joi, 30 noiembrie 2017

Noi şi ungurii

Mulţi se vor întreba, ce m-a apucat? Acum chiar în ajun de 1 Decembrie, Ziua naţională a României, să vorbesc despre noi şi unguri care, cum bine a zis totuşi Kelemen Hunor ei nu prea au ce sărbători.

Pentru că este cred chiar momentul potrivit. Multe ne despart de maghiari, însă multe ne apropie, vrem nu vrem.

După Retragerea Aureliană din 271 despre locuitorii de aici nu s-a mai auzit nimic timp de un mileniu. Şi vin maghiarii care întemeiază un regat puternic, cuceresc Transilvania şi încep să apară veşti şi despre noi, în cronici şi documente ale Curţii Regale a Ungariei.

Cronicarul anonim, Anonymus, cu statuie la Milenariumul din Budapesta, azi contestat de unii mai extremişti ne spune de spre primele voievodate (ducate) din Ardeal, ale lui Gelu, Glad şi Menumorut.

În Diploma Cavalerilor Ioaniţi de al 1247 ni se semnalează primele formaţiuni voievodale de la sud de Carpaţi, ale lui Ioan şi Farcaş din Romanaţi, ale lui Litovoi şi Seneslau aşezat pe Argeş.

Iar mitica coborâre a lui Radu Negru din Făgăraşul transilvan semnalează prima formaţiune feudală care centralizează teritoriile dintre Dunăre şi Carpaţi. 

Primul voievod independent al Ţării Româneşti, Basarab îşi capătă neatârnarea printr-un război cu Carol Robert de Anjou, rege al Ungariei.

Cât despre Moldova ea este creată ca o marcă de regii maghiari, ca să se asigure libertatea drumului de la Baltica la Marea Neagră.  

Nici noi n-am fost mai prejos, le-am dat ungurilor pe cel mai viteaz cavaler şi apărător al creştinătăţii, învingător al lui Mahomed Cuceritorul, pe Iancu de Hunedoara - Huniady Ianos şi pe cel mai mare rege maghiar, pe Matei Corvin, fiul lui Iancu.

Şi scrierea în româneşte le-o datorăm maghiarilor, prin influenţa Reformei, altfel rămâneam la medio-slava pe care n-o mai înţelegea nimeni, că boierimea slavă se românizase între timp. Şi prima scrisoare - document în limba română este adresată unui ardelean de altă etnie, sasului Hans Beckner.

În Ardeal s-a aprins flacăra renaşterii naţionale. Acolo prin apariţia Biserici Unite cu Roma, instrument politic al Habsburgilor de a-i contracara pe unguri în Transilvania români au intrat între naţiunile recepte şi aşa a apărut Şcoala Ardeleană şi Supplex Libellus Valachorum.

Confruntările dintre unguri şi români din Transilvania au fost violente mai ales în timpul Revoluţiei de la 1848 care au creat o prăpastie între cele două naţii. În pofida confruntărilor, a politicii iresponsabile de maghiarizare după apariţia Monarhiei Duale a Austro - Ungariei, care a anexat Transilvania la Regatul Ungariei majoritatea românească s-a întărit şi şi-a cerut drepturile la tratament egal.
Nu degeaba Tisza, Prim Ministrul al Ungariei în pragul primului Război Mondial a fost ferm împotriva agresiunii împotriva Serbiei pentru că era conştient că vor pierde Ardealul. 

A fost şi negocierea inteligentă de către Ionel I. C.Brătianu a Tratatului cu Antanta în care ne ceream clar drepturile asupra Transilvaniei, Banatului, Maramureşului şi Crişanei, dar şi a Bucovinei smulsă de la Moldova. Să ne gândim ce catastrofă ne păştea dacă mergeam pe mâna Regelui Carol I cu Puterile Centrale.

Azi la 99 de ani de la Unirea Transilvaniei cu ţara mamă putem să privim cu relaxare situaţia teritorială a României. Vedem că Ardealul este mai românesc ca niciodată, chiar dacă există în continuare o puternică minoritate maghiară şi din păcate au plecat germanii. Cum bine spune istoricul Lucian Boia nu mai sunt probleme şi nu trebuie să ne isterizăm.

Putem observa cu tristeţe totuşi, că, dacă în România vieţuieşte o importantă minoritate maghiară, în Ungaria românii sunt pe cale de dispariţie. Şi asta arată o deosebire, chiar dacă Ceauşescu avea în cap deznaţionalizarea ungurilor nu a reuşit în România.

Din păcate, Kelemen Hunor răspunde comenzilor de la Budapesta să întreţină tensiunea între noi şi maghiari, când în Ungaria problema a devenit secundară, dar un pic de naţionalism iredentist nu strică, şi Viktor Orban vine în Ardeal să-şi expună ideile. 

Pe de altă parte criticile lui Kelemen Hunor sunt corecte, trenurile merg încet şi prost în România, nu am fost în stare să terminăm autostrada dintre Piteşti şi Sibiu ca să unim Ţara Românească cu Ardealul şi moldovenii se luptă pentru o autostradă care să-i unească şi pe ei cu Transilvania şi cu Occidentul. 

Multe sunt de făcut la noi inclusiv să convingem pe cei care au plecat de nevoie la muncă afară să revină acasă în România. 

Dar stă doar în puterea noastră să facem asta.


Trăiască România de 1 Decembrie!

marți, 28 noiembrie 2017

Avertismentul Departamentului de Stat

Urmăresc de ceva timp ţopăiala veselă a acestei comisii parlamentare care vrea să reformeze justiţia. Această lălăială iresponsabilă gestionată de Iordache, omul cu mutră de şobolan, cel căruia îi place noaptea ca hoţii  se vrea ca justiţia română să fie un instrument la dispoziţia politicienilor. 

De fapt reforma  care ar trebui să gestioneze problemele de natură profesional administrativă ale justiţiei denotă o iresponsabilitate complet penală. 

De aceea pentru gaşca lui Dragnea care vrea cu tot dinadinsul să-l scape de probleme pe jupânul din Teleorman avertismentul trimis de Departamentul de Stat al SUA a picat ca o măciucă peste oalele PSD - ALDE. 

