La îndemnul lui Julian N. am urmărit cu o
fascinație aproape masochistă (scrisesem eronat...comunistă hahaha) două
documentare despre instaurarea comunismului și dictatura lui Gheorghiu Dej.
https://www.youtube.com/watch?v=RR-IDa2__OU
și
https://www.youtube.com/watch?v=edJC2YmcEl0
Documentarele realizate în 1966
pe se bazează exclusiv arhiva națională de filme. Comunismul a venit peste noi
odată cu tancurile și ciubotele bolșevice după 23 august. Documentarul încearcă
să explice cum un partid insiginfiant antinațional, coordonat de politrucii
bolșevici, format aproape în exclusivitate din minoritari a reușit într-un timp
scurt să pună laba pe România. Pentru că imediat s-au îngrămădit cu entuziasm
cozi de topor autohtone care au contribuit la acest rău. Pentru că orice
explicații s-ar da, românii etnicii au participat la cele mai abominabile crime
împotriva semenilor lor și nu există justificări că comunismul românesc a fost
opera unor străini. El a fost adus de bolșevicii sovietici, dar instaurarea lui
a fost determinată de haita de ticăloși autohtoni.
Este atât de curios și
fascinant să vezi coexistând timp de trei ani monarhia românească reprezentată
de Regele Mihai, tânărul cu față adolescentină și cohorta de gangsteri
comuniști.
Pentru că în acest partid care a crescut
fulminant la vârf s-au desfășurat reglări de conturi.
Personaje de prim plan care apar frecvent
în secvențele arhivei de film au dispărut mai devreme, Ana Pauker, sau mai
târziu Gheorghe Apostol.
De ce vorbesc de ei? Păi am cunoscut în
studenție pe o nepoată a Anei Pauker, iar Gelu Apostol mi-a fost coleg o
periooadă la serviciu. Am fost la el probabil pe la începutul anilor 80,
într-un apartament amărât și foarte puțin mobilat din Pitești. Devenise și el
critic și dizident al regimului ceaușist ca ta-su, apoi a emigrat în Occident!
Rămân la ideea că nicio
nenorocire nu a fost mai mare decât instaurarea comunismului în România. Am fost
supuși de otomani, am trăit jaful fanariot, am fost călcați de armatele
austriace, dar mai ales cele rusești în secolul XVIII, care s-au ținut de jafuri
și ne-au întârziat dezvoltarea. Culmea că începuturile modernizării
Principatelor Române s-a produs sub control rusesc, Regulamentul Organic
devenind ulterior o povară pentru modernizare și anulat de Revoluțiile de la
1848.
Dar nimic din acestea nu se
compară cu distrugerea produsă de comunism, atacul asupra fibrei națiunii
române, distrugerea elitelor românești, fie vechea aristocrație, care măcar era
model pentru comportment social, dar și a elitelor productive, burghezi,
muncitori, țărani, clerici. Mai ales clerul Greco Catolic a avut de
suferit, cultul care însemnat trezirea națională a românilor a fost
interzis în 1948 și episcopii greco catolici au fost martirizați.
Am fost obligați să trăim în
minciună și ipocrizie timp de 40 de ani, trăam prost și se spunea că trim bine.
În documentar nu transpar
marile nenorociri, doar admirația nețărmurită pentru marele Stalin și poprul
rus, judecarea unor chiaburi și canalul în versiunea pentru propagandă, locul
unde a fost înmormântată elita românească.
Îmi dau seama că atunci când
m-am născut eu comunismul se instaurase sănătos în România.
Am trăit 40 de ani în comunsim. Dar este
interesant că, copil fiind nu aveam o imagine deplină a fenomenului. Am crescut
în fervoarea rusificării sovietice, a îndoctrinării nerușinate, cu mândria de a fi
făcut pionier.
Pentru mine un instrument important de
îndobitocire ideologică a fost Palatul Pionierilor din Ploiești. Aici am suferit
o puternică presiune ideologică, mai ales prin conferințe ținute de politruci
și prin Biblioteca Palatului Pionierilor unde citeam cu nesaț orice, mai ales basme
cu Marea Revoluție din Octombrie și Războiul Civil.
Am devenit la rându-mi un mic politruc
ajuns președinte de unitate cu trei trese, pe motiv de origine sănătoasă și mai
ales că învățam bine și recompensat cu o tabără de mici politruci ca mine la
Timișul de Sus.
Că originea sănătoasă nu prea era reală,
că tata fusese dat afară din PCR în 1948 pe motiv de tinerețe legionară și nu
îndrăznea să mă ghidoneze ideologic, amenințat de securiștii care îi spuneau
că a avut noroc că era muncitor. Este adevărat că ai mei nu au suferit
represiuni din partea statului comunist, nici rudele apropiate, cei de la țară
în Muntenia erau foarte săraci, precum maica mare, văduvă de la Marele Război
în 1917, sau foarte modești la rudele materne din Ardeal, dar incomarabil mai
bine decît în Prahova.
Părinții n-au primit nimic de
la statul comunist, s-au zbătut și au reușit să cumpere casa și curtea unde am
stat cu chirie. Facilități nu prea erau, veceu în curte și spălat la lighean.
De abia după ce am ajuns la facultate ai mei și-au făcut baie și veceu în
casă.
Am avut noroc și cu liceul Caragiale care
m-a despăduchiat idologic, nu se putea altfel cu profesori excelenți, în prag
de pensie, cu studii de pe vremea ailaltă, cărora le rămân recunoscător. Poate
era într-un fel mai bine că eram uniformizați de îmbrăcăminte, încă nu
transpăreau diferențierile sociale.
O altă minciună persistentă și
vinovată este că dacă nu era comunismul nu ajungeam să fac studii universitare.
Citind acum cărți despre Europa postbelică
am aflat cu mirare că toți au fost cuprinși de o fervoare social democrată, au
dezvoltat statul asistențial, lumea trăia bine și de fapt la noi se trăia
prost din cauza ideologiei. Universitățile în Vest au devenit accesibile, nu
erau examene de intrare, poate doar la anumite specializări, spre diferență în
România unde erai supus unui examen extrem de seris pentru a accede la studii
superioare. Că învățământul era gratuit și aici era ipocrizie, ca să poți avea
o viață studențească cât de cât decentă trebuia să faci tot felul de mișmașuri.
Noroc că am prins cea mai favorabilă
perioadă din comunsimul românesc a tranziției de la Dej la Ceaușescu și șurubul
slăbise, dar pentru scurt timp.
În 1971 Ceaușescu s-a instalat
temeinic și a condus spre o prăpastei România, de care unii își amintesc
nostalgic doar că erau mai tineri.