paie și m-a dus la seceră. Eu urlam înfuriat: Nu vreau să fiu țăran!”. Problema e că la seceră mă înțepam în paiele de grîu tăiate de pe miriște.

Unchiul Mihai și mătușa Maria aveau doi copii, verii mei, Onu, cu 4 ani mai mic și Măriuca sora lui mai mică cu încă vreo 5 ani. Când unchiul s-a apucat să refacă casa bătrânească ne-am mutat la tușa Oană, unde era Măriuca verișoara noastră mai mare cu doi ani ca mine.

Onu a fost cel la care am mers apoi în anii maturității la Avrig, să mă bucur de munții Făgărașului, de mers la pădure la un pescuit de păstrăv, unde Onu era un expert. Onu era un pescar desăvârșit, mergem cu el la pescuit pe Olt acum când s-a umplut de șalău. Onu era și un pasionat rocker, era poreclit Dip de la Deep Purple. Cu el am fost la ultimul meu concert rock la AC/DC! Din păcate s-a prăpădit acum ceva ani.
Mai vin la Avrig acum invitat de sora lui Măriuca, care are mașină și cu care am fost la bisericile săsești fortificate.

Sorei mele îi plăcea mai mult la Avrig decât la Aluniș.
Când eram mititei tata ne-a trimis în câteva rânduri cu un camion de la uzină care mergea la Cluj. Erau anii 50, erau camioane vechi, de abia reușeau să treacă munții la Predeal. Pacostea erau penele, făceau 7-10 pene pe drum, ne bucuram când reușeam să depășim un mărfar care trecea pe lângă șosea. Plecam dimineața din Ploiești și ajungeam la Avrig pe la miezul nopții.  

Dar obișnuit, mergem cu trenul, pe care-l schimbam la Brașov. Țin minte cum se vedea pe Tâmpa scris din brazi tăiați Orașul Stalin. Între timp brazii plantați au făcut să dispară acest nume odios.

Revenind la sași, în cartier era un   patrulater de castani unde sașii îmbrăcați în pantaloni tirolezi, scurți, de piele se adunau să asculte fanfara. Au plecat aproape toți, în locul grădinilor lor s-au construit blocuri muncitorești în anii 80. Îmi amintesc de băieții sași cu care mă întâlneam pe râu, erau ei zece și eu singur toți vorbeau românește, aproape fără accent.

Tot în apropiere sus vis a vis de biserică era Preventoriul de tuberculoși care funcționa în Palatul de vară Brukenthal. Este construit în stilul palatului Belvedere din Viena. S-a refăcut Orangeria de un sas care a închiriat de la Forumul German clădirea și parcul și probabil va fi refăcută și clădirea de sus unde acum este un muzeu al civilizației săsești din Transilvania.

La Mârșa, la 4 km de Avrig era fabrica de camioane și armament unde lucra majoritatea avrigenilor, chiar dacă unii mai lucrau la Fabrica de Sticlă.
Dacă Avrigul avea definit în apropiere de Biserica Evanghelică cartierul săsesc, mai era o zonă de germani, țipțări, meșteri sticlari din Boemia, care aveau o colonie în jurul unei mici Biserici Catolice lângă Fabrica de Sticlă.

La la tușa Oană am primit cea mai importantă lecție privind proprietatea privată. Eram spre toamnă și am mers cu carul tras de bivole la un loc lângă pârăul Răcoicioara unde trebuia să scoatem cartofi. Lângă terenul cultivat cu cartofi era un lan de porumb. Eu să dau iama în cucuruz cum se zice pe la Avrig și am fost oprit ferm de mătușă-mea. "Păi ăsta e locul omului, nu-i al nostru!". Cum a decăzut sentimentul proprietății în comunism se vede bine și azi.

Când am făcut 14 ani tușa Oană în spiritul și mentalitatea locului mi-a zis că gata s-a terminat cu distracția și pescuitul și m-a trimis la muncă la aranjat drumul de la Avrig la Mârșa. Acolo am făcut bătăturile care mi-au rămas la mâini din cauza târnăcopului. Dar am luat primul meu salariu la Sibiu de muncitor necalificat, și apoi am mers cu colegii de muncă la o bere și o plăcintă la Bufnița.