Toţi şobolanii anti justiţie au început să agite, comunicatul însă a dat combustibil opoziţiei care s-a sesizat pentru că vine în sprijinul obiecţiilor care sună în deşert în comisia lui Iordache. Excepţia jalnică a fost Cătălin Predoiu s-a apucat să dea o replică şchioapă.

Şi-a dat cu părere gongoricul Tudorel Toader, a spus şi Florin Iordache că el merge mai departe cu aşa zisa lui reformă. Cel mai jalnic şi toxic a fost pseudo-juristul Şerban Nicolae care reprezintă comunismul remanent rămas în indivizi ca el. 

Reacţia celor doi indivizi care ocupă vremelnic cele două camere al Parlamentului Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu care au inventat o replică a Parlamentului României. Aroganţa şi bun simţ şi măsură (vezi Ionel I C Brătianu! dar ce să-i ceri unora precum inginerii reşapaţi în politicieni) a acestor indivizi gâlgâie în această replică trimisă Departamentului de Stat. 

Interesant este că chiar cu puţin timp în urmă Rex Tillerson Secretarul de Stat şi şef al amintitului Departament de Stat  a reiterat aceeaşi problemă privind prezervarea independenţa justiţiei  cu adresă la aliaţii estici y compris Polonia, Ungaria şi spre ruşinea noastră şi România. 

Vreau să adaug că Departamentul de Stat exprimă aceste îngrijorări în timp ce pe scena politică interna americană preşedintele Trump are mari probleme cu justiţia proprie. 

Mai vreau să spun că avea dreptate un bun prieten că îi este ruşine că un individ precum Călin Popescu Tăriceanu a putut sta în fruntea PNL  în perioada 2004-2009. Tăriceanu calcă în picioare buna credinţă a colegilor de partid şi realizările sale ca prim ministru.

Dacă o să continuam aşa ne pierdem încrederea în aliaţii, mai ales în principalul aliat cu consecinţe negative ţi în dezvoltarea economică a României.

sâmbătă, 25 noiembrie 2017

jurnal de actualităţi diverse

Încep cu o impresie cinefilă:

The Punisher

Tocmai am terminat de vizionat serialul The Punisher - aproximativ Răzbunătorul. Era cotat cu peste 9 din 10 în IMDB. Adevărul că debutul primelor episoade îţi frisoane. Nu ştiu cum se face dar cei mai buni realizatori de thriller şi pe ecrane şi romane de acţiune sunt scrise de englezi. Şi acest film are scenarist pe Steve Lightfoot care a mai scris şi scenariul serialului Narcos şi altele.

În această ediţie ne este prezentat Frank Castle (Jon Bernthal), fost militar în trupele speciale care a avut misiuni coordonate de CIA în Afganistan. Din cauza unei acţiuni în care sunt prinşi într-o ambuscadă are un conflict cu Rowlins şeful de la CIA căruia îi răneşte un  ochi. De fapt ear un întreg lanţa de corupţie pentru că şeful CIA împreună cu câţiva acoliţi făceau trafic cu heroină adusă în sicriele militarlor moprţi în Afganistan. Drept răzbunare aceşti indivizi îi ucid soţia şi cei doi copii. Plin de răzbunare Castle devine un fel de răzbunător omorând crimnali din New York. Este prins şi închis, evadează şi în schimbul de focuri ucis. Trupul nu i-a fost descoperit pentru că acesta supravieţuieşte. Liebermann (Ebon Moss Bachrach), un analist NSA interceptează un videoclip filmat de unul din forţele speciale în care un poliţist afgan este ucis de americani pentru că aflase de traficul de droguri. Cel pus să-l execute era chiar Frank Castle! Liebermann se ascunde şi el dându-se mort, de frica răzbunării corupţilor din CIA şi Homeland Security. El trimite un CD cu execuţia poliţistului afgan unei agente, Madani de la Homeland de origine persană care ştia şi pashtun şi ăţi dă seama de conspiraţie. În acelaşi timp Liebermann dă şi de Castle care era ascuns şi împreună organizează răzbunarea lui Castle. 

Serialul NETFLIX, având 13 episoade începe să se întindă ca orice serial şi mijlocul trenează. Finalul este de o duritate ieşită din comun. 

Îl recomand pentru cei amatori de seriale de acţiune. 

Aţi auzit de Roy Moore?

Dacă n-aţi auzit nu aveţi nimic de pierdut. Este un candidat republican la postul de senator din Alabama şi un suporter necondiţionat al lui Trump, printre cei care erau acoliţii lui Steve Bannon, şeful campaniei lui Trump. Este un creştin fundamentalist şi opiniile sale îţi fac părul măciucă. Ei bine, şi #meetoo este bun la ceva! Marele puritan a fost dat în gât de nişte femei care erau copile de 14-16 ani când acesta avea 30 de ani şi îl acuză acum de abuzuri sexuale şi pedofilie. Conducerea GOP (republicanii s-au dezis de el şi se pare că va avea probleme pentru că sexual harrassement este un cartof fierbinte în SUA. Autoarea articolului din TIME se întreabă dacă votanţii tip Trump nu-l vor vota totuşi, în  pofida acestor acuzaţii, cum au făcut şi cu Trump care are o istorie de hărţuiri sexuale. 

Pe acest subiect m-am certat şi cu amicul I. care este necondiţionat de partea lui Trump şi care ştia el mai bine că revelaţiile acestea nu au niciun impact asupra lui Moore. 

A murit Stela Popescu

Constat cu durere că încă o actriţă din pleiada de aur a teatrului şi filmului românesc s-a dus. O ţin minte dintr-un monolog de pe la începutul anilor 60 la radio când se plângea că să ajungă bătrână şi nu va fi lăsată să joace. Scheciurile ei cu alţi mari actori era plăcerea Revelioanelor din anii 70. Era diintre dri care ne ţineu treji în acea noapte. 

A fost o frumuseţe în tinereţe îmi aduc aminte ce picioare perfecte avea.
Lumea o plânge, dar sunt şi voci care strică atmosfera. 
Nu mă mir că  Radu Banciu, un imbecil arogant care a debitat idioţenii, mă surprinde însă mai mult că expertul în toate de la tv, calificat la locul de muncă în critica de film spune despre ceastă mare actriţă că a jucat în filme proaste. Că majoritatea filmelor din epoca comunistă erau false pentru că minţeau cu neruşinare, că prezentau o deformare a realităţii cu primi secretari geniali şi muncitori care sparg normele ca lopata mare cât inima lui Stalin pe care o mânuia Stahanov, cu aplicaţie locală. Dar aceste înscenări erau înnobilate de aceşti actori extraordinari care ne-au bucurat copilăria şi tinereţea. 

