O lumea dispărută - Epilog

Cu acestea se încheie evocările copilăriei.

Am denumit o lume dispărută pentru că lumea de acum 65 de ani și mai încoace a dispărut. Unii zic că la lada de gunoi a istoriei.

M-am născut nu mult după o răsturnare politică totală  a istoriei românilor. Nu știu dacă era bine înainte, dar ce a urmat a fost mult mai rău.

Evenimentele istorice prin care a trecut România nu au afectat prea mult viața familiei mele, eram săraci și am continuat să fim săraci. Totuși ai mei au reușit să devină proprietari pe casa și curtea părintești, în timp ce alți au fost deposedați violent de bunuri și băgați prin pușcării.

Duceam în perioada aceea a copilăriei o viață comunitară în cartier, unde conta părerea vecinilor și unde trebuia să spui sărut mâna la vecine, că altfel mă alegeam cu niște palme de la mama. 

Cred că acest tip de civilizație este revolut, mijloacele mass-media cultivă acum, din păcate alte modele de comportament. Noi, ai mei vecinii, copiam fără să vrem comportamentul elitelor care existaseră înainte de război, distruse ulterior prin pușcării. Acum modele sunt ciocoii noi evocați acum 150 de ani de Filimon.

Am văzut cum rude de ale mele s-au transformat din țărani în ceapiști, știu cât de vehementă era o verișoară de a mea când îndoctrinat la școală, pe la 10 ani îi propovăduiam socialismul în agricultură, îmi spunea că o să umblăm toți cu polonicul la brâu să mâncăm la colectiv. N-a fost chiar așa, dar nici departe n-a fost. 

Țăranii s-au transformat în muncitori, au aterizat în blocurile insalubre din noile mahalale, unde au uitat obiceiurile bune de la țară și au căpătat toate reflexele de tip țigănesc în comportament.

Mă îndoctrinasem, dar oarecum aveam îndoieli, care s-au consolidat în adolescență în mediul propice al liceului Caragiale. M-am lămurit în studenție și orice iluzie față de regim a dispărut.

Apoi venit la Pitești am cunoscut presiunea ideologică și ipocrizia politrucilor, dar mai ales abordarea insidoasă a securiștilor, care în numele patriotismului scormoneau mizeria vieții private. Îi interesau nu bunul mers al muncii, ci cine se încurcase cu cine, sau dacă unul și altul vorbesc de rău regimul și mai ales pe Ceaușescu. Asta mi-a trezit o ură viscerală și cumplită împotriva securității.

De aceea cei care spun că se trăia bine atunci mint cu nerușinare.

Trăiam prost, mâncam prost, eram ipocriți repetând în public minciunile comuniste.

Când am fost copil mă proteja familia, părinții, apoi într-aevăr am prins desfacerea șurubului perioadei sfârșitului anilor 60, când Ceaușescu încă nu se consolidase în ura și nemernicia față de compatrioții de care-și bătea joc crezând poate că trăim în Iepoca de Aur.

După revoluție cum necum lumea asta a dispărut.

Acum poți să spui în gura mare orice, nu mai ai consecințe înjurând politicienii, poți să pleci în lumea mare fără probleme. Trăim mai bine, sărăcia se menține unde urmașii politrucilor comuniști țin încă pe oameni în subdezvoltare, dar există zone în România unde te simți ca în orice țară normală și civilizată.

Am putut după 90 să plec în lumea mare, tot ce mi-am dorit în tinetețe am reușit să vizitez.

Am fost de treei ori la New York, odată la Los Angeles, am bătut Europa de la un cap la altul, mi-am îndeplinit visul, am văzut marile galerii de artă europene, am văzut cam toate tablourile lui Vermeer, pictorul meu preferat, inclusiv am fost în locul unde el a pictat acum aproape 400 de ani peisaj din Delft și mare lucru nu s-a schimbat. Ăsta este avantajul civilizației europene, statornicia! Multe în România s-a schimbat, nu mai primești reaprtiție, tinerii de azi trebuie să se descurce pe cont propriu, sunt mult mai independenți, mai deschiși la minte.

Am încredere în compatrioți, au dovedit că există extrem de multă resursă de bun simț și orientare politică, dovedită de electorat în 26 mai 2019.

Lumea dispărută se poate înlocui cu una mai bună, mai omenească, mai pentru noi, cei care am trăit în lumea dispărută.