joi, 27 iunie 2013

Sunt filo-american şi eurocentric

Am citit cu interes dilema domnului avocat Ţuca din Dilema veche nr. 489.
Spre deosebire de domnul Ţuca, eu sunt un pic mai vârstnic, din generaţia anilor şaizeci, tocmai ieşită din obsedantul deceniu.
Am studiat la şcoală din clasa a V-a limba rusă, pentru care am păstrat o aversiune normală atunci, eronată acum în perspectivă, orice limbă străină cunoscută este un avantaj, în plus puteam pricepe textele româneşti în medio-slavă, să fiu mai familiar cu televiziunea bulgărească şi să pricep şi literele greceşti din care izvorăsc chirilicele.
În clasa a VI-a am început să studiem engleza, erau puţini privilegiaţi atunci care să studieze această a doua limbă, normal era să studiezi franceza sau poate, eventual, germana.
Motivul mefienţei faţă de engleză era bine subliniat în caricaturile vremii cu businesmanul anglo-american posedând o burtă imensă, trăgând la trabuc, bând blestemata Coca Cola şi oprimând pe negri. Pentru mine a fost dragoste la prima vedere! Sora mea, mai mică cu doi ani a avut şansa să opteze şi a studiat franceză-engleză.
Aşa că generaţia mea era profund filo-americană, de acolo veneau blugii (Livais), muzica rock şi Europa Liberă, care transmitea din Germania federală pe bani americani!
Din acelaşi motiv m-am ales cu prescurtarea americanizată a numelui meu, dată de colegii de facultate, care a rămas numele sub care mă cunosc toţi. Nu este rădăcina corectă a numelui meu patronimic Gheorghe. Mi-au zis Joe, prescurtat fonetic Gio, de la englezescul George şi apoi, definitiv, pronunţat fonetic Gioe.
Am expus aceste amănunte poate neimportante, dar care îmi justifică opţiunile.
De anti-americanismul german ştiu de la bunul meu prieten meu româno-german, este reflexia de mare putere care domină Europa în ultimii 23 de ani.
Nu acelaşi lucru era pe vremea zidului, în 26 iunie 1963, când Kennedy a declarat: Ich bin ein Berliner! Atunci a produs berlinezilor şi germanilor în general o vie emoţie şi un acut sentiment filo-american! Era normal, cu bolşevici agresivi şi înarmaţi până în dinţi care înconjurau Berlinul de vest. Şi, by the way, prostia cu gogoaşa berlineză este o stupiditate, vehiculată de ignoranţi prezumţioşi şi habarnisti ai frumoasei Deutsche sprache!
Revenind la articolul din Der Spiegel, jurnalistul german este furios că SUA spionează pe toată lumea, iar juristul Ţuca argumentează că acest lucru este complet imoral şi ilegal. Ceea ce uită domnul Ţuca şi la fel şi jurnalistul german este faptul că acest spionaj mondial exercitat de SUA nu a afectat sau a făcut să sufere pe niciun neamţ! Aş spune că acest spionaj nu a fost eficient în cazul Boston, deci uite că nici spionajul ăsta american nu este perfect! 
Pe de altă parte SUA a fost totdeauna de partea bună, a democraţiei şi libertăţii, lucru neaplicabil, totuşi, în cazul Germaniei, sau mai ales a URSS transformată acum în Rusia. Spionajul american are rostul interceptării intenţiilor teroriste şi a anihilării lor. 
Mi se par justificate şi intervenţiile militare în Afganistan şi Irak. America a încercat să aducă acolo democraţia şi libertatea. Nu pot fi lăsaţi dictatorii să facă ce vor cu popoarele pe care le împilează sau  nişte demenţi religioşi să distrugă monumente ale umanităţii. Aceste opinii sunt împărtăşite de mulţi oameni din Islam, dar predomină acolo disputa tribală, etnică şi religioasă care au minat avantajele democraţiei aduse de americani. 
Ca filo-american nu văd niciun impediment să fiu eurocentric, pentru că aici s-a dezvoltat civilizaţia care şi-a pus definitiv amprenta asupra întregii omeniri. Ca european sunt fericit să merg în Grecia să văd monumentele primei democraţii antice, să văd Renaşterea în splendoarea ei italiană, măreţia goticului francez, avantajele democraţiei moderne inventate de britanici, cei care au împrumutat americanilor limba maternă! 
Aşa că domnul Ţuca poate fi ce doreşte domnia sa, eu sunt însă răspicat filo-american şi în acelaşi timp eurocentric!

vineri, 14 iunie 2013

Jurnal de 14 iunie

Marinerul Goe!



















În această vară o să vă bucur cu mutra mea sub sigla marinerului Goe, că suntem cam la fel, ce mi-e Goe, ce mi-e Joe (Gioie!!!!!) hahahaa......
Conu' Iancu să trăiască şi să ne nemurească!


Am continuat să citesc din Dilema veche şi sunt câteva aspecte care merită dezbătute!

Trăncăneala la români

Una dintre contribuţiile la acest dosar se referă la telefonul celular. 
Prima cunoştinţă cu acest instrument magic am avut-o la Chicago în 1995. Eram în campusul University of Chicago, chiar pe lângă şcoala unde a funcţionat Eliade şi era un fel serbare câmpenească. Studenţii învârteau la steaks sau la hamburger şi din când în când răspundea la ţârâitul celularului, un obiect mare cât o cutie cam de două, trei ori un pachet de ţigări, cât să îl ţii în palmă. 
Apoi, în Marea Britanie, în 1986 venind de la Edinburgh (edinboro) la London cu un tren de mare viteză (făcea 600 km în 3 ore jumate!) o individă era sunată de diverşi, diverse pe tot drumul de la York la Londra.  din 5 în 5 minute!
Altă dată prin 2000, în alt tren de mare viteză de la Florenţa la Veneţia un tip a povestit la celular cum a divorţat, vreme de două ore şi ceva!
Cred că acest obiect a devenit un instrument preferat de tot românul, îmi plac mai ales cum răspund măturătorii la el, când eu fac sport dimineaţa!
Un prieten mă scoate aproape din minţi când începe să trăncănească la telefon, dar cel mai deranjant este în tren, autobuz, unde afli fără să vrei intimităţile altora, care pe tine te dor în cot! Unora dintre compatrioţi le place să povestească vrute şi nevrute care nu interesează pe nimeni, cu voce tare!