Alina şi România Curată

Alina Mungiu Pippidi continua să bată câmpii folosind sondaje care nu sunt sigur că mai au relevanţă. 
I-am scris o replică pe România Curată şi nu mi-a apărut ca neconvenabilă ălora de acolo. I-am reproşat că ne băgat pe gât USR care acum s-a fâsâit şi parcă asta o bucură. De fapt Alina Mungiu şi în siaj Liiceanu and Co au o atitudine extrem de critică la adresa PNL , singura forţă politică de centru dreapta care se opune mareei pesediste. Nu că PNL ar fi o rezervaţie de îngeri, dar astea sunt semnale extrem de pernicioase dat electoratului care devine confuz şi depune armele îndemnând la absenteism electoral în lipsa acestei alternative. Ori PNL a fost extrem de activ în Parlament şi manifestaţia cu prilejul moţiunii de cenzură demonstrează asta. Problema este că această clasă politică este sub orice aşteptări, ascensiunea frizerului Dragnea arătând falimentul PSD şi în mare parte a clasei politice. Dar faptul că PSD a devenit un partid cu tendinţe autoritarist iliberale, de fapt o copie a PDL în vremea lui Băsescu Boc nu mă miră de loc.

Jurnaliştii acuză că PNL nu face nimic, dar genul ăsta de politici l-a practicat şi PDL când avea majoritatea aia fragile care trecea ca tăvălugul peste opoziţie. 

Continui să cred că Băsescu a fost cel mai rău exemplu de făcut politică pentru că a minţit tot timpul.

Şi faptul că doamna Mungiu îl căinează pe Dragnea că-l hăituieşte justiţia mă scoate din sărite.

Mă bucur că toate forţele politice şi sociale s-au coalizat la proteste mâine în Bucureşti, politicile fiscale pot avea repercusiuni negative în domeniul privat, iar faptul că pesediştii vor să încalece justiţia ne dă fiori suplimentari. 
Aşa că bine au făcut ce-i care au protestat împotriva apariţiei lui Voiculescu şi a lui Adrian Năstase.


Pleşu intelectual fals!

Scormonind prin arhiva Adevărul a apărut un articol mai vechi al unui deontolog al corectitudinii politice. Acesta îl acuza pe Pleşu că îl cauţiona pe Vintilă Horia. Faptul că nişte neo stângişti nu au habar de istoria şi literatura română mă umple de tristeţe şi melancolie. O fi Pleşu criticabil, dar nu pentru că explică contextul istoric în care s-a situat tânărul Vintilă Horia, singurul scriitor român care a primit un premiu literar important.  

Această nebunie în a judeca într-o anume notă falsă a istoriei o repetă cu tristeţe şi războiul cu statuile confederate în SUA. Vor nu vor unii smintiţi, confederaţii fac parte din istoria SUA!

Uite că nici în Germani lucrurile nu sunt regulă! Coaliţia Jamaica nu s-a înfăptuit. Înţeleg de la Mircea din Germania că totul a fost prăbuşit de orgoliile liderilor liberali FDP,  geloşi pe verzi care se înţelegeau cu Mutti Angela.


Ce să te mai miri de România?

vineri, 24 noiembrie 2017

Comemorarea lui Ionel I. C. Brătianu la Florica

Ca în fiecare an liberalii piteşteni şi argeşeni se strâng la Florica să-l comemoreze pe marele om de stat român Ionel I. C. Brătianu, arhitectul Reîntregirii României. 

Anul acesta s-a făcut o cifră rotundă 90 de ani de la dispariţia sa ]n 1927 şi este important în contextul aniversării de la anul  de 100 de ani de la formarea României Mari. 

I.I.C. Brătianu a fost omul potrivit în momentul potrivit.
El a avut iluminarea să pună România în alianţa cu Puterile Antantei care ne-a angajat într-un război nimicitor care au dus la desăvârşirea României Mari. Propun să ne gândim cum ar fi arătat România de azi dacă România s-ar fi aliat cu Puterile Centrale cum îşi dorea bătrânul Rege Carol I!

Tatăl său l-a destinat ingineriei ca să evite politica, dar politica l-a atras şi acaparat şi cu mare folos pentru România. Şi de aici se trage una din replicile pe care orice om politic de azi ar trebui să şi-o pună. Enervat de intervenţiile lui Ionel IC Brătianu Nicolae Iorga l-a repezit şi i-a spus: "Ce pot eu învăţa de la un inginer?". La care Brătianu i-a replicat: "MĂSURA" domnule profesor!
Din păcate conducerea centrală a PNL a lipsit, fiind prezentă la Oradea unde se inaugura o statuie a marelui om politic şi de stat.

Las’ că nici IPS Calinic, prezent la Biserica Sf. Ioan Botezătorul. ctitorită de Ion C. Brătianu ca să hirotonisească un preot ne-a lăsat să fierbem în suc propriu o oră pentru serviciul religios. 


Şi în final o replică pentru o remarcă răutăcioasă a unui jurnalist ignar care habar n-are de Istoria Românilor. Liberalii nu s-au lipit de nimeni azi, se organiza un fel de întâlnire la Conac, unde nişte icsuleşti vorbeau despre Brătieni. 
Liberalii au la Florica pe fondatorii României moderne şi ai mişcării liberale!


După amiază după ora 6 tinerii liberali s-au reunit la Muzeul de Istorie unde a fost evocată figura marelui om politic. 

joi, 23 noiembrie 2017

Un alt jurnal de joi

Nu ştiu cum se face dar zilele de joi sunt cele mai pline pentru mine.
Unul din motive este că este ziua în care citesc Dilema veche.

Azi am plecat la mitingul de susţinere al moţiunii de cenzură pe la 9 fără un sfert din Piteşti. Îmi cumpărasem ziarul local şi Dilema şi am avut ce face pe drumul spre Bucureşti.