În cadrul vacanței de vară la Avrig aveam și o săptămâna de stat la tanti Marina sora cea mic a mamei. Sibiul îmi oferea porția de medievalitate din cărțile de istorie. Tanti marina locuia într-o casă imensă de vreo trei etaje, din XVIII-lea. Urcai pe o scară de lemn și treceai prin niște culoare până ajungeai la apartamntul mătușii care dădea într-o terasă mare. Aici ămi amintesc și de excelentul parizer mâncat cu pâine cu unt, Sibiul excela la produse alimentare.
Tot la Sibiu mi-am făcut și educația vizuală la Muzeul Brukenthal unde am văzut maeștrii flamanzi și olandezi, dar și valoroase tablouri ale Renașterii italiene. El a fost reperul cînd am văzut mai toate marile galerii europene și nu numai.

Așa mi-am petrecut eu verile copilăriei și acum le contemplu cu nostalgie.  

duminică, 25 august 2019

O lume dispărută - Vecinii de stradă


Casa noastră se învecina prin grădină cu curtea avocatului Zingrilara. Casa are două etaje, mai era doar casa inginerului Tăutu care era și ea cu două etaje. Era se pare proprietatea soției avocatului, etajul aparținea surorii soției domnului Zingrilara. Zingrilara este un nume grecesc pe care l-am găsit pe net aparținând unei familii din Smyrna prin secolul XVIII, de aceea sunt înmormântați la cimitrul ortodox Bolovani, unde odihnesc și părinții mei.  Zingrilara era vânător, îi mai dădea mamei câte un iepure să-l gătească pentru noi. Avea o femelă brac, Greta pe care o auzeam lătrînd când ne duceam la veceul din fundul curții.

Zid în zid cu casa noastră se afla casa surorilor Duca. În față stătea cu chirie doamna Cristina, care lucra la Trustul Agricol?! Fiicele ei erau mult mai mari ca mine, cea mare a devenit inginer agronom, Neli, cea mică era cu 9 ani mai mare, o brunetă splendidă, a terminat Geologia și a fost mama unui tânăr politician, inițial de mare succes, apoi eșuat în afaceri de reviste de scandal. De la Neli am moștenit multe cărți de povești, dăruite de doamna Cristina, prin care îmi amintesc romanul banda desenată Motanul încălțat și Poveștile frumos ilustrate lui Andersen. Ce mai plângeam citind povestea lebedelor. Mi-a mai dat și o carte de istorie interbelică a românilor pentru copii, pe care am arătat-o profesoarei de istorie din școala elementară, care m-a sfătuit să nu o arăt altora, că era cam prea naționalistă după gustul epocii internaționalist bolșevice a vremii.
Ce am ami moștenit de la Neli era ți o colecție de reviste Luminița de la începutul anilor 50 plibe de caricaturi cu Tito-topor. Liderul iugoslav era plin de sângele bieților compatrioți pe care îi chinuia și nu-i lîsa să se adape de la lumina marelui Stalin.
De fapt la noi în casă nu erau cărți. Doar niște almanahuri Universul din perioada 1937-1944. Erau extrem de bine tipărite, multe chestiuni interesante, catastrofe maritime, povestea unor diamante celebre. Erau bucăți literare de autori interbelici destul de obscuri. Se făcea mare reclamă proprietarului, Stelian Popescu, care a făcut cadou studenților Casa ulterior numită Grigore Preoteasa, normal un politruc  dta numele acestei case care putea să se numească în continuare Universul. Cele mai intersante erau efemeridele politice. Așa am urmărit războiul împotriva Uniunii Sovietice de prin 1941-42 pe vremea când nemții înregistrau victorii, dar și armistițiul semnat de Italia și înlocuirea lui Mussolini cu generalul Badoglio. Învățat cu cenzura comunistă mă miram cum se analiza acest eveniment nefavorabil lui Hitler, care indica o reorientare  a unor medii politice și jurnalistice.
Erau și efemeride judiciare, în care se remarca cu satifacție eliminarea din  Baroul Ilfov a cunoscutului  comunist Laurențiu (greșit Lucrețiu!) Pătrășcănu.

