O lume dispărută - casa părintească

Dedicat lui Julian

Preambul

De când mă știu, adică de când am prins înțelesul literelor am fost un cititor pasionat.

Iată că tehnologiile noi, au inventat blogul și m-am pomenit acum la pensie și scriitor. De fapt Laurențiu Orășanu, colegul meu de primară m-a zgândărit și am devenit părerist politic la revista lui, pe care o scotea la New York.

Acum scriu pe blog de toate. Fac multe erori de ortografie, din cauza grabei și pentru că nu îmi controlez cu atenție textul. Mai fac și erori de exprimare.

Am înșeles că se fac pentru cei care vor să scrie cursuri de creative writing pe model inspirta de americani.

Scriu având ca model experiența de școlar de acum mulți ani de la compuneri. Îmi place să scriu direct minimalist, ca Hemingway, după câte am citit.

Maestru îmi este cel care a dat numele liceului absolvit, Ion Luca Caragiale. Datorez și dragostea pentru literatura de calitate profesoarei mele din liceu, poetei simboliste cum se intitula, doamna Natalia Boncu.

Îndemnat de un prieten am redactat ceva ce-mi mi-a rămas din copilărie, dar nu exact ce a făcut un geniu precum Ion Creangă.

Și trebuie să recunosc și amintirile lui Stelian Tănase pe care le publică în Deskreport m-au îmboldit să le scriu și eu.

Dacă vă place, mă bucur!

Casa părintească

M-am născut în februarie 1949 în Ploiești, pe strada Rudului.

După câteva luni, părinții s-au mutat cu chirie pe strada Babeuf.

Strada se numise Costache Conache, poet moldovean de secol XIX. I-au schimbat numele în Babeuf, după primul comunist francez, tot din secolul XIX.

Astăzi se numește Pictor Petre Negulescu, nu știu de ce nu s-a revenit la vechiul nume?

Strada este perpendiculară pe strada atunci, Jdanov, numită ulterior până azi Bobâlna. Inițial se numea C. A. Rosetti. După cum se constată tot ce avea legătură cu trecutul precomunist trebuie șters din memorie.

Strada copilăriei mele era paralelă la stânga cu Principtele Unite, cred că singura căreia i-a rămas așa numele și la dreapta cu importanta stradă Ana Ipătescu, fostă Petre Cinta (primar al Ploieștiului), importantă pentru că pe ea se află Spitalul Șuler. La acest spital a lucrat tanti Ana, sora mai mare a mamei. Ea fusese călugăriță greco catolică și, probabil fusese mutată din Ardeal în contextul nefavorabil după 1945 în Ploiești. Aici se pare că l-a întâlnit pe tata.

Casa în care stăteam cu chirie dispunea de o curte destul de mare, care, pentru mine era un fel de grădină a miracolelor.

Proprietarul stătea în casa de vis a vis și dăduse cu chirie casele din față părinților mei. Construcția era casă tip vagon. Nu știu de ce arhitectul și afaceristul Dinu Patriciu era foarte admirativ la acest tip de casă? M-am lămurit aici în Pitești văzând casele negustorești, tot tip vagon, unde azi fucționează cel mai elegante cârciumi.

Casa noastră era compusă din 2 camere și un antreu, intrai printr-un pridvor de lemn, pe care noi îl înnobilasem spunându-i galerie. Camera din față era bucătăria, iar cea din spate dormitorul Acolo stăteam toși inclusiv sora mea mai mică cu doi ani, care s-a născut acolo. Tata a desființat antreul transformând-l în al doilea dormitor, iar ulterior, când noi am plecat la facultate la București în anii 70 a făcut acolo baia și veceul.

Casa continua cu încă două camere, care erau depozite de lucruri vechi ale proprietarului.

În plus, spre fundul curții se afla o magazie imensă în care erau tot felul de lucruri strânse de proprietar, pe care am explorat-o și am găsit niște brichete făcute din  cartușe, din Primul/Al Doilea Război Mondial?!

În continuare șirul de camere se încheiau cu cele două camere din fundul curții despărțite la fel de un antreu.

În prima cameră locuia Filipescu, un bătrân împreună cu nemțoaiaca lui. Tipul fusese prizonier în Germania în Primul Război Mondial și s-a întors cu această nemțoaică, fugită din dragoste, lăsându-și copiii pe la Leipzig.

Cred că proprietarul îi găzduia din milă, probabil că fuseseră camarazi în tinerețe.