Dilema veche este interesantă şi incitantă şi dosarul de săptămâna aceasta este dedicat minorităţilor. Minorităţile în discuţie sunt evident maghiarii şi ţiganii (nu-mi place rom, parcă este o prescurtare şi ne-a obligat să schimbăm şi denumirea României în cea care este de origine franceză ROU!). Evident că mai apar şi evreii ca urmare a antisemitismului încă remanent. Andrei Pleşu face portretul unui editor interesant controversat între ai lui Teşu Solomovici care a publicat  articolele de presă ale lui Mihail Sebastian, iar Vintilă Mihăilescu discut[ despre Statul Gagiu!

Mitingul liberal de la Bucureşti

Am ajuns pe la 11 în Bucureşti în Parcul Izvor lângă Parlament şi ne-am organizat în coloane care urmau să înconjoare Parlamentul. L-am întâlnit pe Ludovic Orban foarte popular la pozat cu smartul. Ne-au dotat cu lozinci şi cu fluiere. Am pornit şi marşul nostru a avut succes la trecători, tinere de la un bloc de  birouri, automobilişti. După 1.30 s-a cam încheiat şi pe la 4 d.a. ne-am reîntors la Piteşti.

Concert cu Denis Ivanov şi Alexandru Mija

În această seară programul la Filarmonica Piteşti a fost deosebit. Invitatul serii a fost pianistul rus Denis Ivanov.
În deschiderea concertului am audiat Uvertura Egmont de Beethoven în interpretarea orchestrei conduse de tânărul şi talentatul dirijor Alexandru Mija care are rezidenţa la Londra.

Muzica a fost scrisă de Beethoven pentru piesa cu acelaşi nume, scrisă de Goethe care glorifica figura tragică a contelui Egmont, conducător al mişcării de eliberare de sub spanioli a Ţărilor de Jos în secolul al XVI-lea. 
Compoziţia lui Beethoven are tot cea ce îl caracterizează pe Titan, forţă şi expresivitate, tonalitatea fiind de marş funebru. Am înţeles că revoluţionarii maghiari au ales-o ca imn în 1956.  
Denis Ivanov şi Alexandru Mija
A urmat climaxul concertului de astă seară. A fost vorba de o piesă specială scrisă de Ravel pentru Paul Witgenstein, fratele mult mai cunoscutului filosof vienez, Ludvig. Paul a suferit un accident mutilant pierzând mâna dreaptă în Primul Război Mondial. Astfel că această compoziţie se numeşte Concert pentru pian şi orchestră în re major pentru mâna stângă.
Este o piesă cu aer întunecat în care compozitorul foloseşte toată gama instrumentelor de suflat. Interpretarea lui Denis Ivanov a fost de excepţie şi a fost excelent acompaniat de orchestra condusă de dirijorul Alexandru Mija. A oferit şi un bis, o piesă de Prokofiev, după spusele dirijorului pe care l-am întâlnit în pauză.
În partea a doua a concertului am audiat Simfonia a 4-a în s bemol major op. 60 de Beethoven. Chiar dacă este o simfonie din numerele cu soţ, deci inferioare celor fără soţ, simfonia mi-a foarte cunoscută pentru unele din pasajele ei. Berlioz şi Schumann se exprimă superlativ despre această compoziţie. Simfonia a fost redată cu măiestrie de orchestra filarmonicii condusă de Alexandru Mija. 
Cu Alexandru Mija
Interpretarea a fost însoţită la final de aplauze îndelungi. 


Concert de Jazz cu Fraţii Dedeian Quintet

Pentru că în pauza concertului simfonic Noni N. mi-a spus că la Teatrul Davila este un concert de jazz aşa că după concert m-am îndreptat rapid spre teatru. 

Şi cum este pe inima omului am mai urmărit încă aproape o oră de muzică de jazz în interpretarea quintetului, care însă a evoluat fără Garbis Dedeian!? Concertul a fost întârziat şi au început pe la 8 seara.
 Aşa că am ascultat standarde de jazz cunoscute precum Take 5. Am avut şi surpriza ca din sala să fie invitată o cântăreaţă de jazz, Alexandra care a cântat un blues împreună cu interpreţii Capriel Dedeian la chitară, Cristian Gheorghe la pian, Cătălin Răsvan la bass şi Ştefan Benedict la tobe.


A fost un final plăcut şi relaxant pentru finalul acestei zile. Mărturisesc că ascult acum când scriu tot muzică de jazz la saxofon!

marți, 21 noiembrie 2017

Miting PNL antiguvernamental la Piteşti

Aseară câteva sute de militanţi PNL au mărşăluit într-un miting anti guvernamental anti PSD şi pentru susţinerea moţiunii de cenzură în centru oraşului Piteşti.

Asta mi-a adus aminte de relatarea unei demonstraţii de protest la care a participat şi tatăl meu. Am văzut o fotografie interbelică cu o manifestaţie în piaţa fostului Teatru Naţional de pe Calea Victoriei, să fi fost ăsta? Oricum mitingul lui taică-meu s-a terminat cu intervenţia în forţă a poliţiei şi tata a fugit să nu ia bătaie!


Mitingurile de azi au o relaţie  amicală cu forţele de ordine, poate doar când apar derbedei puşi pe harţă.
Eu, Radu Vişinescu şi Iulian Ţecu

marți, 14 noiembrie 2017

Blestemul naţiunii sau statul paralel

Pentru că amicul Gigi S m-a întrebat imperativ de ce nu am păreri la realitatea politică imediată, iată că am!

Judeţul Teleorman se poate lăuda cu trei personalităţi contemporane. Aici s-a născut cel mai mare prozator român postbelic, Marin Preda. Tot aici s-a născut şi cel mai bun preşedinte al Uniunii Scriitorilor, prozator minor şi părintele lui Darie, dar şi al unei minciuni pentru care l-a apostrofat chiar Marin Preda, "unde ai văzut Stancule oameni cu botniţă la cules via?", Zaharia Stancu.   

Preda a reflectat extraordinar condiţia ţăranului român de la Dunăre smuls din arealul său specific şi dus la oraş să îngroaşe mulţimea mitocanilor industriali, care au uitat tot ce însemna bunul simţ al omului de la ţară.

Un astfel de personaj moromeţian, cules parcă din realitatea furată din Carnavalurile lui Caragiale este şi Liviu Dragnea.
Expert în împuşcat francul până l-a revoluţie, Dragnea a reuşit să devină în scurt timp un fel de capo având şi el o creaţie de neuitat, Teldrum! Din care el a ieşit mare proprietar, şi-a anexat inclusiv o bucată de Dunăre, fosta insulă Belina. 