Reindustrializarea României

Un foarte bun articol scris de economistul de la Târgu Jiu, Dorel Chiriţescu.
După cum ştim, industrializarea României este declanşată de regimul comunist fără a ţine cont de resursele şi posibilităţile României. În anumite situaţii aceste industrii au falimentat.
Cel mai pregnant este cazul Petrochimiei, Arpechimul din Piteşti, construit pe ideea că se importa ţiţei din Iran şi Irak, la comanda savantei, sinistra soţie a lui Ceauşescu, la Piteşti, în centrul ţării. Austriecii au renunţat la ea şi acum ea este în faliment. Mai bine aşezată şi cumpărată de unii care au ţiţei, adică kazahii este Petromidia. 
Aceeaşi problemă putea să o prezinte şi Sidex de la Galaţi, noroc că a luat-o Mittal, care nu-i interesat de surse de minereu, are de unde şi este o industrie problemă pentru problemele de poluare. 
Exemplele de cretinie industrială au fost ARO Câmpulung, interesantă pentru Mercedes în '91, refuzaţii de bişniţarii care erau la cârma intreprinderii, sau ROMAN Braşov, care se putea asocia cu o mare firmă de camioane.
Aceste industrii de construcţii de maşini, IMGB, sau alte industrii precum cărbunele din Valea Jiului le-au ajuns blestemele Pieţei Universităţii şi acum sunt istorie.
Cum spunea un prieten să ne bucurăm că mai există aceste industrii, că trebuie să construim în regim de urgenţă autostrăzi, să creăm un climat transparent şi curat pentru afaceri, pentru şanse de noi investiţii industriale. Iar dacă vrem ca să construim industrii care au şanse şi rate mari de amortizare să investim în industria alimentară. Alte şanse vor fi cele extractive de gaze, inclusiv alea de şist sau petrolul din Marea Neagră.
Exact ce învăţam la şcoală cu industria aia grea se dovedeşte o imensă prostie răsuflată.

Crin Antonescu

Pe Antonescu l-am băgat că tot mă comenta un amic. În mod sigur o să citesc critici sau mai rău înjurături, fiecare cu ce-l doare!
Am citit cu surpriză, în România Liberă, mefientă la USL şi Antonescu în primul rând. Se pare că vizita sa în Marea Britanie este un succes, s-a întâlnit cu viceprim ministrul Nick Clegg, la rândul lui liberal. A avut şi întâlniri cu mediul de afaceri britanic şi asta dă speranţe pentru ţara noastră, nu în special lui Crin Antonescu. Şi el e ca toţi oamenii politici, are tot felul de defecte, dar cel mai mare pare a fi că nu este coruptibil, că prezintă cel mai mare pericol pentru establishmentul ocult securist, care l-a folosit pe Iliescu şi acum pe Băsescu.  Un om care nu poate fi tentat ca alţii de putere sau de afaceri dubioase şi poate lovi şi destructura acest establishment care frânează şi cancerizează democraţia din România. 

ICR

Cum v-am scris trăiesc bucuria reluărilor Serilor Lipatti. Unul dintre instituţiile implicate de această dată este ICR. Este oare corectă şi etică această implicare, presupun şi financiară?
În acelaşi timp cu acest eveniment sunt sau au fost în derulare două importante evenimente cu răsunet internaţional Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu şi festivalul de film TIFF de la Cluj. Ambele au avut sprijinul ICR. Eu cred că este bine în toate cazurile. Pianiştii invitaţi la Leordeni Ciolceşti Fundăţeanca au fost români cu activităţi în Germania şi Marea Britanie şi revenirea acasă ne bucură.
Aceste opinii sunt în acelaşi timp şi o reacţie la articolul excelent al lui Mircea Mihăieş privind regimul traducerii autorilor români în străinătate. Este un manual de utilizare a oportunităţilor oferite de piaţa de carte, agenţi literari, edituri. Sfaturile vin în urma deciziei de a nu mai urma modelului sprijinirii tinerilor scriitori români în străinătate.
Nu încetez să cred că activitatea lui Patapievici la ICR a fost excelentă şi a făcut servicii culturii române. 
Asta nu înseamnă că sunt şi chestiuni criticabile în această activitate. Am citit poezii ale unui scriitor nul literar, publicat generos pe spezele ICR în străinătate.
Cred că ICR nu este agent literar, mai ales că drept mulţumire aceşti tineri şi neînzestraţi poeţi  îl tratau mefient şi arogant pe binefăcătorul Patapievici. Cum este posibil să traduci şi să publici poezie, când eu nu văd ca edituri româneşti să publice poeţi străini? Dacă se traduce în româneşte, se traduce şi vinde roman şi non-fiction istoric în România. Deci banii ăia erau pur şi simplu pierderi iresponsabile.
Un alt exemplu de risipire de resurse a fost expoziţia poneiului roz la New York. Opinia prietenului Valeriu  despre ICR NY s-a confirmat! Activitatea ICR trezeşte interesul doar a unor exilaţi şi scandalul generat de această expoziţie a fost opera unora dintre expatriaţi. Dacă doamna Şuteu voia să-i ajute trebuia să solicite sprijin financiar la teatrul off Broadway, care ar fi dorit scenografia respectivilor street artists de grafitti. Ori Corina Şuteu, pe spezele României făcea pe galerista, curatoarea acestor artişti controversaţi. Şi rezultatul a fost un scandal intern, cu exagerări nedrepte, probabil. 
ICR trebuie să sprijine în primul rând valori consacrate, Cărtărescu este o certitudine, vor nu vor unii!
Avangardă dacă este, să o facă pe spezele unor prezicători, clarvăzători perspicace ca Ambroise Vollard, beneficiarul financiar al impresioniştilor!

Aşa că eu cred că bine face ICR că finanţează activităţile muzicale de la conacul Lipatti!


joi, 13 iunie 2013

Jurnal de 13 iunie

Azi este 13 iunie!
După calendarul catolic astăzi este Sfântul Anton şi Serbarea crinilor, pe care o ţin minte de când eram copil şi mama ne ducea la catolici!
Tot azi este o mare sărbătoare după calendarul ortodox este Înălţarea, dar această sărbătoare n-are dată fixă, serbându-se funcţie de data de Paşti. Este şi Ziua Eroilor şi se amintesc cei care s-a jertfit pentru patrie!

