Jurnal cu Phoenix și Marin Preda

 

Phoenix 1972, de la stânga la dreapta Nicolae Covaci, Valeriu Sepi, Mircea Baniciu, Josef Kappl, Costin Petrescu  

Jurnalul de săptămâna asta privește sărbători ale unor scriitori. Aflu din România literară că sunt 185 de ani de la nașterea lui Ion Creangă. Dar aniversarea rotundă este a lui Marin Preda. Se împlinesc în acest an 100 de ani de la nașterea lui Marin Preda. Dar nu cu acest scriitor vreau să încep, ci cu altceva.

Cazul Phoenix

Sunt cititor al publicațiilor culturale pe hârtie și on line. Citesc săptămânalele România literară și Dilema veche cumpărate de la chioșc. Apoi le diseminez unor prieteni ca să aibă și ei ce citi. Observator cultural este o revistă pe care o citesc pe internet. Și săptămâna trecută am citit un articol care m-a iritat. Nu l-am comentat și bine am făcut pentru că am consultat revista vineri 18 fenruarie și am constatat că eu am fost primul care am comentat articolul, dar între timp au fost și alte comentarii privind destinul trupei rock Phoenix. Autorul este un sociolog din tagma asta nouă de revizioniști de stânga, pe care revista respectivă le găzduiește cu generozitate opiniile. Autorul, numit Emanuel Copilaș are teza că succesul extraordinar al acestei trupe se datorează sistemului comunist, al autorităților vremii. Altfel cum, atunci când au fugit în 1977 s-au aflat în situația de ajunge boschetari în Occident.

Eu aș începe cu amintirile proprii. Trupa Phoenix a fost trupa de muzică rock care a avut cel mai mare succes în România. Au apărut prin 1962-1963 în Timișoara sub numele Sfinții! Chestia asta a scos din minți autoritățile și-mi amintesc, cred că era 1965, eram elev în clasa a X-a,  de un articol apărut în ziarul Scînteia Tineretului în care junii rockeri erau făcuți praf, inclusiv era citat un vers din enormul lor succes: Vremuri, adică purtau pantaloni strâmți și soioși. Au fost obligați să-și schimbe numle în Phoenix. Succesul de public ulterior a fost răspândit și de un disc EP pe care l-am cumpărat fără să posed un pickup! Ulterior în toamna lui 67, când eram deja student Phoenix și-a făcut apariția la Casa Studenților din București, probabil printre primele turnee în București. Eram la balcon și entuziasmul era atât de mare că am crezut că balconul se va prăbuși de atâtea tropăieli. I-am urmărit și la Festivalul Club A din 69 unde au fost și alte trupe de mare succes, care au dispărut între timp.. Am petrecut o noapte la Barul Litoral din Eforie Nord în 1969 unde i-am ascultat și am dansat pe muzica lor. Ultima mea amintire cu Phoenix a fost la Polivalentă în Ajunul Crăciunului 1976. Cred că a fost ultima lor apariție în București. Atunci am trăit o experiență similară cu cea din filmul Blow up. Unuia din interpreți i s-a desprins o mânecă de la cămașa cu briz brizuri și a tras de ea până s-a rupt, când încălziți erau în finalul cu muzică din rockul internațional. Muzica lor a fost altceva, apoi Nicu Covaci a avut inspirația etno rockul și a fost primită cu același entuziasm de congenerii mei. Ei au fost neconformiști până la capăt și dorul de libertate totală i-a determinat să fugă în Occident cu toate riscurile. Revenirea în țară după 1990 nu a mai fost cu același mare succes, erau alte vremuri. Toți care au fost martorii epocii își aduc aminte cu nostalgie, un comentator cu pseudonimul Rocker amintește de muzicienii epocii, amintind și de un prieten din viața studențească, Sandu Mitaru. El nu era propriu zis muzician, era concitadin cu Mircea Florian din  Satu Mare. A fugit cu mari riscuri, trecând Dunărea și s-a împlinit ca un expert IT, ceea ce și era în România. Are un premiu Grammy pentru metode de comprimare a videoclipurilor.

Revenind la Phoenix ceea ce  Copilaș face este revoltător. Phoenix nu a fost niciodată o trupă de conformiști  ajutați de autoritățile comuniste, sau securiști. Au apărut într-o epocă de tranziție, mijlocul anilor 60, deceniul 7 ca să precizez pentru cei care confundă numerotarea deceniilor cu anii! Atunci s-a desfăcut șurubul și a fost momentul în care trupele de muzică nouă au apărut ca ciupercile după ploaie. Pentru autorități era o afacere, erau limitați să apară la televizor, pentru că toți purtau părul lung. Constat acum cu oarece umor că tinerii de azi sunt tunși reglementar pe placul autorităților de atunci. Cel care a exploatat această supapă muzicală în scop diversionist a fost Adrian Păunescu cu cenaclul său Flacăra. Mulți tineri de atunci își amintesc cu nostalgie acele spectacole, eu din întâmplare nu am fost la niciun cenaclu, îl detestam pe diversionist.