Şi iată că l-au ajuns blestemele revoluţiei fiscale, Belina şi toate malversaţiile cu Teldrumul i-au explodat în faţă. Şi culmea, nu mult prea monstruoasa Kovesi este la originea dosarului, care probabil că-l va îngropa pe Dragnea (asta i-a urat Victor Ponta!), este un organism european numit OLAF care se ocupă cu fraudarea fondurilor europene. 

Chiar dacă a fost în America Dragnea nu a învăţat nimic de acolo, poate că el este ignorant, dar alt capo, Al Capone (i-am văzut hotelul din Chicago unde era în interbelic down town!) a încurcat-o tot cu organisme d'astea cum e fiscul, care te îngroapă. 

Degeaba îşi bate gura el şi prostănacul de Tăriceanu cu statul paralel, ei sunt statul paralel, ăla în care poţi fura nepedepsit. 


Şi că tot am pomenit de americani merge şi proverbul tot american, poţi prostii pe toţi oamenii odată, poţi prostii pe unii tot timpul, dar nu-i poţi prosti pe toţi tot timpul! 


joi, 9 noiembrie 2017

Jurnal de joi

Nu ştiu cum se face dar ziua mea de mers la Bucureşti pare a fi joia.
Azi cum mi-a spus Adriana, acum la sfârşitul zilei am fost parcă o fantomă la domiciliu.
M-am trezit la 5.15 dimineaţa am făcut duşul, am luat micul dejun copios şi sănătos la 6.30 am ieşit din casă. Chioşcul de ziare tocmai se deschisese şi am luat ziarul local şi Dilema veche. Ploua des dar nu foarte tare şi am ajuns la gară. Trenul a întârziat vreo 10 minute. Apoi la Goleşti s-a căcăit să agaţe garnitura de Câmpulung şi a mai lăsat încă 30 de minute la întârziere.
Cu Dorin Chirica
Norocul meu este că am avut revista şi am citit la ea că aproape am epuizat-o până la Bucureşti. Dilema veche avea un dosar simpatic despre cafea.
Nelu Rotaru
Dar cel mai interesant articol era scris de Tiţă despre situaţia politică de acum. Acest jurnalist favoriza în genere USR, dar acum i s-au deschis şi lui ochii şi pleda pentru reunirea forţelor de opoziţie, în primul rând a PNL şi a USR pe modelul de la mijlocul anilor 90 a CDR. Atunci într-adevăr aceste forţe au reuşit unite schimbarea de regim în 1996. Doar la un lucru aş fi nuanţat el spune că trebuie abordate şi sindicatele pe modelul făcut de CDR. Lucru adevărat atunci şi mai ales acum, când sindicatele sunt clar împotriva măsurilor guvernamentale. Însă eu îmi aduc aminte că atunci la începutul anilor 90 sindicatele au venit spre opoziţie, doar unul Ciorbea a intrat la PNŢCD şi azi vedem ce a ajuns. Ce să mai zic că majoritatea acelor lideri sindicali sunt azi în PSD oameni de bază, unii intraţi şi prin puşcării!
Revenind la partidele politice, sper ca noul lider Dan Barna al USR să renunţe la pretenţia că doar ei şi el sunt azi opoziţia. Până acum au fost capabili doar să se certe şi să formeze bisericuţe de partid. Eu îl regret şi azi pe Emanuel Costescu, singura personalitate viabilă care însă a pus însă înainte familia la ameninţările probabile ale soţiei englezoaice.
Am ajuns la Bucureşti şi apoi la Politehnică la timp, pentru că lucrările au început în jur de ora 10.
Conferinţa organizată de FOREN s-a numit „ Energia nucleară, sigură sustenabilă şi competitivă în România".   Timp de două ore au fost expuneri interesate şi discuţii înfierbântate.
Rodin Traicu şeful CNCAN a prezentat experienţa unei vizite la Barakah, UAE unde se pun în funcţiune 4 unităţi APR de 1400 MWe, proiectate de Coreea de Sud şi exploatate de un consorţiu american, unde sunt angajaţi mulţi specialişti români.
A fost apoi o prezentare a vicepreşedintelui ANDR despre DFDSMA, proiect foarte întârziat.
Şi apoi prietenul Daniel Dupleac a prezentat activitatea Secţiei de CNE de la Energetică,unde predau şi eu la masterat şi din acest motiv am şi participat. După prezentarea lui Dupleac a pornit o discuţie amplă privind pregătirea inginerilor de la Cernavodă prin  intervenţia lui Ionel Bucur. Şi Cernavoda începe să simtă lipsa specialiştilor deoarece mulţi au plecat afară. A existat un acord că pregătirea unor ingineri capabili să exploateze profesionist centrala, de la doi la cinci ani.
De fapt asta este realitatea şi eu am învăţat vreo 5 ani cu punerea în funcţiune de la TRIGA şi acum experienţa mea de 37 de ani de inginer încerc să o împărtăşesc masteranzilor de la Energetică Nucleară.
A fost apoi prezentarea orală a lui Dorin Chirica, care este consilierul directorului general privind problemele Nuclearelectrica, retubarea Unităţii 1. Toate problemele energeticii nucleare au fost dezbătute cu atenţie şi există frustrarea evidentă a lipesi de voinţă a factorului politic privind Unităţile 3-4.
A urmat şi prezentarea lui Nelu Rotaru privind eforturile de lobby ale ROMATOM.

La 12 Gigi Lucaciu m-a luat la Hanul Berarilor unde se întâlneau lunar colegii de an de la Termo şi CNE. Este la fel cum noi foştii de pe platforma ICN şi Fabrica de Combustibil ne vedem marţea la Bonita în centru Piteştiului.
Aici am dat de foşti colegi de la noi seria de CNE 1967, consemnată ca prima serie de la Energetică. L-am recunoscut pe Laurenţiu Popper de la Termo, dar şi pe ceilalţi care mai erau prezenţi, dar nu la mai ştiu numele. Era şi Cornelia, soţia lui Lucaciu. Dintre colegi mai erau Lizica Popa, Dan Ciupag şi Ştefan Marin. Am povestit ne-a amintit de studenţie. Şi am luat meniul de pensionar, 3 mici cu cartofi şi o bere de 330 ml. 

