O lume dispărută - Vecinii de stradă

Casa noastră se învecina prin grădină cu curtea avocatului Zingrilara. Casa are două etaje, mai era doar casa inginerului Tăutu care era și ea cu două etaje. Era se pare proprietatea soției avocatului, etajul aparținea surorii soției domnului Zingrilara. Zingrilara este un nume grecesc pe care l-am găsit pe net aparținând unei familii din Smyrna prin secolul XVIII, de aceea sunt înmormântați la cimitrul ortodox Bolovani, unde odihnesc și părinții mei.  Zingrilara era vânător, îi mai dădea mamei câte un iepure să-l gătească pentru noi. Avea o femelă brac, Greta pe care o auzeam lătrînd când ne duceam la veceul din fundul curții.

Zid în zid cu casa noastră se afla casa surorilor Duca. În față stătea cu chirie doamna Cristina, care lucra la Trustul Agricol?! Fiicele ei erau mult mai mari ca mine, cea mare a devenit inginer agronom, Neli, cea mică era cu 9 ani mai mare, o brunetă splendidă, a terminat Geologia și a fost mama unui tânăr politician, inițial de mare succes, apoi eșuat în afaceri de reviste de scandal. De la Neli am moștenit multe cărți de povești, dăruite de doamna Cristina, prin care îmi amintesc romanul banda desenată Motanul încălțat și Poveștile frumos ilustrate lui Andersen. Ce mai plângeam citind povestea lebedelor. Mi-a mai dat și o carte de istorie interbelică a românilor pentru copii, pe care am arătat-o profesoarei de istorie din școala elementară, care m-a sfătuit să nu o arăt altora, că era cam prea naționalistă după gustul epocii internaționalist bolșevice a vremii.

Ce am ami moștenit de la Neli era ți o colecție de reviste Luminița de la începutul anilor 50 plibe de caricaturi cu Tito-topor. Liderul iugoslav era plin de sângele bieților compatrioți pe care îi chinuia și nu-i lîsa să se adape de la lumina marelui Stalin.

De fapt la noi în casă nu erau cărți. Doar niște almanahuri Universul din perioada 1937-1944. Erau extrem de bine tipărite, multe chestiuni interesante, catastrofe maritime, povestea unor diamante celebre. Erau bucăți literare de autori interbelici destul de obscuri. Se făcea mare reclamă proprietarului, Stelian Popescu, care a făcut cadou studenților Casa ulterior numită Grigore Preoteasa, normal un politruc  dta numele acestei case care putea să se numească în continuare Universul. Cele mai intersante erau efemeridele politice. Așa am urmărit războiul împotriva Uniunii Sovietice de prin 1941-42 pe vremea când nemții înregistrau victorii, dar și armistițiul semnat de Italia și înlocuirea lui Mussolini cu generalul Badoglio. Învățat cu cenzura comunistă mă miram cum se analiza acest eveniment nefavorabil lui Hitler, care indica o reorientare  a unor medii politice și jurnalistice.

Erau și efemeride judiciare, în care se remarca cu satifacție eliminarea din  Baroul Ilfov a cunoscutului  comunist Laurențiu (greșit Lucrețiu!) Pătrășcănu.

Casele erau proprietatea surorilor Duca, care locuiau în casă tip vagon, dar în stare mult mai bună ca a noastră. Cea mai mare dintre ele era faimoasa Mere Clarisse. Mere Clarisse era o căugăriță catolică, care  fusese profesoară de franceză la Pensionul Notre Damme de Sion, unde-i fusese profesoară și Monicăi Lovinescu!

Era renumită în Ploiești că medita cu succes candidații la facultate la Limba Franceza. Pe noi a vrut să ne mediteze la această limbă. Sora mea a acceptat cu bucurie, eu ca un prost nu am mers la meditații și cred că asta a fost cea mai mare eroare a copilăriei.

Mere Clarisse era pensionară a statului francez, primea vreo 800 de franci pe lună, avea o bibliotecă fabuloasă și mai vindeau la anticariat. Sora mea a primit o ediție Complete Works of Shakespeare, ediția Collins, dacă nu mă înșel. Cu această carte am mers la A Midsummer Night’s Dream montat de Peter Brook la  Royal Shakespeare Company prezentat în octombrie 1972 la Operă. A fost un regal, am urmărit o piesă shakespereană completă, nu adaptări ca la teatru la microfon ascultate de mine la difuzorul montat la noi în casă prin 1953, pe vremea morții lui Stalin? N-am avut radio, am cumpărat primul când eram student, unul de la mare de la niște italieni pe care l-am dat la schimb părinților pe un tranzistor Electronica. La acest radio am ascultat continuu Europa Liberă.

De fapt cunoșțtința cu Europa Liberă a fost când eram elev la Laurențiu Orășanu colegul meu de clasă, printr-a patra, posibil?! Povesteau ceva de Revoluția  Culturală din China. Dar am devenit ascultător fervent la rudele de la țară, care doar asta ascultau, unchiul Gheorghe, nenea, fratele cel mare al tatei, maistru petrolist, sau în Ardeal, la verișoara Măriuca, fiica cea mică a lui lelea Oană, sora cea mare a mamei. 