Casele erau proprietatea surorilor Duca, care locuiau în casă tip vagon, dar în stare mult mai bună ca a noastră. Cea mai mare dintre ele era faimoasa Mere Clarisse. Mere Clarisse era o căugăriță catolică, care  fusese profesoară de franceză la Pensionul Notre Damme de Sion, unde-i fusese profesoară și Monicăi Lovinescu!
Era renumită în Ploiești că medita cu succes candidații la facultate la Limba Franceza. Pe noi a vrut să ne mediteze la această limbă. Sora mea a acceptat cu bucurie, eu ca un prost nu am mers la meditații și cred că asta a fost cea mai mare eroare a copilăriei.
Mere Clarisse era pensionară a statului francez, primea vreo 800 de franci pe lună, avea o bibliotecă fabuloasă și mai vindeau la anticariat. Sora mea a primit o ediție Complete Works of Shakespeare, ediția Collins, dacă nu mă înșel. Cu această carte am mers la A Midsummer Night’s Dream montat de Peter Brook la  Royal Shakespeare Company prezentat în octombrie 1972 la Operă. A fost un regal, am urmărit o piesă shakespereană completă, nu adaptări ca la teatru la microfon ascultate de mine la difuzorul montat la noi în casă prin 1953, pe vremea morții lui Stalin? N-am avut radio, am cumpărat primul când eram student, unul de la mare de la niște italieni pe care l-am dat la schimb părinților pe un tranzistor Electronica. La acest radio am ascultat continuu Europa Liberă.

De fapt cunoșțtința cu Europa Liberă a fost când eram elev la Laurențiu Orășanu colegul meu de clasă, printr-a patra, posibil?! Povesteau ceva de Revoluția  Culturală din China. Dar am devenit ascultător fervent la rudele de la țară, care doar asta ascultau, unchiul Gheorghe, nenea, fratele cel mare al tatei, maistru petrolist, sau în Ardeal, la verișoara Măriuca, fiica cea mică a lui lelea Oană, sora cea mare a mamei. 
Este și o chestie cvasi amuzantă cu Europa Liberă. Locuiam în garsonierele din F1, blocul becherilor de la Institutul de Atomică din Pitești, de lângă pădure, în cartierul Găvana. Îl inundam frecvent pe cel de dedesubt, un ofițer bețiv, pentru că opreau apa și eu uitam să închid robinetul de la bucătărie. Cel de deasupra era șofer la partid, alt bețiv. Într-o noapte citeam liniștit la mine în garsonieră și ascultam ultimele știri de după miezul nopții. Când în cameră apare șoferul bine grizat, nu știu cum cheia i s-a potrivit la yala mea! Când a auzit Europa Liberă a pus degetul la gură și a rostit șșșșîîîîșșșșș în șoaptă, împărțeam vezi bine un secret!

Dar să revin la vecini.
Am amintit de inginerul Tăutu. Era descendent direct al Logofătului Tăutu, primul român băutor de cafea la Constantinopole, nu un obscur literat militar cu acest nume. Folosea și forma învechită pentru ă din e Teutu!
Făcuse studii la Cernăuți, dar i-au mutat la Iași după ocuparea de către bolșevici a Bucovinei de Nord. Aici a cunoscut soția, poloneză în refugiu. Fetele lui erau blonde, cu aer slav, cea mare era cu șapte ani mai mare, cea mică, Mihaela, a fost colegă cu sora mea de clasă/școală. La inginerul Tăutu am urmărit faimoasa finală de al Wimbledon din 72, dintre Năstase și Stan Smith.