Ne-am despărţit în jur de 3 d.a. şi eu am luat metroul spre gară.
Am găsit un exemplar din România Literară pe care n-a mai găsesc la chioşcuri. Şi am început să citesc din revistă până la Piteşti. Un articol interesant era despre Târgul de Carte de la Frankfurt unde invitata de onoare a fost Franţa. Asta este interesant că cele două sunt motorul Uniunii Europene. Au vorbit la Târg şi Macron şi Angela Merkel.
Doamna Binder spune că francezii îi apreciază pe germani şi nu mai au resentimente. 

Şi asta mi-a reamintit de filmul Le Colonel Chabert şi excepţionalele secvenţe de la Bătălia de la Eylau din Prusia Orientală, care azi este în enclava Kaliningrad.
Este clar că de la jumătatea secolului al XVII-lea Franţa a devenit incontestabil cea mai mare putere militară din  Europa. Curios este că în timpul campaniilor napoleoniene Prusia nu a contat, luptele duse de Împărat se duceau cu Austria şi Rusia, Prusia fiind doar un aliat minor al acestora. Napoleon a fost înfrânt finalmente de englezi. Ce este aproape inexplicabil în istoria secolului XIX, este că după o jumătate de secol, Franţa lui Napoleon al III-lea este înfrântă clar de Prusia, care declară apoi Imperiul German. Şi în continuare în rivalitatea militară Germania este net superioară Franţei. În Primul Război Mondial Franţa este salvată de eroismul britanic, ei având cele mai mari pierderi umane din istorie acestui regat şi de corpul expediţionar al lui Pershing. Se spune că Napoleon era net superior datorită demografiei, Franţa fiind cea mai numeroasă naţiune europeană, iar apoi în secolul XIX brusc, natalitatea franceză a scăzut. 
Cu Horia Maxim
Ajuns la Piteşti am luat-o repede spre Filarmonică. Aici am urmărit un spectacol muzical început cu dificila Burlescă pentru pian şi orchestră în re minor a lui Richard Strauss, piesă cu clare accente moderne. Interpretarea lui Horia Maxim a fost la înălţime. Aplauzele îndelungate l-au determinat să ne dea un bis fără să spune compozitorul. Eram curios pe cine a interpretat, am întrebat şi pe cineva din orchestră, dar a ezitat. Eu oscilam între Chopin şi Liszt. A fost Chopin spre satisfacţia mea!
În pauză l-am întrebat pe dirijorul Radu Ciorei de ce nu ne-a oferit în continuare o altă piesă a lui Strauss, Aşa grăit-a Zarathustra. El a spus că oricum a chinuit orchestra cu Burlesca. Piesa cântată în partea a doua a fost tot din repertoriul înalt, orchestra condusă de Radu Ciorei ne-a oferit Simfonia a 6-a Patetica de Ceaikovski. 

Nici nu s-a terminat bine concertul că am zbughit-o spre Teatrul Davila.
De la ora 9 era spectacolul Pe jumătate cântec a Teatrului de Foc Bucureşti. De ce mă interesa spectacolul? Pentru că Oana Stoica de la Dilema veche o menţionase superlativ de Anda Saltelechi, actriţa piesei. Şi aşteptările mi-au fost împlinite.
Textul şi regia, inclusiv  a clipurilor video aparţin lui Crista Bilciu. Este un text foarte ofertant privind devenirea unei copile de la grădiniţă în femeie. M-a frapat accentul ardelenesc, cam de Cluj şi am aflat apoi scormonind pe internet că ambele sunt din Târgu Mureş, Anda este crescută la Reghin. De la specializarea de Litere - Engleză, ambele au migrat spre teatru. Personajul începe din grădiniţă unde este prietenă cu o altă fetiţă pe jumătate ţigancă şi cealaltă jumătate unguroaică. De la copilăria prima comunistă, Crista Bilciu este născută în 1978, trec la şcoala în postcomunism, merge la ASE, apoi ca tot românul din post comunism emigrează prin Europa. Şocant pentru spectatori este că la un moment dat descoperind feminitatea actriţa se dezbracă complet, full monty, cum zic englezii, dar are un avantaj, corpul Andei este de fotomodel!
Anda Salatalechi
În toată devenirea ei personajul Andei este însoţit de cântec, îi place să cânte. Finalul este trist, divorţează, are o fetiţă şi se îmbolnăveşte de o boală necruţătoare. Interpretarea Andei Saltelechi depăşeşte orice aşteptări, dar şi textul o avantajează, chiar pare autobiografic. 
Actriţa a fost îndelung aplaudată pentru prestaţie. 
Am vrut să fac poze mai multe dar un boşorog de lângă mine a zis că-l deranjează lumina smartfonului şi aşa am înghiţit în sec.

Este după 10.30 seara, plouă, nu-i nimeni pe Strada Mare, doar un câine la Primărie mă latră nervos. Se pare că paznicii au nevoie de un ajutor când îi trage somnul, tocmai Primăria adăposteşte câinii comunitari!

Ajung acasă să văd repriza a doua a calificărilor la Mondiale. Grecia este zdrobită la Zagreb de Croaţia cu 4-1 şi Elveţia învinge Irlanda de Nord cu un gol din 11 acordat de arbitrul român la o fază discutabilă.


O zi lungă şi cu multe evenimente. 


marți, 7 noiembrie 2017

Obsesii

Azi am să încerc să vorbesc despre obsesii. Unii sunt obsedaţi, de recunoaştere, de celebritate, să aibă dreptate şi când nu au.

