O lume dispărută - vacanțele de la țară

Verile copilăriei erau rezolvate pentru că aveam rude la țară.

Cum am mai amintit tata era din Aluniș, din Prahova, peste deal de Slănic. Ca să ajungi la tren trebuia să mergi 7 km până la Vărbilău. Acesta era mijlocul de legătură cu Ploieștiul. Tata mi-a spus că a văzut tren prima oară pe la 11 ani și s-a speriat.

De obicei mergeam la unchiul Vasile și tanti Sultana, soția lui. Locuiau în spațiul unde se afla casa bunicilor. Bunica paternă căreia îi spuneam Maica Mare nu prea mi-o amintesc, s-a prăpădit prin 56. Rămăsese văduvă după Primul Război Mondial și a crescut singură copiii. 

Unchiul Gheorghe și unchiul Stan frații mai mari erau deja aproape maturi și s-au descurcat, ambii ajungând maiștri în petrol. Cum am spus tata a făcut în sat școala de meserii calificându-se tâmplar. S-a angajat la Ploiești Concordia, ulterior Uzina de Utilaj Petrolier 1 Mai.

Unchiul Vasile a învățat meserie de la tata, care i-a lăsat moștenire mașinile de prelucrat lemnul în casa bătrânească. Unchiul Vasile a fost concentrat în Al Doilea Război Mondial și a reușit să scape din încercuirea de la Cotul Donului.

El s-a apucat să facă o casă lângă cea bătrânească, care era foarte mică. Acolo petreceam împreună cu verii mei Gogu și Ionel, verișoarele Ilona, și cea mai mică  Mariana.

Lângă gospodăria și unchiului Vasile era gospodăria și casa unchiului Gheorghe. Acesta era mai mult plecat la schela de petrol. Casa lui arăta mai bine, în plus avea radioul pus pe Europa Liberă.  În grădina unchiului Gheorghe era un păr impozant care făcea pere din acelea mari, care se coceau iarna, puse la cămară. Unchiul Gheorghe era căsătorit a doua oară cu tanti Mita, cu care avea pe verișoarele Liliana și Ionelia și pe vărul Jean, mai mare cu doi ani ca mine. 

Jean mi-a făcut din plasă de sârmă subțire o leasă, o plasă conică cu care pescuiam pe gârlă. Gârla era aproape seacă vara, dar erau mrene, cleni, zvârlugi, porcurșori cu care îmbunățeam masa de prânz.  Tanti Sultana avea bucătăria de vară afară lângă pridvor. Cum urcam în pridvor pe dreapta era cămăruța cu rol  multiplu, cămară, și locul unde mâncam.  Era o măsuță joasă cu trei picioare și în jur scăunele așișderea unde tanti Sultan punea la mijloc tigaia din care luam toți, care apucam. Vă dați seama cu ce plăcere am citit Moromeții, unde mă revedeam în copilărie!

Dacă pescuitul cu leasa sau cu undița era relaxare, adevărata ocupație a copiilor din sat era  mesrul cu vacile pe deal la păscut. Un pic mai la vale pe gârlă era ulița pe unde urcam cu vacile. În plus de vacă, unchiul Gheorghe avea și capre de care se îngrijea Jean. Mergeam pe deal desculți și seara ne scoteam mărăcinii din tălpi. Dealul începea chiar în spatele grădinii unchiului Vasile. Puteam să urcăm chiar pe acolo pe o potecă pe unde găseam aluni și toamna spărgeam alunele cu dinții, poate asta m-a făcut acum să am dinții mei mai puțin în gură și mai mulți falși.

Unchiului Vasile îi plăcea mult țuica, poate prea mult. De fapt și unchiul Gheorghe era amator. La începutul anilor 60 a ieșit la pensie și acum seara ieșea în sat. Îl întrebam unde se duce și îmi spunea șugubăț că merge la limba rusă. “Păi unchiule, nu te mai duce că te învăț eu!” De fapt mergea la crâșmă la o țuiculiță care-l făcea să vorbească limba rusă hahahaha!

Cel mai pregnant lucru în această vacanța la țară era sărăcia. 

Alunișul era așezat pe niște dealuri răpănăoase, nu se făcea mai nimic, doar niște fânețe, niște livezi de pruni. Tata mi-a spus că străbunicul era cărăuș, avea căruță și cai, nu puteai face agricultură aici. Salvarea a fost industrializarea zonei. Toți cei de pe Valea Vărbilăului munceau la Mărgineanca Plopeni, unde era uzina mecanică și de armament. Când mergeam la Aluniș sau plecam spre Ploiești luam de obicei trenul care oprea la Plopeni o oră ca să ia navetiștii. 