Este și o chestie cvasi amuzantă cu Europa Liberă. Locuiam în garsonierele din F1, blocul becherilor de la Institutul de Atomică din Pitești, de lângă pădure, în cartierul Găvana. Îl inundam frecvent pe cel de dedesubt, un ofițer bețiv, pentru că opreau apa și eu uitam să închid robinetul de la bucătărie. Cel de deasupra era șofer la partid, alt bețiv. Într-o noapte citeam liniștit la mine în garsonieră și ascultam ultimele știri de după miezul nopții. Când în cameră apare șoferul bine grizat, nu știu cum cheia i s-a potrivit la yala mea! Când a auzit Europa Liberă a pus degetul la gură și a rostit șșșșîîîîșșșșș în șoaptă, împărțeam vezi bine un secret!

Dar să revin la vecini.

Am amintit de inginerul Tăutu. Era descendent direct al Logofătului Tăutu, primul român băutor de cafea la Constantinopole, nu un obscur literat militar cu acest nume. Folosea și forma învechită pentru ă din e Teutu!

Făcuse studii la Cernăuți, dar i-au mutat la Iași după ocuparea de către bolșevici a Bucovinei de Nord. Aici a cunoscut soția, poloneză în refugiu. Fetele lui erau blonde, cu aer slav, cea mare era cu șapte ani mai mare, cea mică, Mihaela, a fost colegă cu sora mea de clasă/școală. La inginerul Tăutu am urmărit faimoasa finală de al Wimbledon din 72, dintre Năstase și Stan Smith.

Lângă inginerul Tăutu, spre ai mei era casa familiei Scraba.

Doamna Scraba mi-a fost profesoară de limba română printr-a cincea, dar era și profesoară de matematică, dădea și meditații. Îmi aduc aminte perfect în clasa cincea când ne-a spus să rupem din manual paginile care conțineau o povestire din Petru Dumitriu, care devenise transfug. N-am rupt însă povestirea lui Preda Ferestre întunecate, partinică și ea. Când mă gândesc că Moromeții și Preda sunt romanul și autorul român favoriți.

Avea rude la Avrig, localitatea maternă din Ardealul de Sud, dar erau din Bucovina.

Mergeam la doamna Scraba la televizor și vedeam varietățile la sfârșit de săptămână când se întâlneau cu alți bucovineni și jucau tarot, joc de cărți popular în arealul habsburgic, imperial.

Pe stradă mai locuia mai încolo, după avocatul Zingrilara, familia Popovici cu fiul Costin, mai mic cu patru ani ca mine. Doamna Popovici era economistă, am aflat târziu că fusese colegă de promoție în 1949 cu socrul meu la Academia Economică din Cluj, mutată la Brașov din cauza războiului. Conducea o mașină nemțească IFA, model din vremea războiului perfect funcțională. Apropo de mașini, îmi amintesc cum am văzut odată pe strada Ana Ipătescu cum s-au ciocnit două mașini, o Volga și un Volvo, în care faimoasa Volga, tancul auto sovietic a ieșit serios șifonată.

Pe stradă mai locuia și o familie cu un băiat mai mare ca mine numită Santini și o altă familie cu nume cu rezonanță ucrainiană, Crahamaliuc.  Evreul care lipsea stătea pe strada Jdanov, în apropiere, era Miki Brenner, mai mic cu un an și devenit bun prieten în copilărie. Ai lui erau evrei din Bucovina, vorbea cu bunica lui limba germană.

După cum se observă trăiam într-un mediu cosmopolit, cum era Ploiești, primul oraș industrial al României Vechiului Regat, cum spuneau ardelenii din Avrig., eram răgățean! Ca să facă deosebirea că ei erau din Imperiu. Lucru dovedit într-o carte de citire de dinainte de 1918, găsită pe la lelea Oană în care se spunea că portul patriei noastre este orașul Fiume (Rijeka de azi)!!!!

Pe strada mea în copilărie predomniau fetele, mai mari cu trei ani ca mine sau mai mici. Așa că am avut partenere de joacă fete. Pe strada paralelă Principatele Unite locuia un băiat mai mare ca mine cu trei ani, era un mic derbia mai târziu prin liceu derbedeu, edificat în dedesubturile femeiești și m-a învățat pe mine și mai ales pe fetițele din vecini toate prostiile de care abia mai târziu am început să mă edific în materie de erotism. Micul derbedeu se numea Florin Dumitru viitorul mare baterist de la Mondial, Phoenix și FFN. S-a prăpădit departe, prin California pe la începutul anilor 2000.

Tot de pe strada mea mai am și amintirea  țărăncilor care făceau oferte cu zarzavaturi, ceapă verde , fasole țucără strigau ele și mama nu mai era nevoită să meargă la piață. Erau și alți mici întreprinzători precum cei care veneau să taie lemne cou un motor care și mergea și care și putea tăia mecanizat lemnele de iarnă.

Un alt eveniment era când apăreau machedonii cu iaurt. Țineau iaurtul în niște vase de ceramică conice prinse cu o cobiliță. Iaurtul acela era fabulos, avea consistență că îl tăiau ca pe telemea. L-am căutat și în Grecia, nu mai există!