Filipescu, sau cum îi spuneam eu Pilipescu când eram mic (ca să vezi cum devine cu Ph care se pronunță f!), trăia din diverse expediente.

Era și cizmar, ne-a rămas de la el un calapod de cizmărie. Punea tocuri și făcea mici reparații la oameni necăjiți la fel ca el, cu bani puțini.

De fapt Filipescu era păsărar! Făcea colivii pentru păsărelele pe care le prindea de pe diverse maidane din Ploiești. Cred că printre păsările din colivie dominau sticleții?

Avea o tehnică specială de a prinde aceste păsărele. Pregătea un clei făcut din boabe de vâsc. M-a luat odată la cules de vâsc. Mergea cu niște băieți mai mari, cam tot un fel de vagabonzi ca el, pe care-i punea să se urce în stejari pe care creștea vâscul ca plantă parazită. Rezulta un fel de clei verde cu care ungea un fel de parasolar sau suport pe care stau porumbeii. Am mers cu el odată și la prins păsărele așteapta stolul și monta acest suport pe care apoi se așezau păsările și se înglodau în cleiul de vâsc.

Filipescu era cam bețiv, îi plăcea să joace tabinet cu prieteni de ai lui sub gutuiul care trona în fundul curții.

Când eram mic mă lua cu el în oraș la film. Prima mea pasiune înainte de a desluși slovele a fost filmul, eram pasionat și pasiunea asta a rezistat. Filipescu obișnuia să mă ia la film la Cinema Tineretului. În prealabil se îmbăta și adormea la film, sus la balcon. Ca să nu dispar mă lega cu o sfoară de el, așa ca dacă încercam să evadez se trezea și mă recupera.

Acum, după 60 și mai bine de ani îmi dau seama că Filipescu era un om liber. Dacă toți ceilalți, inclusiv tata erau în câmpul muncii, el era un mic întreprinzător care nu depindea de statul comunist pe care bolșevicii îl aduseseră cu tancurile în 1944.

Întâi s-a prăpădit nemțoaica, apoi și el, cred că pe la începutul anilor 60. Suferea de frig și ai mei l-au găzduit în bucătărie.

În cealaltă cameră stăteau cu chirie diverși. A stat la început un șofer, originar din Alunișul patern, și-a luat loc de casă la capătul din fundul străzii, împreună cu nevasta, croitoreasă.

Apoi mai mulți ani a locuit familia Pisău. El lucra ca cizmar la Sovrom, probabil petrol. Mi-a făcut niște pantofi, cred că primii când eram într-a șasea? Însă îi făcuse prost și mă strîngeau, probabil că atunci creșteam rapid înclusiv la picior. Cu Pisău am învățat să joc șah. Jucam pe un carton cu piese tot de carton. Am început rapid să-l bat, eram mai bun ca el, n-am fost niciodată jucător grozav, dar eram mai tânăr, mai isteț, poate? Știu că îi plăcea tare mult să dea șac, așa zicea el în loc de șah!

Prin 62  s-a muta la bloc, unde primise casă.

Tata a băgat gaze în casă prin 58 și am rezolvat problema cu frigul, în schimb chiriașii din spate nu au avut și se descurcau cu lemne. Casa nu avea igrasie, secretul l-am aflat destul de curând, în fața casei se înălțau doi nuci falnici, care extrag apa și nu lasă să pătrundă igrasia. Așa că m-am bucurat în copilărie de nuci. În plus mai era un cais care făcea niște caise foarte bune și cu sâmburi dulci, cum nu am mai găsit apoi la caisele din comerț. Mai erau și niște vișini care umpleau curte de alb primăvara.

Când eram mic țin minte că tata a crescut porc în curte, și îmi povestea cum eram pasionat la tăierea lui de Ignat, cînd exclamam încântat: Uite ca’nea uite pocu’ și tata mă zgândărea și zicea: ba e caca, iar eu: nu caca, este papa!

Țin minte destul de bine viscolul din 1954, cred că tocmai făceam 5 ani, când dimineața zăpada ajungea efectiv la streașină. Oamenii făcuseră tuneluri ca să treacu strada.  Iernile anilor 50 mi se păreau mai lungi ca acum, de Crăciun era aproape întodeaună zăpadă și mă dădeam cu sania. Sania mi-a făcut-o tata, doar era tâmplar. Aici vreau să fac o paranteză. Tata s-a născut la Aluniș, pe lângă Slănic Prahova în 1912. Bunicul Filip a murit în retragerea din Moldova, în luptele din vara lui 1917, este și el printre eroii de pe monumentul din comună.