Odată când mergeam spre Aluniș, am văzut mai mulți tineri în halate albastre. Erau studenți în practică care mergeau la baie la Slănic, la lacurile sărate. M-am văzut și eu în această postură peste 10 ani?!

Unchiul Gheorghe lucrase în petrol și se descurca la pensie, avea o cămară frumoasă unde avea și butoiașe de țuică. Creșteau și porc ambii unchi și cel mai bun lucru de Crăciun era să mănânc slăninuță afumată, groasă de un deget, ei îi ziceau șuncă. Era mai bună decât carnea! 

Tatei îi mai plăceau caltaboșii făcuți din intestinul gros, tocătură amestecată cu orez pe care îi fierbea în apă. Este specific zonei Munteniei, un amic de aici din Pitești îmi spunea că erau populari și în Oltenia.

Pentru că nu se făcea nici porumb, darmite grâu unchiul Vasile se aproviziona cu saci de pâine. Populară era mai ales mămăliga. Într-un an a fost criză de porumb, să fi fost 54? Și unchiul făcea mămăligă de orz care ieșea neagră! Asta era sărăcia din zona paternă.

În schimb la Avrig, în satul matern lucrurile erau complet schimbate. Aici mă aflam în zona de sud a Ardealului, unde românii conviețuiau cu sașii. Trebuie să recunosc că intram în altă țară, se simțea influența imperiului sub care trăiseră ardelenii până în 1918. Când armatele române au ajuns în zonă aici, chiar spre Sibiu, soldații exclamau uimiți că aici oamenii făceau casă și la vaci, era vorba de șurile mari și încăpătoare făcute din zid de cărămidă. La mijloc era locul unde se punea căruța. În cele două părți laterale ale șurii erau un grajd pentru bivole, foarte normale în zonă, sau vaci, iar în partea cealaltă era și locul unde erau caii. În spate unde era grădina se afla și cotețul porcilor. Undeva în marginea șurii era și locul unde iernau oile. Curtea era pietruită, era un loc de depozitat gunoiul de grajd, de unde mă aprovizionam cu râme pentru pescuit. Mai era acareturi unde se țineau unelte agricole, plug, etc, mașina manuală de strunjit cocenii de porumb. Era și o ladă mare pentru grîu și una unde se afla mălai. Mai era zidit și un cuptor unde se făcea pâine. Mătușă Oană era o expertă în făcut pâinea care ținea o săptămână. Mie îmi plăcea când era caldă, inclusiv făcea prăjitura inspirată de le sași numită hencleș.  În plus era tocătoarea de cânepă. Cânepa era foarte populară în această zonă,  toate femeile aveau războaie de țesut. Se punea la topit/înmuiat în râul Avrig sau în Olt. Era locul favorit unde eu umblam să prind peștișori cu un coș numit în zonă chelteu, probabil că și peștilor le plăcea gustul cânepii? Acum cu drogurile culturile de cânepă au dispărut. Apropo de cânepă, eram în Amsterdam prin 2003 și mă plimbam prin cartierul plăcerilor și la un moment dat am simțit un miros foarte cunoscut, era mirosul de cânepă! Cred că erau copii pe acea vreme care fumau frunze de cânepă, dar și pănuși de porumb.

Toate astea au dispărut. Șura este garaj, pâinea se cumpără de la magazin.  

Unchiul Mihai, fratele mai mic al mamei a moștenit casa bătrânească. Bunica a mai trăit până am devenit mărișor, dar a făcut un ataca cerebral și a devenit o legumă. Era o femeie aprigă. Pe la 7 ani mi-a cumpărat o pălăriuță de paie și m-a dus la seceră. Eu urlam înfuriat: “Nu vreau să fiu țăran!”. Problema e că la seceră mă înțepam în paiele de grîu tăiate de pe miriște.

Unchiul Mihai și mătușa Maria aveau doi copii, verii mei, Onu, cu 4 ani mai mic și Măriuca sora lui mai mică cu încă vreo 5 ani. Când unchiul s-a apucat să refacă casa bătrânească ne-am mutat la tușa Oană, unde era Măriuca verișoara noastră mai mare cu doi ani ca mine.

