 |
| Ulli, Adriana și cu mine fumam pe vremea aia |
Valea Weserului - Holzminden - Hameln - Bodenwerden
Holzminden
Am luat un tren care sosea în Gottingen pe la trei dimineaţa. În tren spre surpriza noastra toate compartimentele erau ocupate. Trenul venea de la Viena si merge în direcţia Copenhaga şi era plin de turişti care dormeau. Am găsit cu greu un compartiment în care mai dormea o călătoare tânără. Adriana n-a închis un ochi, de frică să nu coborâm aiurea Eu totuşi am dormit vreo două ore. Mai târziu am după vreo doi ani am văzut că acest tren deraiase şi Adriana, prăpăstioasă spune ce noroc am avut că n-a fost cu noi.
Dacă gara din Wurzburg avea o sală de aşteptare normală, cu bănci, aici în gara din Gottingen am avut o surpriză neplăcută. Gara era un tunel pe sub peroane, cu o zonă de cutii de bagaje. Aici le-am depozitat şi am mâncat niste sendvişuri stând pe nişte scaune metalice şi o măsuţă plantate în podea. Era 3 şi jumătate dimineaţa şi Adrianei i se făcuse somn, îi era şi frig fiindcă se îmbrăcase de vară şi bagajele erau în cutie. Luând exemplu unui tânăr, ne-am aşezat pe nişte scări care dădeau spre un restaurant închis. Pe la 5 dimineaţa, am fost brusc treziţi de trei poliţişti. Am discutat în limba engleză, explicându-le că suntem turişti şi că următoarea noastră ţintă este Holzminden, nemai spunându-le că vrem să facem o vizită prin Gottingen. Am înţeles ulterior că, fiind oraş universitar cu probleme de drogaţi, poliţiştii fac mereu razii prin zonă. Adriana s-a speriat şi i-a trecut pofta de Gottingen şi am decis să o luăm spre Holzminden. I-a părut rău după cele 3DM(acum sunt 4DM) date pentru bagaje.
În tren, un controlor ne-a explicat că trebuie să schimbăm treneul în Kreiensen. Ne-a făcut şi un fel de bilet, să nu avem probleme pentru nu eram chiar pe rută. Ne-a întrebat de unde suntem şi l-am întrebat de unde crede că venim: din Polonia, asta după bagajele sărăcăcioase. Se pare că prin zonă, polonezii erau principalii vizitatori. I-am răspuns că venim din România ceea ce pentru el era tot aia.
Pe la 7 dimineaţa iată că ajungem în Holzminden. Am dat telefon prietenilor noştri care se aşteptau să sosim la 5 după amiaza, după vizita prin Gottingen. Au trimis un taxi (7DM) după noi şi iată-ne la vechii noştri prieteni de pe litoralul românesc. Ei locuiau într-un complex de vile de lângă întreprinderea unde lucrau. Uzina se numeşte Dragoco şi fabrica esenţe de parfumuri şi esenţe alimentare. În zonă, din această cauză se simţeau tot timpul mirosuri persistente, dar nu neplăcute. Locuinţa aparţinea întreprinderii fiind un ansamblu de apartamente în vile de 2 nivele cu 4 apartamente pe scară, unde cheia de la uşă se potrivea cu cea de la intrare.
Ulli era secretara directorului, patronul fiind prinţ Hohenzollern, rude cu foştii monarhi ai a României. Acestă familie iniţiase şi acţiuni de ajutorarea României la începutul lui 1990. Jimmi este scoţian din Edinburgh. El lucra ca maistru la acestă întreprindere şi fusese subofiţer în armata de ocupaţie engleză în Germania. Jimmi este un tip simpatic, roşu la faţă şi ne spune că se trage din clanul Stewart şi culoarea clanului este galbenul, care este pentru scoţieni culoarea curajului. Spre deosebire de scoţieni din anecdote, ele este foarte generos. Este cam fanfaron, a copilărit în Edinburgh fiind vecin cu Sean Connery şi numai nenorocul nu l-a adus şi pe el în luminile rampei. Se laudă cu lecţiile de engleză date fiului prinţului Hohenzollern care studiază la Oxford. Ştie tot felul de şmecherii cu cărţi şi jocuri de societate, dar îi cam place să bea. Mi-a promis că atunci când o să-l vizitez la Edinburgh o să mă servească cu whisky scoţian adevărat, de malţ. Totuşi beţia a dus la destrămarea ulterioară a relaţiilor dintre cei doi.
