Jurnal cu Mircea Dinescu și altele

Sunt șucărit! Sunt foarte afectat! Obișnuiesc să citesc opinii jurnalistice pe la 4-5 dimineața. Favoritele mele sunt Dogioiu și Grădinaru de la Spotmedia. Dar iată că acum două zile citesc tot dimineața în contributors.ro Pedagogul valah, opera lui Gabriel Liiceanu. A fost ca un pumn în plex, sau ca pumnul în barbă pe care mi l-a dat cu aproape 50 de ani în urmă un căpitan de miliție într-o situație în care eram în momentul nepotivit și la locul nepotrivit. Am mai povestit probabil acest episod?

De unde începe povestea? Păi dintr-o relatare a Anei Blandiana în cartea ei Soro lume, programată să o citesc. Am 6 cărți cumpărate și n-am terminat decât Jurnalul ultimilor ani 1938-1940 a lui Nicolae Iorga. Ana Blandiana acuză anumite derapaje ale lui Dinescu la o întâlnire din 1990 cu ambasadorul Franței. Dinescu i-a dat o replică în Cațavencii. Cei doi poeți sunt încuscriți, Blandiana este nașa fiului lui Dinescu. 

Dar afacerea ia proporții și Gabriel Liiceanu se trezește scriind în contributors.ro un vehement atac contra lui Mircea Dinescu. Sunt multe reproșuri și acuzații la adresa lui Dinescu, al cărui traiect post revoluționar nu prea a trezit multe aprobări, inclusiv ale mele. În special el a dezamăgit în atitudinea față de Piața Universității. Mircea Dinescu a fost un personaj influent politic, în special în vremea președintelui Constantinescu, după care nu a mai influențat în vreun fel viața politică internă. El a devenit între timp întreprinzător, patron de restaurante, afacerist. Reproșurile pe care i le face Liiceanu m-au cam suprins, Liiceanu fiind tot un negustor, de cărți, dar negustor! Se și laudă cu ascendențele oltenești negustorești ale familiei. Dacă aceste reproșuri la afacerile lui Dinescu mă cam deranjau, cel mai tare m-a surprins că Liiceanu acuză o falsă dizidență a lui Dinescu?!!!!!!!

Eu pe Dinescu îl cunosc demult, i-am citit și mi-au plăcut poeziile lui de tinerețe, în special excepționala Odă profesorului de limba română. Sunt convins că dizidența lui Dinescu a fost autentică, i se reproșează că a studiat la Academia Ștefan Gheorghiu, singurul loc unde se studia Jurnalistica, afacere de partid comunist. Dar sfidarea pe care a făcut-o lui Ceaușescu a fost autentică, sunt mărturii, observ că a apărut istoricul Demetriade care relevă  că rezistentul Liiceanu se căca pe el de frică în 1988! Ori punerea sub semnul întrebării a dizidenței lui Dinescu mi se pare o reacție de o jegoșenie absolută din partea lui Liiceanu. Aș asemăna cu povestea că Walesa, groparul comunismului polonez a fost agent al securității. Adică polonezii secu nu l-au dat în gât în anii 80, îl dă în gât Kaczynski în secolul 21 când toți pot să pârție fără aprobare de la miliție? De fapt Liiceanu recidivează, a atacat-o și desființat-o pe Mona Muscă că ar fi colaborat cu securitatea. Dovada era de fapt că Mona M. lăuda și recomanda o colegă! Dar, retrospectiv acest atac devastator nu mai miră. Liiceanu cred că a reacționat la ordinul lui Băsescu, care l-a ajutat în perioada în care editura Humanitas era în pragul falimentului și Băsescu a dat ordin să nu moară editura. Lucru de altfel salutar, Humanitas fiind o  editură foarte bună! Însă pentru negustoreala sa Liiceanu este dispus să calce pe cadavre, cum se dovedește și în procese pe care le-a pierdut!

Liiceanu este unul din autorii mei preferați, i-am citit cam toate cărțile, dar asta nu mă împiedică să fiu critic cu anumite derapaje ale sale. Pentru că filosoful Liiceanu nu prea a citit preceptul biblic despre cel care ridică piatra.