Ziua de 13 iunie are şi o rezonanţă specială, de care mi-a adus aminte discuţia dintre Cosmin Prelipceanu cu Emil Hurezeanu şi Stelian Tănase. Este data evenimentelor sinistre care s-au desfăşurat în Bucureşti în perioada 13-15 iunie, 1990. Hurezeanu acoperise Piaţa Universităţii ca jurnalist al Europei Libere, iar Tănase fusese unul dintre liderii informali ai aceleiaşi Pieţe a Universităţii. Întâmplarea a făcut că ambii să nu fi fost prezenţi la evenimente.
Ei bine, eu am fost în Bucureşti în 13 iunie şi am ajuns la Piaţa Universităţii. Voiam să văd ce mai este pe acolo. Nu se mai putea intra, piaţa fusese golită, corturilor ultimilor protestatari îndepărtate. Am plecat şi mi-am văzut de treabă. Am ajuns înapoi în piaţă, după ce am auzit de ciocnirile care au urmat şi de incendierea autobuzelor. În piaţă mai era fum şi câţiva tineri care se plimbau triumfători. Şi astăzi cred că un înger păzitor m-a vegheat, pentru că dacă aş fi ajuns în Bucureşti aş fi luat bătaie de la mineri, fiind curios din fire şi mai ales suspect, pentru că barba mea neagră, pe vremea aia mă recomanda ca unul d'ai lu' Raţiu şi Coposu, cum de fapt şi eram!
Analiza celor doi publicişti a fost extrem de interesantă. Este clar că a fost pusă la cale acele forţe obscure şi oculte ale securităţii, care l-au folosit paravan pe Iliescu. Acesta era absolut disperat în a-şi lua revanşa frustrărilor din vremea marginalizării ceauşiste. pe de altă parte este clar că Piaţa Universităţii îşi pierduse tot farmecul ei protestatar după ce lumea votase masiv FSN şi în piaţă rămăseseră elemente marginale, incapabile să înţeleagă că partida fusese pierdută, prin jocul democratic al alegerilor. Oculta securistă voia însă să dea o lecţie forţelor democrate şi liberale ale societăţii româneşti, o pedeapsă, mizând pe imuabilitatea URSS şi a sferei ei de influenţă în România, calcule prosteşti, greşite, ca toate calculele şi acţiunile securităţii. Aceste elemente obscure,  ulterior  s-au îmbogăţit neruşinat sub pulpana lui Iliescu, şi de abia prin începutul anilor 2000 au fost apoi denunţate chiar de Ion Iliescu, cel care a simţit că a fost o unealtă în mâna lor, ca fiind capitalismul de cumetrie. Episodul politrucului s-a terminat şi aceste forţe oculte s-au reorientat spre liderul populist, cu aplomb şi papagal şi care era dintre ai lor, adică Traian Băsescu. Pentru că nu-i pot da decât dreptate lui Stelian Tănase privind manipulările din vara trecută care anunţau o nouă lovitură de stat, ca aceea plănuită de Piaţa Universităţii în 1990. 

Mulţi fraieri intelectuali continuă să cauţioneze acest grup ocult, cu origini securiste şi sinistre. Astăzi m-am întâlnit cu un astfel de papagal care întreba retoric despre insuccesul lui Ponta în vizita din Germania. Frustrările lui Băsescu au cerut ca manipulatorii neruşinaţi, de tip EVZ să proclame un insucces această vizită, unde Ponta a fost primit ca un şef de stat, cu onoruri militare şi a discutat cu Cancelarul Angela Merkel timp de 2 ore. Înţeleg şi revolta prietenului Mircea la aceste minciuni, el locuitor al Germaniei şi un pic mai capabil să înţeleagă ce s-a transmis în media germană, nu numai continuarea luptei împotriva corupţiei, unul din subiectele care trebuie rezolvate. Aşa că i-am replicat papagalului că omul care a făcut cel mai mare rău României în ultimii ani este Traian Băsescu, fapt cu care i-am închis gura să mai debiteze alte comentarii. 

În Dilema veche Cristian Ghinea discută despre căsătoria homosexualilor, argumentând că în SUA este una singură şi cea religioasă şi cea civilă şi de aceea sensibilă şi discutabilă. La noi biserica nu-i obligată să-i cunune, iar la primărie se încheie o convenţie de tip civil.  Toate astea sunt argumente de bun simţ, mai puţin persiflările neghioabe la adresa lui Antonescu, client constant al domnului Ghinea.

Şi dosarul numărului de azi al Dilemei vechi discută despre trăncăneala la români. Ca toţi balcanicii ne place să trăncănim. Cu toate că acest plăcut obicei ne-a fost restrâns şi interzis în comunism, se spunea că cvasi obligatoriu, unul dintre preopinenţii participanţi la o trăncăneală trebuia să fie turnător la securitate. Pe vremea lui Dej trăncăneala te ducea la Canal şi la intrare în amintirile familiei, pe vremea lui Ceauşescu, puteai să înjuri tot, dar să nu o faci în public să audă Occidentul. Şi toţi eram eroi, cârteam şi înjuram, la fel cum spunea Bulă că se pişă în Piaţa de la CC, dar în pantaloni! Măcar acum cârtitul şi înjuratul puterii nu mai are restricţii, doar anumiţi mahări care nu-l înghit pe Nea Caisă Băsescu mai sunt urmăriţi să calce pe bec în afaceri sau prin alcovuri pentru şantaj cu DNA.
Am mai aflat că în Franţa cică ar fi mai mulţi scriitori, foarte probabil d'ăştia pe blog, decât cititori. Şi eu mă iluzionez că semnele mele pe ecran, internet pot stârni interesul unor dintre cei care mă citesc! Aşa că scriu, chiar dacă unii se vor uita şi vor constata că Joe n-are ce face şi uite ne mai oboseşte cu opinii de doi bani!

A bon entendeur salut!





miercuri, 12 iunie 2013

Jurnal de miercuri 12 iunie

Cărţi

Am terminat azi de citit Cârtiţa (Secret Asset) de Stella Rimington. Această doamnă a fost şefa Contraspionajului britanic  MI5, iar acum s-a apucat să scrie romane poliţiste. M-am apucat pe 10 iunie şi azi am terminat-o, am citit-o cu sufletul la gură. 
Este o carte despre acţiunea MI5. Clasic aveau probleme cu terorismul irlandez în tot secolul XX. Este greu să înţelegi de ce urăsc irlandezii pe englezi. Irlanda a fost prima colonie engleză, Paddy, nume comun irlandez era echivalent cu slugă. Irlandezii şi-au pierdut limba, vorbesc engleza, mari scriitori de limbă engleză au fost irlandezi, Swift, Joyce, etc. În America şi-au luat revanşa, este o mafie irlandeză, la fel de dură ca aceea italiană. 
Acum cu irlandezii s-a făcut un compromis şi Marea Britanie are o nouă provocare, cea cu terorismul islamic! Este de neînţeles ca tineri pakistanezi crescuţi în mediul britanic, foarte liberal, devin terorişti, sub influenţa şcolilor madrasa din Lahore şi de la graniţa afgană. Părinţii acestora au venit în UK pentru libertate şi exprimarea liberă şi aici copii lor, în loc să urmeze traseul british meritocratic, urăsc societatea în care s-au născut. 
Am văzut şi un film care se ocupă de problemă, London River, film trist cu doi tineri, ea englezoaică, el african musulman, care mor în atacul terorist din Londra în 2005. Ei sunt nevinovaţi, dar tentaţia islamică trezeşte suspiciuni!  

Am început să citesc Zen, jurnalul lui Cărtărescu. După ce am citit Nostalgia, asta este altceva, dar constat că jurnalul abundă în genitalisme, nu în genialisme!

Filme

Am avut azi ocazia să văd două filme româneşti. 