Un prim exemplu care îmi vine în minte este Vladimir Tismăneanu. La el obsesia notorietăţii, a recunoaşterii şi valabilităţii opiniilor sale este cu adevărat obsedantă! Este adevărat că după ieşirea din scena prezidenţială a lui Traian Băsescu activitatea sa a scăzut. Dintr-o persoană oficială şi oficioasă a regimului Băsescu, Tismăneanu a redevenit un particular. Şi activitatea sa la contributors.ro a scăzut. 
Şi apropo', Tismăneanu este singurul din intelectualii lui Băsescu care nu şi-a revizuit opinia despre fostul preşedinte. la ieşirea acestuia din scenă i-a făcut un panegiric cu nuanţe shakespeariene, era un fel de Henric al V-lea, dar realitatea a arătat că este mai aproape de Richard al III-lea, sau Macbeth.
Ce mă deranjează şi de acea revin la el (o fi şi asta o obsesie a mea?) este ambiţia de a fi recunoscut ca un reper în studiul comunismului românesc, cum încearcă să ne convingă că era intim cu cuplul Monica Lovinescu-Virgil Ierunca, cum ar fi spus esenţialul despre comunismul autohton. Asta este impresia care mi-a trezit-o un articol din contributors.ro în care vorbeşte de instaurarea comunismului acum 100 de ani în Rusia. Nu se rezumă la articol, destul de echilibrat, se simte dator să ne spună că va prezenta nu'ş ce conferinţă şi mai dă şi un citat în engleză (subliniază că el scrie acum doar în această limbă!). Eu nu pot uita răutăţile la adresa lui Ianoşi, care i-a fost profesor şi în care a dat cu copita.

Altă obsedată după notorietate publică este Alina Mungiu. Are din când în când intervenţii despre politica internă care m-au cam pus pe gânduri, are ambiţia să-l ocrotească pe Dragnea, frizerul, i-o fi plăcând mustaţa lui? 

Dar şi o intervenţie privind situaţia din Catalonia. Acolo era o chestiune controversată. Alina Mungiu spune despre exclusivismul studiului în catalană în sistemul şcolar şi universitar din Catalonia. Am avut şi o controversă cu un amic, mare suporter Barcelona şi prin extensie pro-independentist. 
De fapt într-un articol pe wikipedia sistemul de învăţământ catalan promovează în mod egal studiul catalanei, cât şi a castilienei (spaniolă). Mitologia catalanilor că ar fi o parte separată vine chiar de la denumirea limbii - castiliană. 
Spania a apărut prin unirea Castiliei cu Aragonul (care includea comitatul Barcelonei) la sfârşitul secolului al XV-lea. Deci Spania a fost posibilă prin această unificare. Nu exista Spania înainte de acest moment. 
La fel cum România a apărut datorită Unirii de la 1859 dintre Valahia-Ţara Românească şi Moldova. 

Revenind la Mungiu ea afirmă cam fără acoperire că naţionalismul catalan s-ar fi datorat studiului exclusiv în şcoală a limbii catalane şi nu a spaniolei, cam falsă aserţiune. 
Doamna Mungiu este obsedată de importanţa sa în peisajul politic românesc. Contribuţia cea mai importantă este deocamdată apariţia USR. Chiar dacă pot fi acuzat de partizanat, USR este un mare fâs. Lansat cu tam tam de câteva personalităţi publice inclusiv câţiva din intelectualii lui Băsescu, USR nu a reuşit decât să canibalizeze votanţii dreptei, ai PNL. Condus de un om lipsit complet de carismă, Nicuşor Dan este înlocuit de alt individ necarismatic, Dan Barna. Pretenţia lui Barna şi a useriştilor de a reprezenta opoziţia în Parlament este un eşec. Parlamentarii USR fac doar act de prezenţă acolo, şi cel mai important lucru este că s-au certat între ei. Dacă au un pic de creier, liderii USR trebuie să purceadă la o alianţă sau chiar fuziune cu celălalt partid de dreapta PNL. Asta ar da eficienţă opoziţiei. 

O altă obsesie a jurnaliştilor este că opoziţia parlamentară nu face nimic. Aceşti jurnalişti suferă de autism, majoritatea face ce vrea, acum în formula PSD-ALDE. La fel era şi pe vremea majorităţilor false ale lui Băsescu din perioada 2009-2012 cu PDL-PSD şi ulterior PDL-UNPR.

Ce să mai zic de obsesia celor de la putere. Cel mai obsedat este Liviu Dragnea, este în stare să îngroape România numai ca să scape de puşcărie, reîncercând să legifereze că faptele sale de corupţie nu sunt penale.  

Dacă obsesiile altora sunt benigne, această obsesie este canceroasă, malignă pentru normalitatea politică a României. 

miercuri, 1 noiembrie 2017

Acum o jumătate de veac

Dedicat colegilor mei

Aseară în ultima zi a lunii octombrie pe o vreme extrem de rece am avut o revelaţie. Se împlinesc cinci zeci de ani de când am început studiile universitare. Exact pe 1 octombrie 1967 am început viaţa de student. Student politehnist. Dădusem examen la nou înfiinţata secţie Centrale Nucleare Electrice.

Am început studiile 40 de studenţi şi culmea, am terminat în 1972 tot 40, chiar dacă nu aceeaşi.  Realizez acum că am ales o profesiune destul de îngustă. Chiar dacă au fost colegi de ai mei care nu au practicat meseria de inginer nuclearist, unii au fost ingineri termoenergeticieni, cum de fapt este scris pe diploma noastră, extrem de nedrept!

Am început şi viaţa la cămin. Energetica era privilegiată, stăteam în corpul G de lângă Cantina 1 şi Cabinetul Medical din campusului căminelor.
Am stat în anul I la etajul 4 în ultima cameră de pe dreapta culoarului spre duşuri şi toalete. În cameră am stat noi cei trei ploieşteni colegi de liceu, I.L. Caragiale, Puiu Dumitru, Cezar Dragomirescu, eu şi Cezar P. care se ataşase de noi în vremea examenului de admitere (Dumnezeu să-l ierte!). 

Îmi amintesc de faptul că la difuzor ascultam muzică şi odată au pus chiar Europa Liberă să ascultăm topul cu Bad Moon Raising al lui Creedence Clearwater Revival.

Mergeam sâmbăta la dans la Trei Gaură Trei care acum e căminul sportivilor. Era vream când dansam sheik şi twist după Monny, Monny al lui Tommy James and the Shondels, nici nu ştiam cum se scrie exact numele formaţiei, sau după melodiile lui Beatles.
A fost vremea, cred că în acea toamnă, când la Casa Studenţilor  a fost primul concert Phoenix, stăteam la balcon şi credeam că se prăbuşeşte din cauza tropăiturilor entuziaste.

În acelaşi loc era şi cinematica studenţească unde ne prezenta filme Manuela Cernat (pe atunci Gheorghiu). Asta i-a determinat pe unii din prietenii mei să abandoneze Politehnica pentru IATC. Doar doi au reuşit la Operatorie de Film pentru că fuseseră olimpici la Fizică!