Am început explorarea oraşului care este cam de mărimea Câmpulungului Muscel. Există o mică universitate care pregăteşte silvicultori şi specialişti în industria lemnului, semnificaţia numelui oraşului fiind - lemn. Oraşul pare mai nou comparat cu cele din sudul Germaniei, cu aerul greoi, clădiri oficiale cenuşii, prusace. Interesant că în oraş erau şi tipi care se ocupau cu agricultura. De exemplu Jimmi culegea ciuperci albe de pe aleile de iarbă, îngrăşate cu balegă de cal, de pe margine trotuarului, în plin oraş. În cartierul în care stăm, Jimmi are prieten un crescător de cai de rasă, cult al germanilor, pe care l-a ajutat cu tot felul de reparaţii la manejul pe care-1 posedă acesta. Aproape se ajunge în pădure prin care noi ne plimbam cu căţelul lui Ulli. Ne plimbăm prin oraş şi ne-am dus pe jos şi la ansamblul de supermagazine din margine oraşului. Într-o zi Ulli a dat la curăţat nişte lucruri şi ne-a spus că într-o jumătate de oră vine să le ia, treabă ce ne-a mirat tare pe noi, dar altfel este programul curăţătoriilor rapide în Germania. Jimmi este bucătarul casei şi ne-a pregătit câteva specialităţi ca de exemplu mâncare indiană cu curry pe care o ştia de la taică-său, militar în administraţia Indiei coloniale. Neştiutor, m-am servit din gros cu sos şi după ce am luat o îmbucătură am simţit o usturime nemaipomenită. Am sărit să iau o gură de bere, dar asta n-a avut niciun efect. Ulli mi-a povestit amuzată că fratele ei, când este invitat la ei, Jimmi pregăteşte mâncare de curry şi acesta spune că cumnatul lui încearcă să-l omoare. Altă dată, având în vedere că la mare îl servisem cu peşti prinşi de mine, Jimmi ne-a dus la o crescătorie de unde a cumpărat cu 20DM un păstrăv şi un somon. Crescătoria mai are ţipari şi crapi. M-am conversat pe englezeşte cu patronul crescătoriei şi l-am întrebat de ce nu creşte şalăi, dar mi-a spus că aceştia nu pot fi crescuţi în crescătorie din cauza lăcomiei lor. Rad tot inclusiv şalăii mici. Lângă păduricea de lângă cartier se află nişte pâraie pline de păstrăvi unde mă opream ca să bucur de linişte şi plăcere.
Spre sfârşitul săptămânii am făcut, cu Fiatul Uno al prietenilor noştri, o vizită pe valea Weserului. Am trecut la un moment dat pe lângă un complex de antene parabolice imense, şi am aflat că acolo este recepţia programelor de satelit pentru televiziunea prin cablu, lucru exotic pentru noi în acea vreme. Acum la noi sunt mai mulţi abonaţi procentual, suntem o ţară de locuitori la bloc şi este simplu de cablat, dar recepţia este mai slabă, poate pentru că ai noştri nu folosesc antene aşa mari. La televizorul prietenilor noştri se recepţionau 15 programe din care numai două nu erau nemţeşti, TV5 şi SuperChannel. Vorbind de germană era pentru mine o limbă necunoscută în acea vreme, Între timp m-am apucat să învăț, nici acum nu ştiu bine, dar mă descurc. Germania m-a determinat să încerc să o învăţ.
Hameln
 |
| Eu, Adi și Jimmi la fântâna cu ghiuleaua lui Munchausen din Bodenwerden |
Hameln este un orăşel turistic faimos pentru povestea medievală a îmblânzitorului de şobolani. Oraşul fusese infestat de şobolani şi un tânăr îi convinge pe hamelnezi că-i va scăpa de nenorocire. Cântând dintr-un fluier fermecat el a atras şobolanii şi i-a înecat în Weser. Burgerii au refuzat tânărului plata acestui serviciu şi acesta, folosindu-şi fluierul fermecat, a atras pe toţi copii oraşului într-o peşteră din care nu au mai ieşit. O altă versiune spune că doi din aceşti copii au ieşit prin altă parte a peşterii tocmai în Transilvania, întemeind acolo colonia săsească. Oricum la ora 1 după amiaza lângă catedrala de piatră cenuşie numită Marktkirche din centrul oraşului se află o altă clădire numită Hochzeithaus (Casa Căsătoriilor), cu un orologiu cu mici figurine ce aminteşte de această poveste şi o grămadă de turişti stau să surprindă momentul.
