O lume dispărută - universitățile mele

Acest capitol l-am intitulat după un roman al lui Gorki. Îmi amintesc de această carte care apărea în fascicule foileton pe la finalul anilor 50 și pe care am văzut-o la un băiat mai mare în preventoriu la Sărata Monteoru prin clasa a V-a?!

Primele mele studii au fost la grădiniță. Localul ei era chiar vis a vis de noi, la o casă mai departe. 

În față stătea familia Greceanu, în spate era grădinița care strângea cam  toți copii i din cartier, strada Jdanov și străzile adiacente până la Gara de Sud.

Țin minte că erau două educatoare, una mai în vârstă și alt mai tânără și foarte frumoasă, de care evident m-am îndrăgostit. Și băiețeii și fetițele eram îmbrăcați într-un fel de sarafane bleu ciel. 

Am și o poză în care sunt în prim plan în dreapta, stând cap în cap cu Doina Dumitrescu, vecină pe strada mea.

La fel și școala primară clasele I-IV le-am făcut tot în apropiere, pe Jadnov. Era localul vechi al Școlii Elementare nr.1 Ploiești. Curtea mare se învecina în fund cu fundul curții casei părintești. Când eram mai mare săream prin spate să joc fotbal, sau volei cu colegii de școală și vecinii.

Cum am spus clădirea era veche, era și anul inaugurării cu numerale latine pe care mă munceam să-l citesc pe litere nu pe numere. Cred că era MDCCCLXXXVIII?!

Învățătoarea noastră se numea doamna Dinu, o fostă colegă de clasă mi-a amintit numele ei acum ceva timp, ea mi-a furnizat și poza de grădiniță.

După Anul Nou 1957, mama m-a trimis la un preventoriu la Zăbala, în secuime, unde am făcut și școală vreo 2 luni până prin martie.

La școală aveam aceleași tip de sarafane, pepite de data asta, până cred că până într-a cincea, când aveam în fine uniforme de băieți, respectiv de fete, albastru închis petrol, de  o calitate extrem de proastă, ca de altfel și acele sarafane.

Cum am învățat literele am început să citesc cu pasiune ce îmi cădea în mână. Primul roman, așa îmi aduc aminte l-am găsit în podul casei bunicii, aparținea surorii celei mai mici, tanti Marina și se numea Cei Trei Muschetari, sau mai bine Mușchetari cum ziceam noi. Mare surpriza a fost când l-am recitit pe la 15 ani și am descoperit latura erotică a romanului, eu reținusem doar partea eroică, hahahaha!

Știu că pronunțam numele franțuzești fonetic, ca în limba română, D’Artagnan, Athos, Porthos și nu știu de ce Armis?!

Altă sursă de cărți era un vecin de pe strada Principatele Unite, mai mare ca mine care se numea Anca, nume ardelenesc, cred că rudă cu Paul Anka! De la el am început să citesc Contele de Monte Cristo, Mizerabilii. Vecinele mamei, care se gratulau cu madam Popescu, sau coană Popescu o sfătuiau să mă cenzureze că o să înnebunesc de atâta citit.

Prima mare dezamăgire a mea a fost în clasa a doua a când nu am fost făcut pionier din prima șarjă. 

Învățam destul de bine și aș fi fost îndreptățit, dar trebuie făcut pionier un derbedeu și leneș care era însă fiul unei activiste sindicale. 

Am ajuns și eu pionier în fine și cu această ocazie am început să merg la Palatul Pionierilor. Acest eveniment a fost extrem de important pentru dezvoltarea mea intelectuală. 

Primul Cerc pe care l-am frecventat era cel de Geografie. Aici am fost puși să cumpărăm o minge de pinpong să lipim cu pelicanol pe ea niște fâșii subțiri de hârtie, să-i dăm niște găuri, să legăm de minge un zgârci mai lung și apoi să-l rotim și așa mingea începea să facă vâj-vâj! Astfel reproduceam faimosul sputnik lansat de Uniunea Sovietică în 1957. 

Apoi am frecventat un cerc mult mai serios, cel de aeromedelism, cred că mai era și colegul meu Laurențiu Orășanu. Am fost instruiți să construim un aeromodel care avea elice acționată cu zgîrci. În pofida faptului că eram fiu de tâmplar, eram complet lipsit de îndemânarea bricolajului și am făcut cel mai prost aeromodel, care pe Stadionul Petrolul nu a fost în stare să zboare.

Ca să ajung la Palatul Pionierilor treceam prin fața Muzeului de Istorie  al Regiunii Ploiești, fondat de  Nicolae Simache, care-mi va fi profesor la Caragiale.

Fiind pasionat de isorie, imaginația alimentată și de vizitele în vacanță la ambientul medieval din Sibiul, unde locuia tanti Marina îmi făcea plăcere să colind prin sălile muzeului și să mă semnez mereu în cartea de impresii a muzeului.

Palatul Pionierilor a fost cel mai importnat factor de îndoctrinare. 