Negustoreala lui Dinescu este simpatică profită de trecutul său, a fost simbolul Revoluției Române., doar el a anunțat îmbrăcat în faimosul său pulover că dictatorul a fugit. M-am  dezamăgit vinul lui roșu, care era prea  dulce pentru gustul meu, cu etichetă conținând o poezie, cumpărat la un târg de carte. Dar vizitele la Lacrimi și Sfinți, inspirata denumire cioraniană a cârciumii sale bucureștene au fost în general plăcute, chiar dacă serviciile nu s-au ridicat întotdeauna la nivelul așteptat. 

La fel de scârboase mis-au părut comentariile idioate ale unor snobi care citesc site-ul contributors.ro și-și închipuie că sunt speciali, din specia căcăcioșilor din vremea odiosului dictator și azi rafinați degustători ai celor cărora le pute vulgul și cad în extaz după paraziții impostori ai USRPLUS. 

M-a amuzat și cum aceeași inconturnabilă suporteră a USRPLUS, madam Dogioiu îl vede pe ministrul Harababură, cum îl caracterizeză psihiatrul Gabriel Diaconu pe Vlad Voiculescu, ca posibil aspirant la postura de președinte la Cotroceni. Pe de altă parte am citit un avertisment al lui Mircea Morariu care se teme că în 2024 cei de la USRPLUS să nu ajungă la fel ca PMP, adică să se uite la parlament pe dinafară. După cum evoluează alde Voiculescu și Năsui, temerea lui Morariu pare întemeiată. Dacă Barna și acoliții nu dispar din frunte acestui partid presimțirile nefaste ale lui Mircea Morariu se pot adeveri!

Nici la PNL lucrurile nu stau mai bine. Ludovic Orban se agață cu dinții de șefia PNL. Dacă rămâne jupânul partidului liberal, acesta nu are șanse! Trebuie un om precum Cîțu, primul ministru să ia hățurile! Cineva care să reformeze sistemul românesc al cumetriilor nesimțite și al lipsei de meritocrație.

P.S.

Nu de altceva, dar pentru că Dinescu i-a dat replica pe FB lui Liiceanu și pentru uzul cititorilor mei îi public textul!

Să fie clar: îmi plăceau versurile de tinerețe ale lui Dinescu și citesc cam tot ce a scris Gabriel Liiceanu.

În replica sa la atacul dur al lui Gabriel Liiceanu, Mircea Dinescu scoate în evidenţă comportamentul „filosofului cu mînecuţe de contabil”, din perioada de dinainte şi de după Revoluţie, făcând referire inclusiv la vizita filosofului la fostul director SRI Virgil Măgureanu. Dinescu îl acuză de laşitate şi că nu ar fi fost un oponent activ al regimului Ceauşescu. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Gabriel Liiceanu, atac dur la adresa lui Mircea Dinescu: „Scandalagiul... Redăm integral postarea de pe Facebook a lui Mircea Dinescu:  