Tot în centrul oraşului se află o biserică luterană foarte veche în stil romanic St Bonifatius începută pe la anul 900 d.Cr. Pe lângă Pferdmarkt se află magazine pentru turişti de unde Adriana şi-a cumpărat o pereche de pantofi. Oraşul are cabine telefonice englezeşti şi aici într-o parcare am văzut primul Rolls Royce. Am oprit pe strada principală la o bere şi atunci am aflat că pentru o bere Pils la halbă trebuie să aştepţi ceva timp ca să se umple paharul din cauza spumei. Asta pentru că în Germania se află bere bună sau foarte bună. Şi Jimmi ne-a arătat pe drumul de întoarcere cel mai important obiectiv al oraşului Holzminden, fabrica de bere. Aici se fabrică o foarte bună bere neagră, iar cea de mai atinge 20 de grade alcolice. Pe drumul de întoarcere am văzut centrala nucleară de la Grohnde, subiect pentru demonstraţiile ecologiştilor.
Bodenwerden
Ne-am oprit în Bodenwerden, localitate unde Jimmi şi Ulli locuiseră înainte şi unde le scriseserăm după 1989. Atunci solidaritatea cu ai noştri acţionase şi scrisoarea ajuns la destinatari în Holzminden.
Mica localitate medievală este celebră ca loc de naştere a faimosului baron Munchausen. Am parcat chiar lângă Weser în faţa lui Muhlentor, turnul morarului, urmă a zidului cetăţii care adăpostea acest orăşel. Aici se află fântâna ghiulelei, o interesantă invenţie, apa lubrifiază o bilă de o tonă care poate fi deplasată cu un deget.
Am luat-o pe strada principală Grosse Strasse. Ajungem în parcul din centrul oraşului unde se află fântâna lui Munchhhausen o statuie cu celebrul baron călărind o jumătate de cal. Facem o vizită la muzeul oraşului Fachwerkhaus, care aminteşte de baron, dar şi de preocupările serioase ale locuitorilor, vedem un generator electric AEG care merge de la jumătatea secolului trecut! Lângă muzeu se află reşedinţa baronilor Munchausen, acum aparţinând primăriei. Lângă parc sunt arborate 4 steaguri: baniera oraşului, un castel sprijinit pe un leu, steagul landului Saxonia Inferioară, al Gemaniei şi cel cu 12 stele aurii pe fond albastru al Uniunii Europene.
Trecem prin mici localităţi şi remarc nişte coroniţe pe casele unora. Jimmi îmi explică că sunt semnele unui campion de tir. Suntem doar în ţara lui Munchausen si vânătoarea este o mare pasiune, cu toate că raţele sunt cam domestice pe aici.
Gunther, Adi și cu mine la Bermerhaven
Adriana are o prietenă, Rodica, care locuieşte lângă Bremen. Locuieşte în Loxtedt. Este graficiană şi s-a căsătorit cu un sas, Gunther, plecat din România la 17 ani. Gunther lucrează la faimoasa uzină de avioane, din al doilea război mondial, Messerschmitt. Gunther nu mai vorbeşte bine româneşte, dar înţelege încă bine. Gunther a venit să ne ia cu maşina.
Am crezut că suntem pe aproape, dar am constatat că avem vreo 250Km, parcurşi în 2 ore şi jumătate, 200Km pe autostradă. Drumul ne-a dus prin câmpia de nord a Germaniei, verde din cauza ploilor. Poţi observa vacile cu ugere prospere la păscut, delimitate de sârmă cu curenţi slabi. Am înţeles că după o perioadă fermierul alege o altă postaţă de păscut. Între timp locul a fost îngrăşat în mod natural. Loxtedt este o mică localitate pe valea Weserului între Bremen şi Bremerhaven, portul din gura Weserului. Este înconjurat de lanuri de porumb verde furajer, înalt şi frumos, cocean lângă cocean. Porumbul aici nu mai este prăşit, ci este numai ierbicidat şi de aceea ajunge la o asemenea densitate. Este folosit pentru hrana de iarnă a animalelor, este tăiat verde, tocat amestecat cu sare şi pus la însilozat. Se depozitează pe platforme de beton, lângă grajduri, se acoperă cu folii de plastic şi cu anvelope vechi. Acesta este sistemul modern de hrănire al animalelor, iar cantitatea de masă verde este mult mai mare decât ce se obţine prin cultivarea cu fân. În zonă sunt multe ferme agricole, iar gospodăriile acestora se recunosc după figuri metalice prinse la porţi, ce amintesc de preocupările proprietarilor.