Tata a făcut școala primară în sat, dar idee foarte bună, după 5 clase de curs primar, funcționa și o școală de meserii și tata s-a calificat astfel tâmplar. Dar despre le și rudele lui poate mai departe.  

Cu sania făceam furori pe derdeluș, era ușoară de lemn. Ploieștiul este oraș de câmpie, fără pic de pante. Însă la capătul străzii era un maidan care reunea străzile vecine și acolo rămăsese un mușuroi de pământ de vreo doi metri pe care ne dădeam noi copii din zonă cu sania. Era acolo și o fabrică de butoaie pe unde ne jucam hoții și vardiștii, vara jucam gropițe, țurcă, trăgeam cu arcurile, sau ne băteam cu săbiile de lemn, fabricate din atelierul tatei. 

Sania avea și un scop practic, mă duceam să umplu sifoane pentru noi, dar mai ales pentru vecini. Vecinul din dreapta spre curte era avocatul Zingrilara, care avea un recipient metalic, mai mare pe care-l umpleam la sifonărie de pe Rudului. Mă alegeam cu un leu din afacere.

Atunci era și perioada sărbătorilor, mergeam cu Bună Dimneața în Ajun și mai ales cu sorcova de Anul Nou. Familiei General Fotescu, proprietarul unde stătea cu chirie tanti Ana îi făcea mare plăcere să ne primească, spuneau că este bine să intre un bărbat oaspete în ziua de 1 Ianuarie.  Mă alegeam cu destui bani să-mi fac planuri de ceva jucării sau când eram mai mare, de cărți.

Rețin iarna Orășelul Copiilor organizat în centrul Ploieștiului în parcul din mijlocil orașului. Erau căluții de lemn și ascultam mereu aceeași melodie a Maragaretei Pâslaru, Două rândunici. 

Revenind la filme îmi amintesc că la nivel de 56 a rulat în România cel mai mare succes de casă al vreunui film, Vagabondul. Îmi amintesc că ai mei l-au văzut, eu nu l-am văzut și cînd l-au mai difuzat nu m-am dus, aveam deja gusturi, nu frecventam filme indiene. 

Revenind din vacanță în 1962 am avut șocul să văd că se difuzează primul western, Ultimul tren din Gun Hill, cu Kirk Douglas și Anthony Quinn. Au urmat apoi și altele westernuri, Warlock, tot cu Quinn, Henry Fonda, și apoi marele succes cu Cei șapte magnifici!

De ce a fost un șoc? Pentru că în majoritate vedeam filme sovietice, cu revoluție, războiul civil, marele război de apărarea patriei, etc. Mi-a rămas întipărit pe creier, o scenă din Kociubei, pseudowesternul sovietic în care acest bandit bolșevic, intră într-un teatru și îl pune pe dirijorul orchestrei să-i țină calul de căpăstru în loc de batonul dirijoral. Câtă nesimțire proletcultistă și dispreț anti-intelectual izvora din această scenă. Aici era un scuipat pe obrazul celei mai importante generații de muzicieni și compozitori ai secolului XX care este școala muzicală rusă a lui Ceaikovski, Rahmaninov, Stravinsky, Prokofiev, Șostakovici.

Pe la începutul anilor 60 ai mei au început să cumpere de la proprietar curtea. Acesta a vândut întâi parte de grădină până la fundul curții inclusiv camerele din fund. Tata a început acolo o casă nouă pe care nu a finalizat-o niciodată. A urmat și restul de casă. Așa că a extins casa noastră în cele două camere adiacente și apoi cel două camere din fund unde tata și-a făcut atelierul de tâmplărie. Acolo unde stătea Filipescu era un pat și o masă unde îmi rezolvam problemele de la Gazeta Matematică. La terminarea liceului am fost premiant al Gazetei, ambiția mea era să rezolv mai multe probleme la rând, astfel că am reușit cel puțin 30 de probleme?! Apăream cu litere groase, bolduite cum se zice acum, la rezolvitori și soția mea Adriana mi-a povestit că mi-a găsit acolo numele și îl admira pe acel Neguț Gheorghe de la Liceul ILC Caragiale, care era mare campion rezolvitor.