Am ales să văd întâi Şi caii sunt verzi pe pereţi de Dan Chişu şi nu m-am înşelat! Este un film bun, bine făcut, bine dozat şi tratat. Un tânăr superficial Marius, fără serviciu, care trăieşte de azi pe mâine, ajunge la un club să completeze un bilet de tombolă pentru o marcă de ţigări. 
În acelaşi un om în vârstă, Mariuş Tocitu este dat afară din funcţia de magazioner pentru că nu ştie să lucreze la computer. El urmează un curs de utilizarea computerului şi cumpără unul vechi chiar de la instructor. Când umblă la el găseşte în cutia de scrisori a e-mailului, că ar fi câştigătorul loteriei de 1 milion de lire sterline. Îşi convinge rudele şi prietenul şi vecinul de etaj,  Buzilă să trimită suma de 2000 de Euro ca să primească premiul.
În acelaşi timp Cosmina, fata care i-a completat lui Marius biletul de tombolă îl anunţă că a câştigat premiul de 1 milion de Euro! Marius îi mărturiseşte că a completat aiurea şi la mişto biletul cu numele Marius Tocitu, numele de familie a tatălui său, pe el chemându-l altfel. Şi începe cu Cosmina o căutare frenetică a celui care ar fi fost tatăl lui. Peste tot au eşecuri, ultimul fiind la aeroport, unde cel cu numele Marius Tocitu este un infractor adus din Franţa în cătuşe. Speranţa moare ultima şi cei doi se îndreaptă spre apartamentul ultimului Marius Tocitu. Acesta aflase de la instructor că fusese tras pe sfoară şi ajunsese prea târziu la bancă să revoce cecul trimis. Bătrânul păcălit se lamentează în faţa amicului Buzilă şi tinerii se îndreptă spre apartamentul său. Totul se construieşte spre un happy end, Tocilă senior îşi găseşte fiul şi se umple de bani! 
Dar Cosmina se repede la Tocilă senior şi-i propune afacerea care să-l umple de bani. Marius fiul încearcă să-l întrebe dacă a cunoscut-o pe mama lui, dar totul este bruiat de lăcomia sonoră a Cosminei. Şi cei doi sunt alungaţi cu înjurături de păcălitul Tocilă junior, şi aşa filmul lui Chişu n-are happy end! Este un film bun, adevărat, cu tineri autentici şi destine meschine, construit pe linia minimalistă şi autenticistă a noului val românesc. Filmul a fost difuzat pe HBO, care s-ar putea să-l fi şi finanţat!

Exact opusul acestui film este S-a furat mireasa. Eram sigur că este un film de gang, o comedie mincinoasă şi jalnică pentru că este o producţie PROTV!
Acest canal de film este lider al prostului gust, filmele lor descriu o Românie sinistră, cu ţigani mafioţi, traficanţi de droguri. Prea mulţi ţigani în filmele de la PROTV, peste media naţională, sau reflectă tigănizarea mass media şi succesul spiritului de gang.  
Regizorul pare a fi mexican, poate d'aia îi plac cei de culoare, dar măcar mexicanii în filmele mexicane şi cele de la Hollywood sunt mai adevăraţi, ţiganii ăştia de la PROTV sunt de operetă, de ai lui Băsescu! 
Cel mai mare păcat este că un actor precum Răzvan Vasilescu se prostituează în această mizerie, la fel şi excelenta actriţă de comedie Alexandra Grama - Jojo, care cabotinizează fufe cu accent moldovenesc. 

După muzică, la conac


Azi am fost cu autocarul la Fundăţeanca, la Serile Lipatti. Azi a fost vreme mai bună şi a fost soare după amiaza. Drumul lateral spre conac este foarte strâmt şi orice eroare de şoferie îţi sare în ochi.  La biserica din sat erau parcate două automobile unul lângă altul pe acea şosea strâmtă şi culmea între ele se înfipsese şi un SUV Mercedes, care s-a dovedit a fi al unui preot. Altul tocmai sosea şi el cu un Audi A8 combi negru. Se grăbeau probabil la un botez să-şi umple chimirele! Ambii preoţi erau şoferi, d'ăia produşi parcă de fabrica de permise de la Piteşti, jalnici şi nesimţiţi. România le construieşte bisericile şi preoţii ăştia prosperă cu o aroganţă şi nesimţire, care pe mine mă scoate din sărite! 



marți, 11 iunie 2013

Chestiuni şi paradoxuri

Azi am aflat că ruşii au o nouă zi naţională, 11 iunie. Bine o să spună unii, dar ăilalţi erau bolşevici, ăştia-s ruşi! Aşa este, dar sunt cam tot ăia, diferenţa că 1917 pe vremea aia era frig şi au consumat multă votcă şi erau beţi  şi aşa s-a petrecut Marea Revoluţie din Octombrie, sărbătorită pe 7 Noiembrie! Atunci când serbezi o revoluţie din octombrie în noiembrie este clar erau beţi, chiar dacă unii o să-mi reproşeze că habar n-am, că era iniţial în calendarul iulian şi că au adoptat apoi bolşevicii calendarul gregorian. Eu cred că tot beţi erau rusnacii în vremea aia. Greşeala lor de beţivi ne-a nenorocit şi pe noi între 1948 şi 1989! Acum au revenit ruşii ca oamenii normali la o zi naţională la începutul  verii!
Prima şi singura mea călătorie în URSS s-a petrecut de 25 octombrie 1977, erau 60 de ani de la revoluţie şi era cam sfârşit de toamnă în Moscova, iar pe Volga ninsese şi era sub zero grade! Pot şi eu să dau mărturie că era vreme de trata cu votcă şi beţii!
Acum doar românii continuă să fie beţi şi refuză ziua naţională când trebuie, adică pe 10 Mai!

Domnul Pleşu publică un articol ciudat în Adevărul în care-l acuză pe Cohn Bendit, euro-deputatul verzilor germani că ar fi cam pedofil. Adică insinuează Pleşu că jigodiile astea stângiste sunt cam pedofili, cam pe invers, homălăi. Parcă domnul Pleşu ar pica în mrejele Noii Drepte care a protestat împotriva homosexualilor. Sau că domnia sa este un tradiţionalist care ţine la valorile conservatoare. Mai că aş pune pariu că pe vremea aia prin 1968, când Cohn Bendit era liderul revoltei studenţilor francezi din luna mai a acelui an, care a dus şi la demisia lui Dea Gaulle, domnul Pleşu era un admirator al revoltei, y compris pedofilul ulterior!
Amintesc că în 1968 a fost revolta studenţilor polonezi, Primăvara de la Praga, Paris mai 1968 şi chiar marşul de Crăciun la studenţilor din Bucureşti care ne-a dat vacanţa de naşterea Domnului.  

Un analist militar care mâzgăleşte inutil pe la blogul Adevărului, absolvent al Şcolii Militare Sibiu 1977 are nostalgii apeviste şi cere viitorului preşedinte pregătire militară!
Mai toţi comentatorii forumului îl iau în râs şi la mişto pe analistul apevist, actualmente pensionar.
Respectivul nu înţelege că pacea sau războiul sunt decise de responsabil politici nu de militari. El a rămas la Antichitate şi Ev Mediu, sau la Bonaparte, ultimul mare om politic şi militar de meserie. 
Războiul britanico-argentinian din Falkland a fost câştigat de o doamnă, mare doamnă, Margaret Thatcher!
Preşedintele argentinian era un general care a intrat la puşcărie pentru această performanţă!