Lângă inginerul Tăutu, spre ai mei era casa familiei Scraba.
Doamna Scraba mi-a fost profesoară de limba română printr-a cincea, dar era și profesoară de matematică, dădea și meditații. Îmi aduc aminte perfect în clasa cincea când ne-a spus să rupem din manual paginile care conțineau o povestire din Petru Dumitriu, care devenise transfug. N-am rupt însă povestirea lui Preda Ferestre întunecate, partinică și ea. Când mă gândesc că Moromeții și Preda sunt romanul și autorul român favoriți.
Avea rude la Avrig, localitatea maternă din Ardealul de Sud, dar erau din Bucovina.
Mergeam la doamna Scraba la televizor și vedeam varietățile la sfârșit de săptămână când se întâlneau cu alți bucovineni și jucau tarot, joc de cărți popular în arealul habsburgic, imperial.

Pe stradă mai locuia mai încolo, după avocatul Zingrilara, familia Popovici cu fiul Costin, mai mic cu patru ani ca mine. Doamna Popovici era economistă, am aflat târziu că fusese colegă de promoție în 1949 cu socrul meu la Academia Economică din Cluj, mutată la Brașov din cauza războiului. Conducea o mașină nemțească IFA, model din vremea războiului perfect funcțională. Apropo de mașini, îmi amintesc cum am văzut odată pe strada Ana Ipătescu cum s-au ciocnit două mașini, o Volga și un Volvo, în care faimoasa Volga, tancul auto sovietic a ieșit serios șifonată.

Pe stradă mai locuia și o familie cu un băiat mai mare ca mine numită Santini și o altă familie cu nume cu rezonanță ucrainiană, Crahamaliuc.  Evreul care lipsea stătea pe strada Jdanov, în apropiere, era Miki Brenner, mai mic cu un an și devenit bun prieten în copilărie. Ai lui erau evrei din Bucovina, vorbea cu bunica lui limba germană.

După cum se observă trăiam într-un mediu cosmopolit, cum era Ploiești, primul oraș industrial al României Vechiului Regat, cum spuneau ardelenii din Avrig., eram răgățean! Ca să facă deosebirea că ei erau din Imperiu. Lucru dovedit într-o carte de citire de dinainte de 1918, găsită pe la lelea Oană în care se spunea că portul patriei noastre este orașul Fiume (Rijeka de azi)!!!!

Pe strada mea în copilărie predomniau fetele, mai mari cu trei ani ca mine sau mai mici. Așa că am avut partenere de joacă fete. Pe strada paralelă Principatele Unite locuia un băiat mai mare ca mine cu trei ani, era un mic derbia mai târziu prin liceu derbedeu, edificat în dedesubturile femeiești și m-a învățat pe mine și mai ales pe fetițele din vecini toate prostiile de care abia mai târziu am început să mă edific în materie de erotism. Micul derbedeu se numea Florin Dumitru viitorul mare baterist de la Mondial, Phoenix și FFN. S-a prăpădit departe, prin California pe la începutul anilor 2000.

Tot de pe strada mea mai am și amintirea  țărăncilor care făceau oferte cu zarzavaturi, ceapă verde , fasole țucără strigau ele și mama nu mai era nevoită să meargă la piață. Erau și alți mici întreprinzători precum cei care veneau să taie lemne cou un motor care și mergea și care și putea tăia mecanizat lemnele de iarnă.
Un alt eveniment era când apăreau machedonii cu iaurt. Țineau iaurtul în niște vase de ceramică conice prinse cu o cobiliță. Iaurtul acela era fabulos, avea consistență că îl tăiau ca pe telemea. L-am căutat și în Grecia, nu mai există!

sâmbătă, 24 august 2019

O lume dispărută - casa părintească


Dedicat lui Julian

Preambul

De când mă știu, adică de când am prins înțelesul literelor am fost un cititor pasionat.
Iată că tehnologiile noi, au inventat blogul și m-am pomenit acum la pensie și scriitor. De fapt Laurențiu Orășanu, colegul meu de primară m-a zgândărit și am devenit părerist politic la revista lui, pe care o scotea la New York.

Acum scriu pe blog de toate. Fac multe erori de ortografie, din cauza grabei și pentru că nu îmi controlez cu atenție textul. Mai fac și erori de exprimare.
Am înșeles că se fac pentru cei care vor să scrie cursuri de creative writing pe model inspirta de americani.
Scriu având ca model experiența de școlar de acum mulți ani de la compuneri. Îmi place să scriu direct minimalist, ca Hemingway, după câte am citit.