Rodica şi Gunther locuiesc într-o vilă nou nouţă. A fost ridicată de Gunther şi tatăl său, care o evaluează la 250 mii de DM. Tatăl său a avut o groază de aventuri, a făcut războiul în trupele germane, dar s-a întors în Ardeal, a pierdut tot pământul, a fost negustor. A plecat aici pentru că avea rude rămase din vremea războiului. Familia lui Gunther mai cuprinde pe mama sa şi pe bunicul de 85 de an. Bătrânul a fost toată viaţa ţăran şi îi face plăcere să iasă pe câmp să vadă cum se fac pe aici bucatele si duce dorul gospodăriei care se face praf în Transilvania la Caţa, lângă Sighişoara. Bătrânii tot mai regretă locurile natale, dar nici autorităţile româneşti n-au dat ghes să facă saşilor oferte de revenire pe plaiurile natale. Pot să confirm că, dacă pe la începutul lui 1990 nu prea se îngrămădeau să reviziteze locurile de acasă, la Avrig, zonă ce cuprindea o puternică comunitate săsească am putut să observ în 1997, foarte mulţi saşi, culmea, tineri revin prin România. Dacă am avea inteligenţa să exploatăm acest dor de ţară, fără să încercăm jaful turistic ţigănesc, putem să ne mai creştem bugetele din turismul sentimental săsesc. De exemplu, Gunther şi tatăl său s-au bucurat tare mult de ţuica adusă de acasă în dar.
Gunther şi Rodica ne-au invitat într-o vizită la Bremerhaven. Am intrat în port fără probleme şi am observat cum se îmbarcau trupele americane pentru războiul din Golf. Am avut ocazia să vedem şi nişte docuri uscate unde se reparau imense şi elegante feriboturi. Am văzut şi Marea Nordului care se întrepătrunde cu apele Weserului şi are o culoare verzuie. Am ajuns la un complex comercial modern lângă un canal unde se putea vizita un Uboot, submarin german din al doilea război mondial. Am trecut prin centru unde am vizitat catedrala oraşului, de remarcat din cărămidă roşie. În zilele cât am stat aici vremea nu s-a dezminţit şi a plouat mai tot timpul.
În ultima zi împreună cu Rodica, am făcut o vizită în Bremen. Ne-am plimbat prin vechea cetate hanseatică, ale cărei clădiri sunt predominat din cărămidă roşie. În centrul oraşului am dat de faimoşii cântăreţi din Bremen, din poveştile lui Grimm. Aceştia sunt măgarul, câinele, pisica şi cocoşul. Am trecut pe lângă catedrala oraşului la care s-a ţinut o slujbă pentru victimele revoluţiei române. Am umblat şi prin magazinele din centru.
Aici am renunţat definitiv la idea ce m-a bătut tot periplul german: să-mi cumpăr un televizor color. Cu cât mergeam mai spre nord, preţul produsului scădea. Eu urmăream de fapt, un televizor cu ecran mic. Un vânzător onest m-a sfătuit să renunţ din cauza diferenţelor de standard. Şi a avut dreptate. Totuşi Mircea mi-a trimis unul care era defect şi pe care cumnatul meu a încercat şi a reuşit miraculos, să-l facă să meargă. Dar din cauză că piesele erau foarte vehi şi nu se mai găseau, a renunţat. Oricum a demonstrat unor specialişti că şi hurdubaia aia merge. A scris şi la Philips care i-au răspuns că piese pentru modelul în cauză nu se mai fac de 15 ani!
Plecarea din Hozminden
Eu, Jimmi Adi și Ulli imclusiv cățelul familiei
Ne-am întors la Holzminden şi am început pregătirile pentru plecare. Mi-am luat o pereche de pantofi de la Aldi, marca Sergio Tachini de care am fost foarte mândru. Costau numai 35DM şi am zis că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Acasă s-au rupt după două săptămâni. Aveau o talpă de cauciuc poros de 0,5cm. Cred că erau pantofi de mort, oricum Ulli s-a prăpădit de râs când i-am scris!