Să ne aducem aminte că azi 11 iunie 1948 s-a întâmplat un eveniment cu repercusiuni extrem de grave asupra României şi românilor care lasă urme hâde şi azi, naţionalizarea, care nu a fost încă reparată nici azi!

luni, 10 iunie 2013

Politichie liberală

Până acum câtva timp în organizaţia PNL Piteşti treburile decurgeau destul de normal. 
Anul 2012 a fost un an agitat şi organizaţia a fost implicată în mai multe evenimente politice. 
Cele mai importante au fost campaniile de alegeri locale şi cele parlamentare. În plus au fost şi protestele din iarnă, din ianuarie - aprilie 2012 şi mai ales referendumul de demitere al preşedintelui Băsescu. 
În toate acestea organizaţia locală s-a implicat cu toate resursele, în primul rând cele umane şi în special prin aportul organizaţie de tineret.
La cele locale am trăit frustrarea că această campanie de alegeri locale a fost dirijată de PSD în cadrul USL, care aveau candidatul la primăria Piteştiului şi a cel pentru Preşedintele Consiliului Judeţean. Opinia mea subiectivă spune că a fost o campanie slabă, pornind de la premiza eronată, arogantă şi vanitoasă a PSD că domină viaţa politică a judeţului.
Rezultatul nu a fost conform aşteptărilor, în judeţ s-au pierdut nişte primării ale candidaţilor PSD în favoarea contracandidaţilor PDL, PP-DD, sau independenţi. În Piteşti rezultatul votului dat candidaţilor USL a fost iar sub aşteptări, au ieşit doar 17 consilieri, care a dezavantajat pe candidaţii liberali care erau în zona discutabilă a locurilor 18-20.
PNL a obţinut până la urmă 4 consilieri locali pentru că un pesedist a preluat o funcţie la serviciile locale deconcentrate, iniţial având doar 3 consilieri.
Colac peste pupăză PSD nu a respectat protocolul şi candidatul liberal de vice primar nu a mai fost ales, fiind ales tot un candidat PSD. Liberalii locali au trăit mari frustrări pentru lipsa de fair play pesedistă care trebuia să fie un semnal de alarmă! Din păcate, relaţiile din USL sunt marcate de această lipsă de onoare a PSD, de atitudinea extrem de arogantă a lui Victor Ponta faţă de miniştrii liberali, de lipsa de consultare a partenerilor la numirea procurorilor generali, de pactul de coabitare cu cel mai detestabil om politic al României, Traian Băsescu!
Revenind la oile noastre locale, în toamna lui 2012 au avut loc campaniile candidaţilor uninominali la Parlament. Trebuie să recunoaştem că preşedintele CJ Nicolescu a jucat mult mai fair decât primarul Pendiuc. PNL a obţinut prin negocieri 4 locuri de candidaţi, 2 la Senat şi 2 la Camera Deputaţilor.
La Senat Nicolescu şi-a ţinut cuvântul, spre frustrarea pesediştilor şi a primarului Pendiuc şi locul de candidat de senator de Piteşti a revenit PNL, adică lui Iani Popa, preşedinte PNL Argeş. În plus Nicolescu i-a promis postul de deputat în centrul Piteştiului lui Daniel Constantin, tânărul preşedinte PC, ministru al agriculturii şi piteştean de origine.
Astfel spre nervozitatea pesedistă, nu a mai existat decât o candidatură de-a lor la deputăţie în Piteşti sud. 
Lucrurile s-au precipitat şi în ultimul moment Mircea Diaconu nu a mai candidat datorită complicaţiilor juridice cu ANI şi astfel Iani Popa a devenit candidatul la Senat în Argeş Nord Curtea de Argeş - Câmpulung!  În această situaţie, ca în Caragiale, a apărut deus ex machina candidatul de la centru, Ionuţ Elie Zisu, perfectul necunoscut!
Şi în această situaţie, organizaţia liberală de Piteşti şi-a oferit serviciile şi suportul candidaţilor liberali. Toţi, inclusiv Iani Popa şi Teodor Nicolescu, candidatul de deputăţie din sudul judeţului au beneficiat de echipe compuse de liberali mai tineri sau bătrâni.  
Fiecare şi-a organizat echipa  şi, evident, unora le tremura fundul, dacă se vor alege sau nu! Pronosticul pesedist era că pierd Nicolescu şi Zisu!
Eu am lucrat cu echipa lui Zisu la Piteşti şi împrejurimi. Candidatul liberal, un tip decent pe care eu îl simpatizez şi-a făcut o echipă de tineri liberali cu care a făcut o campanie bună, ajutat şi de partenerii din pesedeul local. Norocul a fost că preşedintele este un băiat destul de tânăr, fizician şi fost coleg cu mine  şi colaborarea a funcţionat!
Datorită hotărârii electoratului românesc, USL a obţinut o victorie covârşitoare, votul a dat 60% şi în Parlament, USL deţine o majoritate zdrobitoare de 70% care-i permite revizuirea Constituţiei.
Necunoscutul Ionuţ Elie Zisu a obţinut o victorie istorică, primind cel mai mare număr de voturi din România într-un colegiu electoral! 
Probabil că victoria se datorează şi acţiunii organizaţie locale Piteşti, sau cel puţin aşa cred eu!
Aşa că în momentul în care şeful organizaţiei locale a declarat intenţia de a se declara alegeri generale pentru organizaţie locală, în loc de alegeri, ca un trăsnet căzut din senin a apărut  decizia de dizolvare a organizaţiei locale Piteşti pentru activitate necorespunzătoare.
Se pare că jocurile politichiei locale liberale n-au legătură cu epoca caragialiană a politicii şi delicateţurilor! Este câteodată prea multă politichie şi politicaştri şi prea puţină delicateţe. Aceste frământări apărute din orgolii obscure, concurenţe şi probabil, nesiguranţa unora pe poziţia lor. Toate aceste malversaţii se repercutează negativ asupra membrilor liberali obişnuiţi şi normali. Plus că frământările au avut şi consecinţe negative la nivel mediatic. Liberalii au ajuns în gura presei şi nu cu conotaţii pozitive, imaginea media locală deteriorându-se.
Au mai fost şi nişte declaraţii foarte iresponsabile a viceprimarului Zidaru, ales abuziv pe locul de drept al PNL, în care acesta spune că noi liberalii nu reprezentăm nimic şi că nu am fost implicaţi în campaniile electorale.
În aceste condiţii Delegaţia Permanentă a PNL a reprezentanţilor judeţului era chemată să decidă prin vot dizolvarea Biroului local de conducere a PNL Piteşti şi numirea unui interimat până la organizarea de noi alegeri. 
Din dezbaterile înfierbântate la această şedinţă a apărut clar interesul unora de a dizolva conducerea PNL Piteşti şi înlocuirea cu alta provizorie,
care să facă jocurile celor interesaţi. Radu Perianu preşedintele PNL Piteşti s-a apărat cu acurateţe şi convingător de toate acuzele, fiind sprijinit de Teodor Nicolescu, vizat şi el de această demitere. Radu şi Teo sunt avocaţi asociaţi în acelaşi birou avocaţial.  
Au atârnat greu şi luările de cuvânt ale primarului de Câmpulung, Călin Andrei şi a lui Adrian Miuţescu, fostul lider al PNL Argeş. De unde se vede la Adrian că devii înţelept când cazi de la putere. Au pledat ambii pentru reţinere şi pentru menţinerea stării de lucruri existente, cât şi a căutării de adversari în afara PNL. 
Votul a fost desfăşurat prin procedură de vot secret, fiind vorba de persoane, conform statului PNL.
Şi oamenii noştri fiind cu adevărat liberali şi responsabili au depistat manipularea şi anumite interese complet neliberale. Şi atunci ei au votat pentru menţinerea actualului Biroul local Piteşti şi a lui Radu Perianu.
Este o victorie a bunului simţ şi o demonstraţie de democraţie liberală. 
Iar atunci când se votează astfel de lucruri sensibile, modalitatea votului secret este imperativă, ridicarea de mâini ca la pecere ar fi fost foarte dăunătoare. Şi aşa rezultatul a fost strâns în favoarea lui Radu Perianu şi a celorlalţi membri ai biroului, 60-54!
Rezultatul îl pune într-o situaţie stânjenitoare pe Iani Popa, şeful judeţean care a argumentat în favoarea demiterii!
Eu mă bucur că manipularea nu a avut succes şi că liberalii sunt responsabili în decizii importante!
Şi câte mizerii se scriu şi spun despre noi liberalii. 
Uite aici un argument clar în favoarea responsabilităţii politice!