Maestru îmi este cel care a dat numele liceului absolvit, Ion Luca Caragiale. Datorez și dragostea pentru literatura de calitate profesoarei mele din liceu, poetei simboliste cum se intitula, doamna Natalia Boncu.
Îndemnat de un prieten am redactat ceva ce-mi mi-a rămas din copilărie, dar nu exact ce a făcut un geniu precum Ion Creangă.
Și trebuie să recunosc și amintirile lui Stelian Tănase pe care le publică în Deskreport m-au îmboldit să le scriu și eu.
Dacă vă place, mă bucur!

Casa părintească

M-am născut în februarie 1949 în Ploiești, pe strada Rudului.
După câteva luni, părinții s-au mutat cu chirie pe strada Babeuf.
Strada se numise Costache Conache, poet moldovean de secol XIX. I-au schimbat numele în Babeuf, după primul comunist francez, tot din secolul XIX.
Astăzi se numește Pictor Petre Negulescu, nu știu de ce nu s-a revenit la vechiul nume?
Strada este perpendiculară pe strada atunci, Jdanov, numită ulterior până azi Bobâlna. Inițial se numea C. A. Rosetti. După cum se constată tot ce avea legătură cu trecutul precomunist trebuie șters din memorie.

Strada copilăriei mele era paralelă la stânga cu Principtele Unite, cred că singura căreia i-a rămas așa numele și la dreapta cu importanta stradă Ana Ipătescu, fostă Petre Cinta (primar al Ploieștiului), importantă pentru că pe ea se află Spitalul Șuler. La acest spital a lucrat tanti Ana, sora mai mare a mamei. Ea fusese călugăriță greco catolică și, probabil fusese mutată din Ardeal în contextul nefavorabil după 1945 în Ploiești. Aici se pare că l-a întâlnit pe tata.

Casa în care stăteam cu chirie dispunea de o curte destul de mare, care, pentru mine era un fel de grădină a miracolelor.
Proprietarul stătea în casa de vis a vis și dăduse cu chirie casele din față părinților mei. Construcția era casă tip vagon. Nu știu de ce arhitectul și afaceristul Dinu Patriciu era foarte admirativ la acest tip de casă? M-am lămurit aici în Pitești văzând casele negustorești, tot tip vagon, unde azi fucționează cel mai elegante cârciumi.
Casa noastră era compusă din 2 camere și un antreu, intrai printr-un pridvor de lemn, pe care noi îl înnobilasem spunându-i galerie. Camera din față era bucătăria, iar cea din spate dormitorul Acolo stăteam toși inclusiv sora mea mai mică cu doi ani, care s-a născut acolo. Tata a desființat antreul transformând-l în al doilea dormitor, iar ulterior, când noi am plecat la facultate la București în anii 70 a făcut acolo baia și veceul.

Casa continua cu încă două camere, care erau depozite de lucruri vechi ale proprietarului.
În plus, spre fundul curții se afla o magazie imensă în care erau tot felul de lucruri strânse de proprietar, pe care am explorat-o și am găsit niște brichete făcute din  cartușe, din Primul/Al Doilea Război Mondial?!
În continuare șirul de camere se încheiau cu cele două camere din fundul curții despărțite la fel de un antreu.