Anii de studenţie au fost cei mai frumoşi, acum mi-am desăvârşit personalitatea. am descoperit teatrul cu Gigi Lucaciu, apoi am legat o prietenie trainică cu Valeriu Demetrescu care mi-a revelat muzica la Ateneu şi cu Cornel Stoica, asta mai târziu, în anii mari. Am avut noroc pentru că am aterizat în Bucureştiul care trăia în perioada dezgheţului cultural. Se făceau mari experimente culturale, teatrale, la cinematografe, lunea dimineaţa era momentul premierelor pentru studenţi. Am avut apoi ocazia să văd multe filme care nu erau pe ecrane la Biblioteca Franceză şi la cea Italiană. Au fost ani buni pentru romanul românesc. Am luat un interviu pentru revista Ing a Politehnicii, lui Petru Popescu, starul momentului cu romanul Prins

Totul s-a terminat în iulie 1971, când dictatorul a ajuns în Coreea de Nord şi a prins gustul dictaturii. 
Era vara când făceam practică la IFA şi angajaţii făceau mişto de noile directive care au devenit realităţi triste. Ca primă consecinţă au fost interzise filmele Butch Cassidy şi Sundance Kid şi Adio prietene. În plus discotecile au fost interzise. Toate astea au făcut ca generaţia mea să-şi piardă orice iluzie cu comunismul, deja zdruncinat de invazia sovietică din Cehoslovacia din 21 august 1968. 

Vacanţele le făceam la mare la Costineşti. Aşa am cunoscut prima dată marea în începutul lui iulie 1968. Acum vacanţele la fac la alte mări, dar de câte ori îmi aduc aminte vremurile de atunci mă prinde nostalgia. 

Cursurile la Institutul Politehnic Bucureşti se ţineau în multe locuri din Bucureşti, nu era încă făcut campusul universitar al Politehnicii. Cred că primul curs de Analiză Matematică îl făceam în corpul de pe Ştefan Furtună (azi Muzeul Militar pe strada Mirea Eliade). Umblam peste tot pe 1 Mai (azi Mihalache) în clădirea unde se afla la parter garajul partidului, aveam sală de curs la etajul 3 unde ne îngrămădeam să prindem locuri în băncile din faţă. În această sală înaintea noastră era curs al colegilor din anul III, anul viitorului profesor şi coleg de azi Ilie Prisecaru.
Mai ajungeam şi la localul din Mihail Moxa, clădire veche monumentală, unde în anul II aveam să audiem cursurile excepţionale de Matematici Speciale al lui Şabac. Impresia mea excelentă despre Şabac este împărtăşită şi de alţi caragialişti, profesorul Mircea Petrescu de la Automatică şi profesorul de matematică Gigi Simion, tot de la Politehnică.
Schimbam tramvaie ca să ajungem şi la localurile din Calea Victoriei, două, unul aflat lângă fosta sală a Teatrului Tănase, vis a vis de Academie, şi celălalt local care era aproape de Muzeul Enescu Cantacuzino, unde avem şi poza cu majoritatea colegilor.  

Sâmbătă seara aveam cursul de Desen  în Polizu, unde era şi secretariatul Energeticii dominat de fiorosul Casneti şi a doamnei Brătianu.  
Îmi amintesc asta pentru că obişnuiam să plec spre Ploieşti, acasă după curs. Luam trenul cu naşul şi într-o seară de sâmbătă prin noiembrie probabil  pe acceleratul de Ploieşti Vest era un supracontrol dur. Aşa că de frică, în ultimă instanţă am ieşit pe scara exterioară a unui vagon. Erau încă astfel de vagoane şi m-am bucurat când am văzut flăcările de la Rafinăria Brazi, am ajuns aproape acasă! Când am urcat în vagon la Ploieşti Vest am observat că era şi altcineva pe cealaltă scară a vagonului. De vremea rece m-a salvat fâşul negru achiziţionat atunci. Era bun izolant. M-a prins o ploaie puternică în Ploieşti cu el, ploua afară şi ploua şi înăuntru sudoarea...hahaha, la fel ca la celebrele cămăşi de plastic în care era s-o dau jos la teatru de câtă transpiraţie se acumulase. 

Şi apropo de Desen am luat nota 6 la ambele colocvii care mi-au stricat nota din anul I, Traian Muşat ne-a surprins cum putea să vadă diverse secţiuni prin piese complicate de locomotivă cu abur. Când i-am văzut nota de la Desen, exact ca a mea concluzia era că profesorul de Desen era un tip foarte mediocru, pentru că, cu câteva excepţii toţi am luat notă mică la acest obiect. Cum mediile din anii II şi III mi-au fost stricate de Economie Politică şi de Materialism Dialectic, am luat la ambele 5!

De abia din anul III am început cursuri în noul local din campusul de azi al Politehnicii. 

Recunosc că unii din profesorii din Politehnică m-au dezamăgit. Dar port amintirea doamnei profesoare Kreindler de Analiză Matematică care ne poveste de nivelul studenţilor de la Ecole Politechnique din Paris. L-am avut profesor la Geometrie pe O. Sacter pe care-l ştiam din Gazeta Matematică. Impresie deosebită mi-au mai lăsat profesorii din anii mari de inginerie, profesorul Grecu de Turbine, profesorul Purica de Fizica Reactorilor, cu glumele şi anecdotele privind mari personalităţi ale fizicii şi ingineriei nucleare. 

Am fost repartizat împreună cu alţi 7 colegi de secţie la CSEN, unde toţi, cu excepţia mea au nimerit la Institutul de Tehnologii Nucleare (ITN). Avea sediul încă în Bucureşti la IFA, dar urma să se mute la Piteşti. Eu am nimerit la IFA, dar m-am mutat după trei luni la ITN. Paradoxul că din toţi cei 7, doar eu am rămas în Piteşti. Ceilalţi au plecat spre Bucureşti, sau Cezar Dragomirescu la Cernavodă.
Şi tot în acest octombrie s-au făcut 43 de ani de când m-am stabilit în Piteşti. 

Atunci în octombrie 1967 parcă era o vreme mai plăcută, sau eram eu un pic mai tânăr?

Cum trece vremea!