 „Cum am decis eu să-mi deschid un barber shop   Numai dracul şi-ar fi închipuit prin anii ’90, când în România Mare eram acuzat că împreună cu Andrei Pleşu am ciordit la revoluţie sculele de bărbierit şi capacele de aur ale closetelor lui Nea Nicu din Primăverii, că Gabriel Liiceanu nutrindu-se pe ascuns din hoitul lui Vadim, va regurgita la bătrâneţe perlele urît mirositoare pe care sconcsul peremist le cultiva în colonia de scoici din haznaua partidului. Adevărat îi că domnul Liiceanu nu are talentul grobianisim al Tribunului, fiind mai degrabă un conţopist al abjecţiei, un filosof cu mînecuţe de contabil care-şi scoate creionul de după ureche spre a face, meticulos, inventarul obiceiurilor bicisnice şi al deşertăciunilor cu care m-a pedepsit Dumnezeu.   O singură dată în viaţă l-am făcut pe Gabriel Liiceanu să plîngă şi văd că nu m-a iertat nici pînă în ziua de astăzi pentru acel afront. În 18 martie 1989, la o zi după ce interviul meu din Libération fusese citit la Europa Liberă, pe holul întunecat al Casei Scriitorilor, am dat nas în nas cu umbra filosofului care, tumefiat şi cu figura uşor răvăşită, mi-a şoptit la ureche: „Dragul meu, aseară am ascultat vorbele tale cutremurătoare şi am plîns în hohote. Suntem nişte laşi, suntem nişte laşi...”, după care, năluca suferindă s-a topit ca fumul, ca să o reîntîlnesc după un an, purtînd cu dezinvoltură în cîrcă, Editura Partidului Comunist. În Cartea albă a Securităţii există înregistrarea unei gărgăriţe plantate în casa socrilor mei, ce redă scena în care subsemnatul încerca să adune sub un text vitriolant semnăturile cîtorva scriitori de seamă. Vorbeam acolo despre dictatura cuplului prezidenţial, despre dărîmarea satelor, despre cenzură, despre foamea şi frigul din România. Împreună cu Andrei Pleşu eram gata să plasăm bomba la Ambasada Olandei, unde amicul nostru Coen Stork aştepta să o detoneze în întreaga lume. Nici n-am apucat să-mi termin bine recitalul, că Octavian Paler a sărit ca ars zicînd că el îl ştie bine pe Ceauşescu şi că stilul meu pamfletar o să-l scoată din minţi. „Gîndiţi-vă că aveţi copii la şcoală!” a exclamat Paler. „Tocmai d’aia ar trebui să ne spălăm de ruşinea de a tăcea ca laşii!”, i-a întors-o Alexandru Paleologu. Cel mai îngrozit dintre toţi s-a dovedit a fi Gabriel Liiceanu care a afirmat că el nu semnează, ca să nu-i omoare securiştii copilul, lăsîndu-i doar pe copilaşii mei în ghearele lor. Pînă la urmă, din pricina timpului nefavorabil, revoluţiunea s-a amînat pentru altădată. Astfel şi-a mîncat Gabriel Liiceanu covrigul aurei de disident pe care, uscat şi sfoiegit, a încercat să şi-l tragă pe cap după căderea comunismului.   Mult mai tîrziu, Andrei Pleşu mi-a mărturisit că pe la începutul verii lui ’89, cu o zi înainte de a pleca în exil la Tescani, a fost vizitat acasă de Gabriel Liiceanu, care, destul de opărit, i-a reproşat gafa de a se fi solidarizat cu mine: „Andrei, imaginează-ţi că noi doi şedeam liniştiţi la tine în curte şi convorbeam despre lucrul în sine, iar tu te ridici, mă laşi baltă şi fugi după golanul de Dinescu care strigă ca un ţigan prin faţa casei tale spoitingiri!” Trecut-au anii şi golanul de atunci s-a metamorfozat într-un soi de Rasputin altoit pe Mărgelatu, un monstru al societăţii de consum, cu o mînă pe volan şi cu o alta pe sticla de palincă, scuipînd cojile bomboanelor agricole în ochii trecătorilor de pe Calea Victoriei.   Făcînd o comparaţie între noi doi, sigur că în vreme ce subsemnatul clămpănea din limba de lemn a Facultăţii de Ziaristică de la Ştefan Gheorghiu, Liiceanu trăgea cu nesaţ pe nări iarba idealismului. Că nu oricine îşi putea permite, în epoca lui Pericle, cum frumos a denumit-o mătuşa domnului Liiceanu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, să-şi plimbe cu atîta candoare cămila fiinţei prin oaza de libertate a Facultăţii de Filosofie, unde Karl Marx era adus în lanţuri la cursuri. Şi în timp ce Constantin Noica îl imobiliza pe bărbos, ca junele Liiceanu să-l lovească cu vergeaua peste degetele cu care scrisese Manifestul Partidului Comunist, domnul Hegel, cu picioarele pe catedră, le vorbea studenţilor despre civilizaţia untului care l-a marcat atît de mult pe patronul Editurii Humanitas, încît i-a lăsat dîre adînci de alifie pe trupu-i de efeb.   