Iată că suntem în stare noi liberalii şi de delicateţuri....politice!

joi, 6 iunie 2013

Optimism şi dictatură


A la turca!

Însemnările astea mi-au fost determinate de evenimentele de azi din Turcia, dar şi de opiniile pertinente ale lui Emil Hurezeanu la digi24, dar şi de discuţia lui Rareş Mănescu cu Adrian Cioroianu şi Dan Dungaciu la Realitatea Tv.
Turcia pe care o cunosc eu este cea pe care am reuşit să o văd în excursia din 2002. 
A fost un drum  extrem de lung, cred cam de 1500-1800 de kilometri.
În prima zi am oprit undeva în Turcia europeană, apoi am traversat Marea Marmara la Canakkale (ceanakale), exact pe lângă zona Galipoli, unde debarcase corpul expediţionar britanic din Primul Război Mondial, care a fost învins de Fuad Paşa, viitorul Ataturk. 
A urmat o zi lungă pe malul Mării Egee, cu oprire la Troia, cu kitschul calului lui Ulisse, dar şi cu geniul negustorului Schliemann, care, citind Iliada a identificat locul, acum la depărtare de câţiva kilometri de mare. Am mjuns la Kuşdasi, prin marele oraş şi port Izmir, fosta Smirnă grecească, arsă de Ataturk în războiul greco-turc, din 1921. Apropo de această staţiune a cărei conţine două litere împrumutate din română în turca scrisă cu caractere latine, Hurezeanu avea o falsă memorie, este ş scris la fel pentru paşă şi î care în turcă se consemnează ca un i italic, fără căciulă sau punct. 
Motivul principal al excursiei turceşti a fost că puteam vedea câteva situri arheologice ale Greciei antice, unele mai bine păstrate ca în Grecia.
Am fost la Efes, marele oraş  al Asiei Mici, cu biblioteca lui Celsus, vespasienele şi lupanarele de vis a vis. Acolo în amfiteatrul de 25000 de locuri a predicat Sfântul Apostol Paul!
Am făcut şi turul cetăţilor Priene, Miletul a lui Thales şi Templul lui Apollo de la Didyma unde s-a rugat Alexandru cel Mare.
La întoarcere am mers la Pamukkale unde este şi anticul Hierapolis. Apoi autocarul Mercedes, cam rablagit ne-a dus prin Anatolia şi am văzut Turcia cu toate contrastele ei.
Finalul a fost Istanbul cu Agia Sophia şi cu Tokapi,  Palatul Sultanilor unde am văzut haznaua - tezaurul, ce depreciativ cuvânt în limba română! Am văzut şi sabia atribuită lui Stefan cel Mare, turcii spun de un prinţ român, oricum este singurul trofeu de război din Balcani, Europa Centrală, este un semn de preţuire pentru confruntările noastre militare!
Cel mai interesant este Palatul Ambasadorilor unde domnii români pupau papucul sultanului, locul unde s-a decis politica în principatele dunărene, dar şi în Ardeal o vreme de secole. 
Un prieten turc aflat în vizită la Cetatea Poenari dorea să sublinieze diferenţa: ei sunt turci, ăia care ne-au supus vreo patru secole erau otomani!   
În bursa din America de Nord am dat de un alt turc extrem de bun la computere, care mi-a mărturisit credinţa sa islamică, uşor fundamentalistă.
Pe de altă parte Turcia contemporană am văzut-o prin ochii marelui romancier Orhan Pamuk. Pamuk evocă o Turcie care are asemănările şi contrastele României, amprentă indelebilă a stăpânirii otomane s-ar zice.
De ce invoc aceste întâlniri şi aceste lecturi? Pentru că în comentariile invitaţilor  tv au apărut aceste noţiuni şi s-au dezbătut aceste probleme.
În Turcia de azi statuia şi portretul lui Kemal Ataturk se văd peste tot. Ataturk a modernizat Turcia într-un timp mult mai rapid decât de exemplu Petru cel Mare Rusia (cum spunea Dungaciu) şi ce se întâmplă azi este o tendinţă contrară a premierului Erdogan. Tot Dungaciu spunea că această tendinţă este de otomanizare, cu aer imperialist, faţă de secularizarea  europenistă a armatei turce garanta unei Turcii laice. 
Toţi comentatorii remarcă interesul american pentru o Turcie modernă, care să fie o contrapondere tendinţelor hegemonice ale Rusiei cu care împarte malul Mării Negre. Şi tot de malul Mării Negre este legat şi destinul României, cu care Turcia are relaţii excelente, pentru că suntem ţara cea mai importantă din zona Mării Negre, Balcani, Europa de sud-est. 
Turiştii români au invadat litoralul turcesc, pentru condiţiile de cazare şi distracţie care sunt foarte bune.  Însă recentele evenimente ce au loc în Istanbul, leagănul Turciei laice şi moderne care protestează în contra islamizării retrograde îngrijorează pe toţi.
Singurii mulţumiţi s-ar putea să fie grecii, pentru că turiştii pot schimba repede traseul turistic egeean şi mediteranean cu plajele şi insulele lor la preţuri foarte asemănătoare şi cu avantajul unei civilizaţii creştine.

