Comunismul cea mai mare nenorocire a neamului românesc

La îndemnul lui Julian N. am urmărit cu o fascinație aproape masochistă (scrisesem eronat...comunistă hahaha) două documentare despre instaurarea comunismului și dictatura lui Gheorghiu Dej.

https://www.youtube.com/watch?v=RR-IDa2__OU

și 


https://www.youtube.com/watch?v=edJC2YmcEl0

Documentarele realizate în 1966 pe se bazează exclusiv arhiva națională de filme. Comunismul a venit peste noi odată cu tancurile și ciubotele bolșevice după 23 august. Documentarul încearcă să explice cum un partid insiginfiant antinațional, coordonat de politrucii bolșevici, format aproape în exclusivitate din minoritari a reușit într-un timp scurt să pună laba pe România. Pentru că imediat s-au îngrămădit cu entuziasm cozi de topor autohtone care au contribuit la acest rău. Pentru că orice explicații s-ar da, românii etnicii au participat la cele mai abominabile crime împotriva semenilor lor și nu există justificări că comunismul românesc a fost opera unor străini. El a fost adus de bolșevicii sovietici, dar instaurarea lui a fost determinată de haita de ticăloși autohtoni. 

Este atât de curios și fascinant să vezi coexistând timp de trei ani monarhia românească reprezentată de Regele Mihai, tânărul cu față adolescentină și cohorta de gangsteri comuniști.

Pentru că în acest partid care a crescut fulminant la vârf s-au desfășurat reglări de conturi.

Personaje de prim plan care apar frecvent în secvențele arhivei de film au dispărut mai devreme, Ana Pauker, sau mai târziu Gheorghe Apostol.

De ce vorbesc de ei? Păi am cunoscut în studenție pe o nepoată a Anei Pauker, iar Gelu Apostol mi-a fost coleg o periooadă la serviciu. Am fost la el probabil pe la începutul anilor 80, într-un apartament amărât și foarte puțin mobilat din Pitești. Devenise și el critic și dizident al regimului ceaușist ca ta-su, apoi a emigrat în Occident!

Rămân la ideea că nicio nenorocire nu a fost mai mare decât instaurarea comunismului în România. Am fost supuși de otomani, am trăit jaful fanariot, am fost călcați de armatele austriace, dar mai ales cele rusești în secolul XVIII, care s-au ținut de jafuri și ne-au întârziat dezvoltarea. Culmea că începuturile modernizării Principatelor Române s-a produs sub control rusesc, Regulamentul Organic devenind ulterior o povară pentru modernizare și anulat de Revoluțiile de la 1848.

Dar nimic din acestea nu se compară cu distrugerea produsă de comunism, atacul asupra fibrei națiunii române, distrugerea elitelor românești, fie vechea aristocrație, care măcar era model pentru comportment social, dar și a elitelor productive, burghezi, muncitori, țărani, clerici. Mai ales clerul Greco Catolic  a avut de suferit, cultul care însemnat trezirea națională a românilor  a fost interzis în 1948 și episcopii greco catolici au fost martirizați. 

Am fost obligați să trăim în minciună și ipocrizie timp de 40 de ani, trăam prost și se spunea că trim bine.

În documentar nu transpar marile nenorociri, doar admirația nețărmurită pentru marele Stalin și poprul rus, judecarea unor chiaburi și canalul în versiunea pentru propagandă, locul unde a fost înmormântată elita românească. 

Îmi dau seama că atunci când m-am născut eu comunismul se instaurase sănătos în România.

Am trăit 40 de ani în comunsim. Dar este interesant că, copil fiind nu aveam o imagine deplină a fenomenului. Am crescut în fervoarea rusificării sovietice, a îndoctrinării nerușinate, cu mândria de a fi făcut pionier.

Pentru mine un instrument important de îndobitocire ideologică a fost Palatul Pionierilor din Ploiești. Aici am suferit o puternică presiune ideologică, mai ales prin conferințe ținute de politruci și  prin Biblioteca Palatului Pionierilor unde citeam cu nesaț orice, mai ales basme cu Marea Revoluție din Octombrie și Războiul Civil.

Am devenit la rându-mi un mic politruc ajuns președinte de unitate cu trei trese, pe motiv de origine sănătoasă și mai ales că învățam bine și recompensat cu o tabără de mici politruci ca mine la Timișul de Sus.

Că originea sănătoasă nu prea era reală, că tata fusese dat afară din PCR în 1948 pe motiv de tinerețe legionară și nu îndrăznea să mă ghidoneze ideologic, amenințat de securiștii care îi spuneau că a avut noroc că era muncitor.  Este adevărat că ai mei nu au suferit represiuni din partea statului comunist, nici rudele apropiate, cei de la țară în Muntenia erau foarte săraci, precum maica mare, văduvă de la Marele Război în 1917, sau foarte modești la rudele materne din Ardeal, dar incomarabil mai bine decît în Prahova.

Părinții n-au primit nimic de la statul comunist, s-au zbătut și au reușit să cumpere casa și curtea unde am stat cu chirie. Facilități nu prea erau, veceu în curte și spălat la lighean. De abia după ce am ajuns la facultate ai mei și-au făcut baie și veceu în casă. 

Am avut noroc și cu liceul Caragiale care m-a despăduchiat idologic, nu se putea altfel cu profesori excelenți, în prag de pensie, cu studii de pe vremea ailaltă, cărora le rămân recunoscător. Poate era într-un fel mai bine că eram uniformizați de îmbrăcăminte, încă nu transpăreau diferențierile sociale. 

O altă minciună persistentă și vinovată este că dacă nu era comunismul nu ajungeam să fac studii universitare.

Citind acum cărți despre Europa postbelică am aflat cu mirare că toți au fost cuprinși de o fervoare social democrată, au dezvoltat statul asistențial, lumea  trăia bine și de fapt la noi se trăia prost din cauza ideologiei. Universitățile în Vest au devenit accesibile, nu erau examene de intrare, poate doar la anumite specializări, spre diferență în România unde erai supus unui examen extrem de seris pentru a accede la studii superioare. Că învățământul era gratuit și aici era ipocrizie, ca să poți avea o viață studențească cât de cât decentă trebuia să faci tot felul de mișmașuri.

Noroc că am prins cea mai favorabilă perioadă din comunsimul românesc a tranziției de la Dej la Ceaușescu și șurubul slăbise, dar pentru scurt timp. 

În 1971 Ceaușescu s-a instalat temeinic și a condus spre o prăpastei România, de care unii își amintesc nostalgic doar că erau mai tineri.