Părinții nu făceau politică cu mine, tata era pățit și mama nu se pricepea. Tata mi-a mărturisit prin anii 70, după ce i-am dat să citească Drumeț în calea lupilor, despre asasinarea de către legionari a lui Nicolae Iorga, despre apartenența sa la această mișcare. Nu a fost activ, l-au băgat niște colegi de muncă, în Ploiești era cea mai importanta organizație muncitorească legionară, pentru că erau mulți muncitori. Imediat după 45 împreună cu fra-su, unchiul Grigore au zis să se bage la comuniști. S-au sfătuit în prealabil cu nenea Gheorghe, fratele lor cel mare. Acesta era mai cunoscător, făcuse politică țărănistă. Și le zis nenea, băgați-vă bă, dar n-o să treacă trei ani și întorc ăștia foaia și aplică dictatura proletariatului și atunci o să vedeți voi! 

Câtă dreptate a avut nenea, că în 48 au început verificările de partid și l-au găsit pe listele de legionari și l-au dat afară pe tata. 

În prealabil securiștii l-au amenințat. Că este norocos că-i muncitor și nu i-au găsit activități. 

Și așa tata nu a avut curaj să facă politică cu mine. Prima dată a făcut în 21 august 1968, când a venit negru de supărare de la serviciu și mi-a zis că rușii au intrat în Cehoslovacia. 

Niște securiști proști și neinformați m-au amenințat că tata a fost fedecist – Frățiile de Cruce, asta era organizația de elevi și tineret a legionarilor, tata era în cuibul legionar.

Așa că eu scriam, că periodic ni se cerea la școală, ce politică au făcut părinții înainte și după 23 August 1944, că ai mei n-au făcut politică. Ba ne mai puneau să scriem texte probabil că urmăreau pe unii care făceau manifeste anticomuniste și bănuiau că punea pe copii să scrie.

Revenind la Palatul Pionierilor am frecventat Biblioteca Palatului și am cam epuizat-o. Era compusă din cărți majoritar de autorii sovietici, cu Marea Revoluție din Octombrie, sărbătorită pe 7 Noiembrie! Cu războiul civil, epoca stalinistă mincinoasă, sau ipocrizia epocii Hrușciov din care îmi amintesc de Bătălie în Marș de Galina Nicolaeva, rebuturi scârboase, în care semne de emancipare erau că fetele începeau să poarte fuste scurte, peste genunchi. 

Mai bună a fost Bibliotea Regională din fostul Palat de Justiție la cam devenit  ulterior abonat. 

În plus erau ședințe de îndoctrinare în care o activistă urâtă și gheboasă ne povestea transfigurată despre Nadejda Krupskaia și despre frumusețea extraordinară a metroului moscovit. În plus se făceau și concursuri și eu am fost în stare să răspund unde s-a ținut al doilea congres al PCdR, evident la Ploiești, doar era un monument în centrul orașului. 

Peste tot erau pozele mahărilor PMR în frunte cu Gheghe Dej. Majoritatea mutrelor erau patibulare, de gangsteri, doar unul era mai tinerel și frumușel comparativ, Nicolae Ceaușescu.....

Învățând foarte bine, și prin faptul că aveam origine sănătoasă bună, fiu de muncitor, n-a mai contat trecutul tatei, am făcut și carieră pionierească, am devenit președinte de unitate, șeful pionierilor pe școală.  A existat posibilitatea să merg în vacanță la Artek, faimoasa tabără internațională din Crimeea. N-am mers, a mers o fată, fiică de colonel, care mi-a fost colegă de generație la liceu. Am mers în schimb la o tabără de la Timișul de Sus, unde erau tot felul de copii ca mine, unii însă țin minte au fost în tabere internaționale, precum Karlovy vary.

Dintre colegii mei îi amintesc în primul rând pe Laurențiu Orășanu. Cu el am fost coleg dintr-antâia până în a patra, apoi s-a mutat la Liceul A Toma, adică Mihai Viteazul de acum. Am fost și rămas buni prieteni. A făcut o carieră de IT la noi și apoi după 90 în Canada și la New York. S-a întors la pensie în țară, avea și el mania scrisului, scria poezii și romane. Din păcate s-a prăpădit mult prea devreme.

Alt bun amic în școala elementară a fost Florin Copoiu cu care împărțem premiul I. Florin stătea într-o casă pe Jdanov, cam la jumatea distanței de corpul nou al școlii, care era mai spre Gara de Sud. Mama lui avea o grădină cu pomi fructiferi din care îmi rămân în memorie piersicii și mai ales un smochin. În grădina lui acum sunt blocuri. Mama lui avea o bibliotecă foarte bună de la care împrumutam cărți. Florin a făcut liceul A Toma la fel cu Laurențiu și apoi la fel  Automatică. Ne mai corespondăm și ne-am mai văzut când ajung la Politehnică.

Despre liceu am scris extins altă dată.

Iar despre facultate poate am să scriu?