Stau şi mă întreb ce copită de măgar l-a lovit în falcă pe Gabriel Liiceanu, de a revărsat asupra poetului atîtea zoaie?! Poate copita mea de acum un an, cînd am descoperit că în dosul cremelor unsuroase se ascunde un criminal în serie care s-a deconspirat inainte de a-mi deschide un barber shop, pe Facebook, unde i-am luat scalpul lui CTP, l-am bărbierit pe Stelică şi i-am pus părul pe moaţe Anei Blandiana, adică muşteriilor care au tăbărît pe mine din senin.   După o lamentabilă carieră de criminal în serie, Gabriel Liiceanu se desparte de membrii Grupului pentru Dialog Social cu aerul preotului indignat că păcătoşii cărora le-a servit ultima împărtăşanie se simt din ce în ce mai bine în lazaretul cu leproşi.   În şiragul strălucitor al despărţirilor post-goetheene, mărgica vineţie pe care Liiceanu o poartă ca găina babei în cioc e adumbrită de complexul actului ratat al asasinului ce nu mai suportă să-şi vadă victimele rămase în viaţă.   Aidoma unui Fidel Castro cu ideologia întoarsă pe dos, antimarxistul de operetă se visează a fi ţinta unor nesfîrşite atentate puse la cale de garda pretoriană a lui Ion Iliescu, pe care le dezvăluie într-o teribilă confesiune de martir al comunismului care a sărit pîrleazul spre capitalism cu pielea iepurelui încă nedezlipită de spinare.   Tîrît de Andrei Pleşu în bîrlogul lui Virgil Măgureanu imediat după mineriada din ’90, Gabriel Liiceanu retrăieşte parcă în faţa unui pahar cu Coca-Cola angoasa episcopilor nevoiţi să sărute inelul otrăvitor al Papei Borgia. Ca la o ruletă rusească, are flerul de-a învîrti cu dibăcie paharele şi de a-l sorbi pe cel din faţa lui Măgureanu, dejucînd astfel intenţia malefică a directorului SRI.   La cîteva zile după atentatul eşuat se trezeşte la uşă cu mesagerul diavolului, care îi pune în braţe drept plocon o lădiţă cu şase sticle de catran învechit în beciurile instituţiei.   Aşa cum vitriolul Miţei Baston se preschimbă pînă la urmă în cerneală violetă, licoarea primită cadou de la alunecosul generalisim, pe care n-a îndrăznit a o bea, ajunge pe masa Grupului pentru Dialog Social, unde Gabriel Liiceanu, ca un savant ce se joacă cu vieţile oamenilor de dragul unui experiment ştiinţific, aşteaptă să vadă efectul devastator al Saricăi Niculiţel asupra şoriceilor dalbi din laboratorul societăţii civile. Numai că, în loc să strige „Evrica!”, filosoful e nevoit să exclame iohanniceşte „Ghinion!”. Căci, plini de recunoştinţă, cobaii chercheliţi păreau a-i cerşi din priviri încă o butelcuţă.   Dacă membrii Grupului ar fi căzut laţi în ziua aceea, România şi-ar fi sporit zestrea de eroi ai neamului, care n-ar mai fi apucat să-şi fractureze conştiinţa cu ocazia premierii unui procuror abject pe care însuşi domnul Liiceanu l-a pupat acolo unde-i temelia mai moale fără teama de-a colecta un stafilococ.   În locul cartofului străpuns de-o ţepuşă am fi avut astăzi în Piaţa Revoluţiei un grup statuar în care Gabriel Liiceanu, desfigurat de durere aidoma Ţarului Ivan cel Groaznic din tabloul lui Ilia Repin, îşi strînge la piept pisoiaşii pe care el însuşi i-a omorît.  Dacă pare de necrezut, iată mărturia originală a lui Gabriel Liiceanu:   “Şi totuşi, starea de alertă în privinţa directorului proaspăt înfiinţatului SRI nu mi-a dispărut. La cîteva zile după vizita pe care o făcusem, un tip sună la uşa apartamentului meu din Intrarea Lucaci şi îmi lasă, «din partea domnului director», o lădiţă cu şase sticle de vin alb. M-am tot învîrtit în jurul lădiţei cîteva zile şi am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întîlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînţeles, n-am deconspirat provenienţa.   Au fost primite – şi băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă priveşte, învăţasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din faţa mea a rămas toată seara neatins. Apoi au trecut zilele şi am constatat că toată lumea era bine: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unul. Am oftat uşurat. Pleşu avusese dreptate: eram paranoic.”