În prima cameră locuia Filipescu, un bătrân împreună cu nemțoaiaca lui. Tipul fusese prizonier în Germania în Primul Război Mondial și s-a întors cu această nemțoaică, fugită din dragoste, lăsându-și copiii pe la Leipzig.
Cred că proprietarul îi găzduia din milă, probabil că fuseseră camarazi în tinerețe.
Filipescu, sau cum îi spuneam eu Pilipescu când eram mic (ca să vezi cum devine cu Ph care se pronunță f!), trăia din diverse expediente.
Era și cizmar, ne-a rămas de la el un calapod de cizmărie. Punea tocuri și făcea mici reparații la oameni necăjiți la fel ca el, cu bani puțini.
De fapt Filipescu era păsărar! Făcea colivii pentru păsărelele pe care le prindea de pe diverse maidane din Ploiești. Cred că printre păsările din colivie dominau sticleții?
Avea o tehnică specială de a prinde aceste păsărele. Pregătea un clei făcut din boabe de vâsc. M-a luat odată la cules de vâsc. Mergea cu niște băieți mai mari, cam tot un fel de vagabonzi ca el, pe care-i punea să se urce în stejari pe care creștea vâscul ca plantă parazită. Rezulta un fel de clei verde cu care ungea un fel de parasolar sau suport pe care stau porumbeii. Am mers cu el odată și la prins păsărele așteapta stolul și monta acest suport pe care apoi se așezau păsările și se înglodau în cleiul de vâsc.
Filipescu era cam bețiv, îi plăcea să joace tabinet cu prieteni de ai lui sub gutuiul care trona în fundul curții.
Când eram mic mă lua cu el în oraș la film. Prima mea pasiune înainte de a desluși slovele a fost filmul, eram pasionat și pasiunea asta a rezistat. Filipescu obișnuia să mă ia la film la Cinema Tineretului. În prealabil se îmbăta și adormea la film, sus la balcon. Ca să nu dispar mă lega cu o sfoară de el, așa ca dacă încercam să evadez se trezea și mă recupera.
Acum, după 60 și mai bine de ani îmi dau seama că Filipescu era un om liber. Dacă toți ceilalți, inclusiv tata erau în câmpul muncii, el era un mic întreprinzător care nu depindea de statul comunist pe care bolșevicii îl aduseseră cu tancurile în 1944.
Întâi s-a prăpădit nemțoaica, apoi și el, cred că pe la începutul anilor 60. Suferea de frig și ai mei l-au găzduit în bucătărie.

În cealaltă cameră stăteau cu chirie diverși. A stat la început un șofer, originar din Alunișul patern, și-a luat loc de casă la capătul din fundul străzii, împreună cu nevasta, croitoreasă.
Apoi mai mulți ani a locuit familia Pisău. El lucra ca cizmar la Sovrom, probabil petrol. Mi-a făcut niște pantofi, cred că primii când eram într-a șasea? Însă îi făcuse prost și mă strîngeau, probabil că atunci creșteam rapid înclusiv la picior. Cu Pisău am învățat să joc șah. Jucam pe un carton cu piese tot de carton. Am început rapid să-l bat, eram mai bun ca el, n-am fost niciodată jucător grozav, dar eram mai tânăr, mai isteț, poate? Știu că îi plăcea tare mult să dea șac, așa zicea el în loc de șah!
Prin 62  s-a muta la bloc, unde primise casă.

Tata a băgat gaze în casă prin 58 și am rezolvat problema cu frigul, în schimb chiriașii din spate nu au avut și se descurcau cu lemne. Casa nu avea igrasie, secretul l-am aflat destul de curând, în fața casei se înălțau doi nuci falnici, care extrag apa și nu lasă să pătrundă igrasia. Așa că m-am bucurat în copilărie de nuci. În plus mai era un cais care făcea niște caise foarte bune și cu sâmburi dulci, cum nu am mai găsit apoi la caisele din comerț. Mai erau și niște vișini care umpleau curte de alb primăvara.

Când eram mic țin minte că tata a crescut porc în curte, și îmi povestea cum eram pasionat la tăierea lui de Ignat, cînd exclamam încântat: Uite ca’nea uite pocu’ și tata mă zgândărea și zicea: ba e caca, iar eu: nu caca, este papa!

Țin minte destul de bine viscolul din 1954, cred că tocmai făceam 5 ani, când dimineața zăpada ajungea efectiv la streașină. Oamenii făcuseră tuneluri ca să treacu strada.  Iernile anilor 50 mi se păreau mai lungi ca acum, de Crăciun era aproape întodeaună zăpadă și mă dădeam cu sania. Sania mi-a făcut-o tata, doar era tâmplar. Aici vreau să fac o paranteză. Tata s-a născut la Aluniș, pe lângă Slănic Prahova în 1912. Bunicul Filip a murit în retragerea din Moldova, în luptele din vara lui 1917, este și el printre eroii de pe monumentul din comună.
Tata a făcut școala primară în sat, dar idee foarte bună, după 5 clase de curs primar, funcționa și o școală de meserii și tata s-a calificat astfel tâmplar. Dar despre le și rudele lui poate mai departe.  