Onu a fost cel la care am mers apoi în anii maturității la Avrig, să mă bucur de munții Făgărașului, de mers la pădure la un pescuit de păstrăv, unde Onu era un expert. Onu era un pescar desăvârșit, mergem cu el la pescuit pe Olt acum când s-a umplut de șalău. Onu era și un pasionat rocker, era poreclit Dip de la Deep Purple. Cu el am fost la ultimul meu concert rock la AC/DC! Din păcate s-a prăpădit acum ceva ani.

Mai vin la Avrig acum invitat de sora lui Măriuca, care are mașină și cu care am fost la bisericile săsești fortificate.

Sorei mele îi plăcea mai mult la Avrig decât la Aluniș.

Când eram mititei tata ne-a trimis în câteva rânduri cu un camion de la uzină care mergea la Cluj. Erau anii 50, erau camioane vechi, de abia reușeau să treacă munții la Predeal. Pacostea erau penele, făceau 7-10 pene pe drum, ne bucuram când reușeam să depășim un mărfar care trecea pe lângă șosea. Plecam dimineața din Ploiești și ajungeam la Avrig pe la miezul nopții.  

Dar obișnuit, mergem cu trenul, pe care-l schimbam la Brașov. Țin minte cum se vedea pe Tâmpa scris din brazi tăiați Orașul Stalin. Între timp brazii plantați au făcut să dispară acest nume odios.

Revenind la sași, în cartier era un   patrulater de castani unde sașii îmbrăcați în pantaloni tirolezi, scurți, de piele se adunau să asculte fanfara. Au plecat aproape toți, în locul grădinilor lor s-au construit blocuri muncitorești în anii 80. Îmi amintesc de băieții sași cu care mă întâlneam pe râu, erau ei zece și eu singur toți vorbeau românește, aproape fără accent.

Tot în apropiere sus vis a vis de biserică era Preventoriul de tuberculoși care funcționa în Palatul de vară Brukenthal. Este construit în stilul palatului Belvedere din Viena. S-a refăcut Orangeria de un sas care a închiriat de la Forumul German clădirea și parcul și probabil va fi refăcută și clădirea de sus unde acum este un muzeu al civilizației săsești din Transilvania.

La Mârșa, la 4 km de Avrig era fabrica de camioane și armament unde lucra majoritatea avrigenilor, chiar dacă unii mai lucrau la Fabrica de Sticlă.

Dacă Avrigul avea definit în apropiere de Biserica Evanghelică cartierul săsesc, mai era o zonă de germani, țipțări, meșteri sticlari din Boemia, care aveau o colonie în jurul unei mici Biserici Catolice lângă Fabrica de Sticlă.

La la tușa Oană am primit cea mai importantă lecție privind proprietatea privată. Eram spre toamnă și am mers cu carul tras de bivole la un loc lângă pârăul Răcoicioara unde trebuia să scoatem cartofi. Lângă terenul cultivat cu cartofi era un lan de porumb. Eu să dau iama în cucuruz cum se zice pe la Avrig și am fost oprit ferm de mătușă-mea. "Păi ăsta e locul omului, nu-i al nostru!". Cum a decăzut sentimentul proprietății în comunism se vede bine și azi.

Când am făcut 14 ani tușa Oană în spiritul și mentalitatea locului mi-a zis că gata s-a terminat cu distracția și pescuitul și m-a trimis la muncă la aranjat drumul de la Avrig la Mârșa. Acolo am făcut bătăturile care mi-au rămas la mâini din cauza târnăcopului. Dar am luat primul meu salariu la Sibiu de muncitor necalificat, și apoi am mers cu colegii de muncă la o bere și o plăcintă la Bufnița.

În cadrul vacanței de vară la Avrig aveam și o săptămâna de stat la tanti Marina sora cea mic a mamei. Sibiul îmi oferea porția de medievalitate din cărțile de istorie. Tanti marina locuia într-o casă imensă de vreo trei etaje, din XVIII-lea. Urcai pe o scară de lemn și treceai prin niște culoare până ajungeai la apartamntul mătușii care dădea într-o terasă mare. Aici ămi amintesc și de excelentul parizer mâncat cu pâine cu unt, Sibiul excela la produse alimentare.

Tot la Sibiu mi-am făcut și educația vizuală la Muzeul Brukenthal unde am văzut maeștrii flamanzi și olandezi, dar și valoroase tablouri ale Renașterii italiene. El a fost reperul cînd am văzut mai toate marile galerii europene și nu numai.

Așa mi-am petrecut eu verile copilăriei și acum le contemplu cu nostalgie.