Copilaș, ca toți tinerei de azi cu fumuri stângiste trăiesc cu impresia că vremurile erau ca acum, puteai să scrii orice, să spui orice, nu este presiunea ideologică a acelor vremuri, a suspiciunii securiste, a Europei Libere unde ne descărcam frustrările ascultând pe cei care ne spunea adevărul Iepocii de Aur! O cucoană m-a apostrofat că de ce  sfidam autoritățile. Nu sunt și nu eram mari dizidenți, dar nu acceptam minciuna și ipocrizia acelor vremuri câinoase. Pentru că am trăit, cum bine spun cei de la Phoenix: Vremuri!

Marin Preda

Cu scrierile lui Marin Preda am luat cunoștință când eram întra XI-a, aducă ultima clasă de liceu din acea vreme, citind romanul Moromeții. Pentru mine a fost o revelație, pentru că retrăiam vacanțele la Aluniș, lângă Slănic Prahova, satul patern. La unchiul meu, fratele mai mic al tatei luam masa la o măsuță joasă cu scăunele unde întindeam toți în tigaie, eu, verii, unchiul și mătușa. Preda cu viața țăranului român de la Dunăre descria viața țăranului din Valahia. Dar nu aceste descrieri ale vieții la țară nu fac fondul romanelor lui Preda, ci realismul al acestor romane, care, nu descriu doar foamea de pământ a țăranilor lui Rebreanu, ci inteligența țăranului român, care după marea reformă agrară interbelică îi permitea să nu mai trăiască acea presiune. Marin Preda a devenit favoritul meu. Dosarul dedicat de Dilema veche îl declară superstarul literaturii postbelice. Și Marin Preda merită acest calificativ. Preda a scris romane în răspărul proletcultismului, al realismului socialist, cu grad mare de autenticitate. Nu degeaba îl lua peste picior pe celălalt teleormănean, Zaharia Stancu, care în Desculț mințea ca un porc că țărani erau obligați să poarte botnițe la cules de struguri. Romanele lui Marin Preda erau un fel de supapă pentru cititori, înlocuia presa, care era cenzurată și plină de minciuni. Păi cum să nu-l admir pe Preda când îl evoca pe Virgil Ierunca prin 1976, cel pe care îl ascultam la Europa Liberă, ce ataca violent, literatura convențională, pe linie de partid.

Am aflat cu surpriză că sunt suficienți de mulți liceeni, care nu-l mai percep pe Marin Preda, pentru că viața la țară din Moromeții este anacronică. Copiii ai căror bunicii mai trăiseră vremurile lui Preda, nu-l mai înțeleg și un  cronicar sfătuiește ca Moromeții să fie studiat în paralel cu Cel mai iubit dintre pământeni, un roman citadin.

Un alt critic literar revizionist îl atacă vehement pe Preda cu argumentele altui critic literar, deoarece Preda descrie viața în pușcărie a lui Petrini, inspirată din tragedia scriitorului I. D. Sârbu și asta ar fi o lipsă de bun simț. Filosofia lui Petrini Preda este luată peste picior, mi-aduc aminte că și Monica Lovinescu nu prea agrea aceste lucruri. Alt lucru criticabil la Preda este pasajul cu militantul comunist din Delirul, care l-ar fi întruchipat pe tânărul Ceaușescu.

Ce rămâne din Preda azi? Marele său talent de scriitor autentic, forța sa literară, autenticitatea. Îmi amintesc în Intrusul cum personajul principal înjura invenția socialistă a bateriei de chiuvetă care era folosită și la baie, eu posedam acasă această invenție! Romanele lui Preda au fost anticomuniste, realitatea lor era realitatea comunistă românească, fără ipocrizii, chiar dacă la începuturi și  Preda a făcut compromisuri precum Desfășurarea sau Ana Roșculeț, criticate în epocă pentru că nu erau suficient de proletcultiste. Am recitit parte din romanele lui Preda în special cele două volume din Moromeții  și îmi par valabile și azi. Iar ecranizările făcute de Stere Gulea le pun și mai bine în valoare.

Continuând interesul meu pentru seriale mistery vizionez acum Shakespeare și Hathaway. Numele celor doi protagoniști Luella Shakespeare și Frank Hathaway ( după numele soției lui Will Anne!)  sunt doi detectivi privați ce acționează în Stratford on Avon, în peisajul renascentist al marelui Will. Este un serial britanic, plin de umor sec dar și cu crime!

Citesc acum Memoriile contelui de Saint Aulaire, ambasadorul Franței în România anului 1961-1919. Sunt impresionat de filo-românismul acestui francez, el a reușit să-l facă pe Ionel Brătianu să semneze pactul cu Antanta și a trăit alături de români nenorocirile Războiului de Reîntregire.

Sunt aproape de terminat și cu romanul Dark Hours de Michael Conelly. Este romanul detectivei LAPD Ballard și a lui Harry Bosch, personaj într-un serial de succes cu numele acestuia. E de mare actualitate, cu pandemia de Covid, cu cazul George Floyd care a afectat puternic credibilitatea poliției americane și  episodul incredibil al invaziei Capitoliului de către suporterii lui Trump.