Cu sania făceam furori pe derdeluș, era ușoară de lemn. Ploieștiul este oraș de câmpie, fără pic de pante. Însă la capătul străzii era un maidan care reunea străzile vecine și acolo rămăsese un mușuroi de pământ de vreo doi metri pe care ne dădeam noi copii din zonă cu sania. Era acolo și o fabrică de butoaie pe unde ne jucam hoții și vardiștii, vara jucam gropițe, țurcă, trăgeam cu arcurile, sau ne băteam cu săbiile de lemn, fabricate din atelierul tatei. 
Sania avea și un scop practic, mă duceam să umplu sifoane pentru noi, dar mai ales pentru vecini. Vecinul din dreapta spre curte era avocatul Zingrilara, care avea un recipient metalic, mai mare pe care-l umpleam la sifonărie de pe Rudului. Mă alegeam cu un leu din afacere.
Atunci era și perioada sărbătorilor, mergeam cu Bună Dimneața în Ajun și mai ales cu sorcova de Anul Nou. Familiei General Fotescu, proprietarul unde stătea cu chirie tanti Ana îi făcea mare plăcere să ne primească, spuneau că este bine să intre un bărbat oaspete în ziua de 1 Ianuarie.  Mă alegeam cu destui bani să-mi fac planuri de ceva jucării sau când eram mai mare, de cărți.
Rețin iarna Orășelul Copiilor organizat în centrul Ploieștiului în parcul din mijlocil orașului. Erau căluții de lemn și ascultam mereu aceeași melodie a Maragaretei Pâslaru, Două rândunici. 

Revenind la filme îmi amintesc că la nivel de 56 a rulat în România cel mai mare succes de casă al vreunui film, Vagabondul. Îmi amintesc că ai mei l-au văzut, eu nu l-am văzut și cînd l-au mai difuzat nu m-am dus, aveam deja gusturi, nu frecventam filme indiene. 
Revenind din vacanță în 1962 am avut șocul să văd că se difuzează primul western, Ultimul tren din Gun Hill, cu Kirk Douglas și Anthony Quinn. Au urmat apoi și altele westernuri, Warlock, tot cu Quinn, Henry Fonda, și apoi marele succes cu Cei șapte magnifici!
De ce a fost un șoc? Pentru că în majoritate vedeam filme sovietice, cu revoluție, războiul civil, marele război de apărarea patriei, etc. Mi-a rămas întipărit pe creier, o scenă din Kociubei, pseudowesternul sovietic în care acest bandit bolșevic, intră într-un teatru și îl pune pe dirijorul orchestrei să-i țină calul de căpăstru în loc de batonul dirijoral. Câtă nesimțire proletcultistă și dispreț anti-intelectual izvora din această scenă. Aici era un scuipat pe obrazul celei mai importante generații de muzicieni și compozitori ai secolului XX care este școala muzicală rusă a lui Ceaikovski, Rahmaninov, Stravinsky, Prokofiev, Șostakovici.

Pe la începutul anilor 60 ai mei au început să cumpere de la proprietar curtea. Acesta a vândut întâi parte de grădină până la fundul curții inclusiv camerele din fund. Tata a început acolo o casă nouă pe care nu a finalizat-o niciodată. A urmat și restul de casă. Așa că a extins casa noastră în cele două camere adiacente și apoi cel două camere din fund unde tata și-a făcut atelierul de tâmplărie. Acolo unde stătea Filipescu era un pat și o masă unde îmi rezolvam problemele de la Gazeta Matematică. La terminarea liceului am fost premiant al Gazetei, ambiția mea era să rezolv mai multe probleme la rând, astfel că am reușit cel puțin 30 de probleme?! Apăream cu litere groase, bolduite cum se zice acum, la rezolvitori și soția mea Adriana mi-a povestit că mi-a găsit acolo numele și îl admira pe acel Neguț Gheorghe de la Liceul ILC Caragiale, care era mare campion rezolvitor.