Ulli şi Jimmi ne-au dăruit o grămadă de îmbrăcăminte de bună calitate şi puţin purtată pentru cei de acasă. Aşa că în dimineaţa plecării ne-am pomenit cu o grămadă de bagaje grele. Ulli ne-a adus de la gară programul complet, cu ore al călătoriei până la gara din Berlin, pentru România. Trenul ne-a dus printr-o zonă care excelează în cultura sfeclei de zahăr. Combina scotea sfecla, tăia frunzele, dar şi ara şi grăpa pământul. Cele mai îngrijite ogoare, o pot spune după experienţa de ani de călătorii, sunt cele nemţeşti. Pământul este arat şi grăpat cu freze speciale care fac ca terenul să fie un plan perfect. Recoltatul cocenilor se face practic la rădăcină şi după recoltare nu mai şti că acolo s-a cultivat porumb. Şi câmpurile au toate drumurile de acces asfaltate.
Schimbăm trenul în Braunschweig şi găsim un cărucior cu care să ne putem să ne transportăm bagajele, tunelele având planuri înclinate. Trenul pe care trebuie să-l luam era deja garat la peron şi ne urcăm imediat în el. Este expresul de Koln care ne va lăsa la Berlin trecând peste frontiera celor încă două Germanii.
Este 30 septembrie 1990 şi a doua zi Germania va fi din nou un singur stat. De alfel 1 octombrie a devenit între timp ziua naţională a Germaniei. Oprim la vechiul punct de frontieră. Este o mică haltă în care pe clădire sunt afişate steagurile şi însemnele celor două foste armate de ocupaţie, americană în vest şi sovietică(încă!) în est. Aici, pentru mine şi Adriana s-a întîmplat să vedem pe viu căderea cortinei de fier. Nimeni n-a mai catadixit să se uite la paşaport. Treceam într-o ţară care, prin voinţa propriilor cetăţeni, a doua zi înceta să mai existe. Am avut apoi ocazia să trec prin ţări care, prin voinţa locuitorilor, se divizaseră într-una sau mai multe ţări noi. Acest lucru declanşase în unele locuri confruntări violente şi primele războaie din Europa, după 1945. Dar totul era deosebit aici, germanii se reuniseră!
Cum am intrat pe teritoriul RDG, am şi început să vedem urmele socialismului prăbuşit: blocurile urâte şi fără personalitate şi ubicuul Trabant. Trecând prin Magdeburg un vestgerman nu şi-a putut reprima exclamaţia: Ruinen! Pe drum am intrat în vorbă cu un neamţ care mergea în Lituania să observe păsări, interesant hobby! Tipul a fost foarte surprins de cunoştinţele mele de engleză, nu ştia că şi pe la noi se studiază.
Am ajuns în fine în Berlin în staţia Berlin Zoo. Inconvenientele au apărut deja, nu existau obişnuitele căruciore din fiecare gară vestgermană. Gara avea aspect de bazar, lume pestriţă de prin tot estul european şi alte locuri. Am luat de la un automat un bilet de 2,70DM, la SBahn, tramvaiul aerian. Precizia germană a fost confirmată şi la ora indicată pe programul meu a sosit Sbahnul. Ne-am îndreptat spre gara Berlin Lichtenberg. SBahn s-a oprit la un moment dat şi am observat că ajunsesem la zidul Berlinului. Jos se mai observau ceva urme. Trenul aerian şi-a continuat nestingherit drumul. Oare traseul acesta existase dintotdeuna şi numai temporara divizare întrerupsese trenul între cele două părţi ale Berlinului?
Ajungem la Berlin Lichtenberg, gară cu aspect tipic de est, cu tunele prost luminate în care înflorea comerţul pe picior. Cu greutate ajungem la trenul nostru Balt Orient Expres. Sunt vagoane până în Bulgaria. Negociem cu însoţitorul vagonului cuşetă şi contra a 60DM suntem admişi în tren. Vagonul este mizerabil, până şi cel bulgăresc arată mai bine la toaletă. În tren dau peste un coleg care devenise un desăvârșit bișnițar.
Mai călătoresc cu noi o şatră de ţigani. Drumul până în România a decurs fără incidente, doar ţiganii au avut probleme cu vameşii pentru nişte rable de televizoare. Restul şatrei a coborât la Braşov unde îi aşteptau rudele. Politicoşi, ţiganii ne-u urat drum bun pe nemţeşte: Tchuss!
Aşa am ajuns acasă din primul nostru periplu în Vest.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu