Frământări şi dileme

Tocmai citesc o carte de Mircea Cărtărescu unde găsesc multe din frământările scriitorului. 

Mă gândesc şi eu ce m-a determinat să exersez în aria asta a încercărilor, eseurilor, opiniilor scrise. Cred că, în primul rând, determinantă a fost tehnologia.

Îmi aduc aminte că în vremea studenţiei şi în primii ani de profesie au apărut calculatoarele - computerele. Am şi făcut cursuri prin 1972 de FORTRAN, pentru că la IFA se cumpărase primul computer performant IBM. Principala piedică în lucrul cu calculatorul erau cartelele. Ei bine, atunci  se lucra cu cartele, un program era citit de computer prin intermediul unor cartele perforate. Ca să scrii o cartelă era un calvar. Era o maşină dotată cu tastatură care îţi găurea cartela şi dacă nu erai atent era un dezastru. 

Am devenit un utilizator de computer doar când la Institut s-a cumpărat un CDC, în 1980, care avea terminale display, ecrane de televizor. Displayul este invenţia inginerului Wang şi azi ar trebui toţi să-i fim recunoscători. Puteai tu să scrii programul, să intervii în el să-l corectezi. Şi apoi a venit invenţia computerului personal, iar până la tableta de azi drumul a fost mai scurt. 

Poţi acum să foloseşti computerul în multe scopuri inclusiv să scrii şi aşa am ajuns şi eu să scriu, este mult mai simplu, poţi corecta textul, poţi să intervii în el, este extrem de prietenos pentru un autor de texte. 

Am uitat aproape cum scriam şi redactam primele faze – lucrări,  pe la începutul anilor '70. Le redactam pe hârtie, pe ciorne, inclusiv hârtie de imprimantă de computer. Apoi erau dactilografele care foloseau celebrele maşini de scris IBM, unele cu caracter mare, să le poată citi Niculaie Ceaşcă fără ochelari. Graficele, desenele ţi le făcea un desenator în tuş. Ce chin, acum toate le faci cu computerul! 

Îmi reamintesc ce ochi mari am făcut atunci când tânărul scriitor Petru Popescu m-a primit la el acasă, la un interviu la revista Politehnicii şi mi-a redactat răspunsurile direct la maşina de scris. Doar în filmele americane vedeai pe scriitor scriind direct la maşina de scris. Pe vremea aia, pentru mine, scriitorul trebuia să posede un stilou, pix, creion cu care să scrie. Apoi se transcria la o dactilografă textul pe curat, care era dat apoi la editură să fie tipărit. Citind ulterior epopeea puşcăriilor româneşti, am aflat că poeziile unui Radu Gyr erau memorate ca apoi să fie transcrise.

Acum totul s-a simplificat. Mediul virtual al internetului permite să devină, hai să zicem scriitor, celui ce vrea să scrie, sau are ambiţii din astea să-şi publice ideile, cărţile. Deocamdată scriitor eşti, totuşi, când textele tale sunt editate pe hârtie, de către o editură. Altfel, rămâi, ca şi mine de altfel, blogger-blogăr. Pentru că frământările mele le editez pe un blog şi vi le transmit să le citiţi dacă aveţi răbdare, timp şi poftă!

Văd că a ieşit un preambul destul de stufos pentru ceea ce doresc să vă spun. De fapt vreau să dezvolt nişte opinii scrise de mine pe forumurile unor ziare, care pot interesa, intriga, sau declanşa controverse. Şi pentru că nu toată lumea se uită pe internet la ziare să-mi citească replicile inteligente!

Prima problemă priveşte frământările de prin partidele de pe scena politică. 

Două partide au fost atinse în principal de dispute,    unele extrem de virulente.

Primul partid de care aş dori să amintesc este PDL. Aici comentatorul Vladimir Tismăneanu, că de el este vorba are probleme de memorie. Volodea T.  uită că nu mai demult de când se afla la putere PDL era cel mai disciplinat partid, atunci când umbra ocrotitoare a lui Traian Băsescu îl proteja! De unde să fie controverse când toţi erau mulţumiţi şi rodeau ciolanul puterii. Doar cetăţenii României o duceau prost şi TB tăia şi spânzura şi hăhăia cu cinism. Nu-mi aduc aminte de vreunul din disidenţii intelectuali de azi ai partidului să fii făcut vreo   observaţie, privind acumularea tensiunilor prilejuite de guvernarea neroadă a lui Băsescu Boc. 

Căpitanul de vas Traian Băsescu a dus la cheu România, hârbuită şi cu găuri sub linia de plutire. Până când la puterea guvernării a venit USL, care a câştigat apoi categoric alegerile parlamentare.

Normal, ca acum  să apară voci critice şi alde simpaticul ploieştean Cotoi (ce nume expresiv, preferabil lui Voinescu, mult prea neutru) este nemulţumit şi alţii ca el sunt la fel de virulenţi la pasivitatea PDL. Dar una este să fi la putere în deliciile atotputerniciei şi a deficienţelor de aritmetică parlamentară, alta este când nimeni nu se mai uită la tine şi doar Monica predică-n pustiu, pe la  Bruxelles.

Deja doi din critici au demisionat din PDL: Funeriu şi Baconschi. Dacă despre Funeriu nu este mare scofală, în pofida acreditivelor de faimos cercetător în ale chimiei, aici s-a remarcat doar prin oportunismele şi linguşeala faţă de Traian Băsescu, Baconschi este o pierdere. Chiar dacă investiţia iniţială de putativ candidat prezidenţial nu s-a confirmat, Baconschi rămâne un intelectual autentic, păcat că a greşit partidul şi politica!

În context se vorbeşte despre excluderile de la PNL. Aici situaţia este cumva diferită. Una este să adopţi un  limbaj critic la adresa liderilor, alta să calomniezi infam şi să creezi dizidenţe şi platforme ce ies din cadrul partidului. Chiliman, nu merită niciun regret politic, doar calităţile de gospodar al Sectorului 1 îl recomandă. În rest este un vanitos care nu-şi cunoaşte lungul nasului. Nu-i nicio nenorocire că pe Crin Antonescu, şi el fost dizident la rândul lui, nu-l iubesc toţi din PNL, aşa-i la liberali, niciodată nu a existat un liberal salvator, acolo spiritul critic este mai dezvoltat, comparativ cu alte partide.   

Cât de spre domnul Tismăneanu, pe care-l citesc constant pentru studiile asupra comunismului, dau cu el de pământ când încearcă comparaţii şi asemănări la trecutul comunist în relaţie cu actualitate. Regimul comunist, în care părinţii lui şi el, Vladimir Tismăneanu, până la părăsirea României i-au fost slujitori devotaţi nu seamănă cu situaţia de azi cu toate frustrările pe care le trăim. Pentru că fundamental putem protesta, chiar dacă sinistrul ticălos numit Băsescu încearcă prin interpuşi să ne închidă gura şi să ne temem. Iar Vladimir Tismăneanu  îşi merită imprecaţiile şi acuzele care i se aduc până nu-şi clarifică trecutul de activist comunist, aura de disident în cadrul acelui regim pe care încearcă să ne-o vândă este o minciuna sfruntată.

Un alt subiect postat pe forum este legat de articolul lui Andrei Pleşu din Adevărul. Domnul Pleşu este preocupat foarte tare de forumişti. Ar vrea să le vadă mutrele să fie faţă în faţă cu ei. Eu i-am indicat Facebook şi blogurile pe care mă lăfăi. 

Sunt de acord cu domnia sa că nu-şi au locul într-un dialog înjurăturile şi comentariile denigratoare. Forumul, şi-n opinia mea este destinat schimbului de idei, dar cum spunea I.L. Caragiale (apud Grigri Grigore Ghica) unii te înjură admirativ vrând să aibă cu mama ta unul la fel, alţii depreciativ te trimit acolo să nu mai ieşi! 

Revenind la chestiune, observ la Andrei Pleşu, ca şi la alţi prestigioşi intelectuali români, irepresibila dorinţă de a fi iubit de toţi, nu importă cum! Păi nu se poate! Andrei Pleşu suferă puternic de vanităţile scriitorului, ce a scris nu poate fi comentat decât printr-o admiraţie tâmpă şi gângavă, nu trebuie să facă eforturi deosebite şi găseşte peste tot astfel de complimente. 

În chestiunea unor probleme intelectuale, culturale, artistice, angeologice, evanghelice Andrei Pleşu este imbatabil, puţini pot să-l combată în contradictoriu! Chiar mi-a plăcut replica, ironic autodepreciativă dată lui Patapievici când acesta îi explica Parabolele: "în fine pricep şi eu ce-am scris!". 

În schimb atunci când Pleşu se exprimă în alte chestiuni cum sunt cele politice, defect şi pasiune devoratoare pentru români şi balcanici în general, nu mai este infailibil şi d'aia este combătut, ironizat şi chiar detestat! 

Este totuşi de prost gust să scuturi câteodată scame de pe costumul lui Băsescu. Chiar dacă în alte situaţii Pleşu a reacţionat la tâmpeniile lui Băsescu, în special în chestiunea regelui.

Este anapoda pentru un intelectual să admire un derbedeu, chiar cu geniul de a fi ajuns preşedinte, ca să ne râdă în nas!