Eu personal îmi doresc o Turcie modernă şi laică care să intre în Uniunea Europeană.


marți, 4 iunie 2013

Frământări şi dileme

Tocmai citesc o carte de Mircea Cărtărescu unde găsesc multe din frământările scriitorului. 
Mă gândesc şi eu ce m-a determinat să exersez în aria asta a încercărilor, eseurilor, opiniilor scrise. Cred că, în primul rând, determinantă a fost tehnologia.
Îmi aduc aminte că în vremea studenţiei şi în primii ani de profesie au apărut calculatoarele - computerele. Am şi făcut cursuri prin 1972 de FORTRAN, pentru că la IFA se cumpărase primul computer performant IBM. Principala piedică în lucrul cu calculatorul erau cartelele. Ei bine, atunci  se lucra cu cartele, un program era citit de computer prin intermediul unor cartele perforate. Ca să scrii o cartelă era un calvar. Era o maşină dotată cu tastatură care îţi găurea cartela şi dacă nu erai atent era un dezastru. 
Am devenit un utilizator de computer doar când la Institut s-a cumpărat un CDC, în 1980, care avea terminale display, ecrane de televizor. Displayul este invenţia inginerului Wang şi azi ar trebui toţi să-i fim recunoscători. Puteai tu să scrii programul, să intervii în el să-l corectezi. Şi apoi a venit invenţia computerului personal, iar până la tableta de azi drumul a fost mai scurt. 
Poţi acum să foloseşti computerul în multe scopuri inclusiv să scrii şi aşa am ajuns şi eu să scriu, este mult mai simplu, poţi corecta textul, poţi să intervii în el, este extrem de prietenos pentru un autor de texte. 
Am uitat aproape cum scriam şi redactam primele faze – lucrări,  pe la începutul anilor '70. Le redactam pe hârtie, pe ciorne, inclusiv hârtie de imprimantă de computer. Apoi erau dactilografele care foloseau celebrele maşini de scris IBM, unele cu caracter mare, să le poată citi Niculaie Ceaşcă fără ochelari. Graficele, desenele ţi le făcea un desenator în tuş. Ce chin, acum toate le faci cu computerul! 
Îmi reamintesc ce ochi mari am făcut atunci când tânărul scriitor Petru Popescu m-a primit la el acasă, la un interviu la revista Politehnicii şi mi-a redactat răspunsurile direct la maşina de scris. Doar în filmele americane vedeai pe scriitor scriind direct la maşina de scris. Pe vremea aia, pentru mine, scriitorul trebuia să posede un stilou, pix, creion cu care să scrie. Apoi se transcria la o dactilografă textul pe curat, care era dat apoi la editură să fie tipărit. Citind ulterior epopeea puşcăriilor româneşti, am aflat că poeziile unui Radu Gyr erau memorate ca apoi să fie transcrise.
Acum totul s-a simplificat. Mediul virtual al internetului permite să devină, hai să zicem scriitor, celui ce vrea să scrie, sau are ambiţii din astea să-şi publice ideile, cărţile. Deocamdată scriitor eşti, totuşi, când textele tale sunt editate pe hârtie, de către o editură. Altfel, rămâi, ca şi mine de altfel, blogger-blogăr. Pentru că frământările mele le editez pe un blog şi vi le transmit să le citiţi dacă aveţi răbdare, timp şi poftă!
Văd că a ieşit un preambul destul de stufos pentru ceea ce doresc să vă spun. De fapt vreau să dezvolt nişte opinii scrise de mine pe forumurile unor ziare, care pot interesa, intriga, sau declanşa controverse. Şi pentru că nu toată lumea se uită pe internet la ziare să-mi citească replicile inteligente!
Prima problemă priveşte frământările de prin partidele de pe scena politică. 
Două partide au fost atinse în principal de dispute,    unele extrem de virulente.
Primul partid de care aş dori să amintesc este PDL. Aici comentatorul Vladimir Tismăneanu, că de el este vorba are probleme de memorie. Volodea T.  uită că nu mai demult de când se afla la putere PDL era cel mai disciplinat partid, atunci când umbra ocrotitoare a lui Traian Băsescu îl proteja! De unde să fie controverse când toţi erau mulţumiţi şi rodeau ciolanul puterii. Doar cetăţenii României o duceau prost şi TB tăia şi spânzura şi hăhăia cu cinism. Nu-mi aduc aminte de vreunul din disidenţii intelectuali de azi ai partidului să fii făcut vreo   observaţie, privind acumularea tensiunilor prilejuite de guvernarea neroadă a lui Băsescu Boc. 
Căpitanul de vas Traian Băsescu a dus la cheu România, hârbuită şi cu găuri sub linia de plutire. Până când la puterea guvernării a venit USL, care a câştigat apoi categoric alegerile parlamentare.
Normal, ca acum  să apară voci critice şi alde simpaticul ploieştean Cotoi (ce nume expresiv, preferabil lui Voinescu, mult prea neutru) este nemulţumit şi alţii ca el sunt la fel de virulenţi la pasivitatea PDL. Dar una este să fi la putere în deliciile atotputerniciei şi a deficienţelor de aritmetică parlamentară, alta este când nimeni nu se mai uită la tine şi doar Monica predică-n pustiu, pe la  Bruxelles.
Deja doi din critici au demisionat din PDL: Funeriu şi Baconschi. Dacă despre Funeriu nu este mare scofală, în pofida acreditivelor de faimos cercetător în ale chimiei, aici s-a remarcat doar prin oportunismele şi linguşeala faţă de Traian Băsescu, Baconschi este o pierdere. Chiar dacă investiţia iniţială de putativ candidat prezidenţial nu s-a confirmat, Baconschi rămâne un intelectual autentic, păcat că a greşit partidul şi politica!
În context se vorbeşte despre excluderile de la PNL. Aici situaţia este cumva diferită. Una este să adopţi un  limbaj critic la adresa liderilor, alta să calomniezi infam şi să creezi dizidenţe şi platforme ce ies din cadrul partidului. Chiliman, nu merită niciun regret politic, doar calităţile de gospodar al Sectorului 1 îl recomandă. În rest este un vanitos care nu-şi cunoaşte lungul nasului. Nu-i nicio nenorocire că pe Crin Antonescu, şi el fost dizident la rândul lui, nu-l iubesc toţi din PNL, aşa-i la liberali, niciodată nu a existat un liberal salvator, acolo spiritul critic este mai dezvoltat, comparativ cu alte partide.   
Cât de spre domnul Tismăneanu, pe care-l citesc constant pentru studiile asupra comunismului, dau cu el de pământ când încearcă comparaţii şi asemănări la trecutul comunist în relaţie cu actualitate. Regimul comunist, în care părinţii lui şi el, Vladimir Tismăneanu, până la părăsirea României i-au fost slujitori devotaţi nu seamănă cu situaţia de azi cu toate frustrările pe care le trăim. Pentru că fundamental putem protesta, chiar dacă sinistrul ticălos numit Băsescu încearcă prin interpuşi să ne închidă gura şi să ne temem. Iar Vladimir Tismăneanu  îşi merită imprecaţiile şi acuzele care i se aduc până nu-şi clarifică trecutul de activist comunist, aura de disident în cadrul acelui regim pe care încearcă să ne-o vândă este o minciuna sfruntată.
Un alt subiect postat pe forum este legat de articolul lui Andrei Pleşu din Adevărul. Domnul Pleşu este preocupat foarte tare de forumişti. Ar vrea să le vadă mutrele să fie faţă în faţă cu ei. Eu i-am indicat Facebook şi blogurile pe care mă lăfăi. 
Sunt de acord cu domnia sa că nu-şi au locul într-un dialog înjurăturile şi comentariile denigratoare. Forumul, şi-n opinia mea este destinat schimbului de idei, dar cum spunea I.L. Caragiale (apud Grigri Grigore Ghica) unii te înjură admirativ vrând să aibă cu mama ta unul la fel, alţii depreciativ te trimit acolo să nu mai ieşi! 
Revenind la chestiune, observ la Andrei Pleşu, ca şi la alţi prestigioşi intelectuali români, irepresibila dorinţă de a fi iubit de toţi, nu importă cum! Păi nu se poate! Andrei Pleşu suferă puternic de vanităţile scriitorului, ce a scris nu poate fi comentat decât printr-o admiraţie tâmpă şi gângavă, nu trebuie să facă eforturi deosebite şi găseşte peste tot astfel de complimente. 
În chestiunea unor probleme intelectuale, culturale, artistice, angeologice, evanghelice Andrei Pleşu este imbatabil, puţini pot să-l combată în contradictoriu! Chiar mi-a plăcut replica, ironic autodepreciativă dată lui Patapievici când acesta îi explica Parabolele: "în fine pricep şi eu ce-am scris!". 
În schimb atunci când Pleşu se exprimă în alte chestiuni cum sunt cele politice, defect şi pasiune devoratoare pentru români şi balcanici în general, nu mai este infailibil şi d'aia este combătut, ironizat şi chiar detestat! 
Este totuşi de prost gust să scuturi câteodată scame de pe costumul lui Băsescu. Chiar dacă în alte situaţii Pleşu a reacţionat la tâmpeniile lui Băsescu, în special în chestiunea regelui.

Este anapoda pentru un intelectual să admire un derbedeu, chiar cu geniul de a fi ajuns preşedinte, ca să ne râdă în nas!


sâmbătă, 1 iunie 2013

Din nou despre învăţământ

Am citit articolul lui Liviu Ornea din Observator Cultural despre plagiat şi am auzit la radio opiniile unei recrutoare de personal şi asta m-a determinat să reacţionez. 
Liviu Ornea are dreptate când vorbeşte despre plagiat în mediul academic, problemă foarte gravă, dar opiniile sale sunt foarte clar deformate de partizanate politice. Şi el şi-ar dori ca Procuratura să fie şi instituţie de constatare a plagiatului!? Ori în România am mari semne de întrebare dacă Justiţia este în stare să facă justiţie, mai degrabă produce nedreptate!
La fel cu Ornea, cred că o lucrare de licenţă trebuie să marcheze faptul că un student a reuşit să asimileze materiile fundamentale necesare pentru exercitarea unei profesii învăţate pe parcursul a 3-4 ani.  Acest lucru este valabil şi pentru învăţământul umanist şi al ştiinţelor sociale şi juridice. Deci a cere creativitate în aceste lucrări mi se pare şi mie exagerat. 
Cred că nici măcar studenţii de la Electronică nu pot să finalizeze un dispozitiv care cere materiale şi componente speciale. 
Probabil că la Informatică şi IT  poţi construi rutine, dar un program mai sofisticat ţine şi de talentul de programator al studentului.
Îmi amintesc amuzat cum atunci când am găsit descrierea unui cod de calcul de termo-hidraulică m-am hotărât să-l fac, aveam ecuaţiile şi diverse corelaţii speciale, era simplu! Regretatul Victor Raica, cu care eram coleg şi avea habar de programare, cu mult mai mult decât mine, care bâjbâiam, l-a luat râsul. Mi-a făcut atunci o rutină care să calculeze proprietăţile termodinamice ale apei şi aburului. Abia apoi mult mai târziu am avut succes cu ajutorul unor colegi speciali, cum este Sandu Catană, care ştiau bine programare să facem să meargă un program furat şi adus în România ca mare performanţă, dar inutilizabil, pentru că lipseau un set de rutine speciale de procesare a datelor de intrare. Catană depistase aceste rutine la un cod dezvoltat de acelaşi laborator american şi l-am făcut să meargă şi eram entuziasmat şi aveam un instrument evoluat de evaluări de securitate termo-hidraulică. Apoi am fost obligat să-l dau şi la alţii, aşa era în comunism, unii aveau mai multe drepturi!
Revenind la problema învăţământului românesc este rară situaţia când un student deosebit poate face din lucrarea de licenţă mugurele unei lucrări de doctorat. Pentru că disertaţiile de masterat nu pot fi socotite nici ele ca lucrări de mare originalitate. 
Aşa că mi-a sărit cu adevărat muştarul când o individa recrutoare deplângea faptul că tinerii ingineri, care doreau să obţină un job nu erau în stare să proiecteze o fabrică de ciocolată! Aceste tip de personaje, absolventă, mai mult ca sigur de studii economice, avea tupeul să declare aceste lucruri în completă necunoştinţă de cauză. Eu mă întreb cum această domnişorică nu se întreabă de ce a devenit expertă în recrutare de cadre,  dacă există vreo specializare universitară de recrutor de cadre?Pentru această meserie trebuie să faci studii ulterioare de psihologie şi alte asemenea ca să fii în stare să poţi selecţiona corect viitori specialişti de succes. 
Ştiu bine din experienţa personală cât de greu se creează un cercetător ştiinţific, trebuie în medie 3 ani ca să poţi fi în stare să abordezi problemele din domeniu. Cred că şi mai dificil este să formezi un proiectant. Am fost victima unui proiect prost la instalaţia la care lucram şi ani de zile ne-am străduit să remediem proiectul foarte prost.
Pentru informarea superficialei recrutoare nu există  ingineri de fabrici de ciocolată!
Cei patru, şase ani de studiu la Politehnică sunt folosiţi pentru acumularea noţiunilor fundamentale de inginerie şi că stagiile aplicative sunt încă reduse şi insuficiente. De aceea după angajare tânărul ingineri trebuie să facă anumite cursuri formative fiind integrat într-un colectiv de oameni cu experienţă.
Pentru angajarea unui tânăr inginer ar trebui să conteze dezinvoltura acestuia la interviu, pentru că sunt necesari ani pentru a-ţi câştiga experienţa pentru meserie. 
Pe de altă parte sunt extrem de supărat, când tot felul de cuconiţe, de tip Raluca Turcan deplâng starea sub orice critică a învăţământului românesc. 
Există destui tineri inteligenţi produşi de acest învăţământ care este clar că are nevoie de înnoire, dar am văzut că o majoritate de absolvenţi de inginerie se descurcă foarte bine în mediul internaţional, absolvenţii de Automatică şi Calculatoare sunt vânaţi de marile firme americane de IT şi profesorii de la mari şcoli sunt foarte mulţumiţi de studenţii din România. 
Eu am vorbit cu un profesor de la Georgia Tech, una din cele mai bune politehnici americane şi îmi spunea că cel mai mult îi place să lucreze cu studenţi români. 
Absolvenţii, care au venit în institutul de cercetări la care am lucrat erau extrem de buni şi cei care au plecat afară, o majoritate au o carieră de succes în SUA şi Canada. 
Din păcate însă, în politică cât pe la firmele de recrutare şi prin locuri de acest fel se strâng tot felul de impostori!