Primăvara nord americană 1995 New York

Ajungem pe John Kenedy Airport. Ieşim şi-l aştept pe Valeriu care nu apare. Îi dau un telefon şi îmi răspunde robotul. Cobor şi nu dau de el, apoi în sfârşit dau de el şi, nervos încă de la avion, şi că nu l-am văzut aşteptându-mă, îi trag ca bun venit o sănătoasă înjurătură de mamă. Aflu că, de fapt, eu sunt vinovatul, îl aşteptam în zona neutră şi aici nu ai acces decât dacă te îmbarci. Nu avem grija bagajelor, ele sunt în drum spre Europa.

Ne îmbarcăm în maşina lui Valeriu, un VW tip Passat, negru şi cam vechi. Valeriu nu avea carnet când a plecat din România, dar New-Yorkul a făcut din el un şofer experimentat. 

Valeriu a fost cel mai bun prieten al meu din studenţie. A intrat printre primii la Politehnică şi în doi ani şi-a dat seama că nu era de el, viaţa culturală fiind principalul interes. Am devenit prieteni prin 1969, perioadă de plină efervescenţă culturală bucureşteană. Eram la toate premierele teatrale, eu i-am revelat dragostea pentru arte plastice, el m-a îndrumat spre muzică. Am pornit de la marile festivaluri de muzică rock organizate de Clubul A şi Cornel Chiriac şi am ajuns să frecventez Atheneul şi Sala Radio, periodic. Am ajuns o dată chiar să-i cedez locul meu la un concert la Atheneu marii violoniste Silvia Marcovici. Am fost la primele concerte ale lui Celibidache în România cu Orchestra din Stockholm.  Am schimbat lecturi, eu i l-am recomandat pe Breban, ca un mare prozator, el mă punea să citesc Papillon. Cumpăram secolul 20 şi descopeream romancierii sud americani. 

Am reuşit un interviu cu Petru Popescu, pentru o revistă studenţească a Politehnicii Ing şi el l-a pus în pagină cu formularea “Domnule”, în numărul omagial la aniversarea a 50 de ani de la înfiinţarea pcr.  Această inocentă blasfemie mi-a atras fulgerele unui poet şi ziarist pe linie utecistă în Viaţa Studenţească. Este adevărat că mă apucasem să fac şi cronică plastică şi foloseam neologisme prost alese cu toptanul să par interesant şi ezoteric. Vorbind despre Petru Popescu, ulterior scriitor de succes în California, mi-a aduc aminte că m-a invitat pentru interviu, la el, într-un bloc vechi de pe strada, actualmente Masaryk. Am intrat într-o cămăruţă plină de cărţi şi cu dicţionar deschis. Mi-a spus, parcă premonitor, hai să procedăm americăneşte, tu pui întrebările şi eu îţi bat la maşină răspunsurile. Din păcate foile cu răspunsurile, ce pot fi documente literare au aterizat la mama acasă, ajungând din nefericire hârtie igienică. Noroc că pe undeva o mai fi vreun număr din revistă, răspunsurile lui Petru Popescu, fiind publicate nealterat.  

Vara mergeam la Doi Mai la nudişti şi ne făceam pulbere la chefuri cu Virgil Mazilescu. Am fost buni amici cu Dinu Regman, nepot al criticului, poet promiţător, dispărut tragic într-un accident de maşină în Germania unde se stabilise. Valeriu este inimitabil, mi-a dat telefon după revoluţie. A fost pe urmă în ţară şi nu m-a mai căutat. Acum avea un sentiment de culpă şi de aceea încerca să-mi facă un sejur newyorkez deosebit.  E adevărat că a mai revenit acasă şi nu m-a căutat dar acum ţinem legătura prin e-mail. Valeriu a emigrat cu prima lui soţie spre Argentina cu tranzit prin New-York. Aici ofiţerul de emigrare le-a spus: “Hai să vă las şi pe voi”. A dus-o foarte greu în primii ani, soţia l-a părăsit, ea s-a aranjat mai repede. A muncit şi cu cârca şi paznic de noapte. A luat-o de jos la un hotel, mecanic de întreţinere, inginer de instalaţii şi a ajuns acum inginer şef la un building de birouri cu un salariu de 6 cifre. Îmi spune că experienţa acumulată îi poate permite un serviciu bun oriunde. Şi-a impresionat şefii, pentru că venind din România s-a dovedit a fi econom şi a reuşit să realizeze proiecte cu bani puţini şi rezultate bune. Actualmente s-a căsătorit tot cu o româncă şi este newyorkez sută la sută, n-ar părăsi pentru nimic în lume Manhattanul (între timp, mai ales cu Trump este dezamăgit de US of A!) .

Mi-a povestit aventurile lui cu maşinile. A avut vreo trei, i-au fost furate toate. Nu erau asigurate aşa că le-a pierdut, de prima spunea că i-a furat-o unul bucată cu bucată şi îl depistase pe hoţ, dar poliţistul i-a replicat că nu poate să intre să facă control, că încalcă dreptul de proprietate.

Se rătăceşte la un moment dat la trecerea peste podurile râurilor ce înconjoară Manhattanul şi nimerim prin Harlem, murdar şi plin de grafitti.

Plecăm rapid din zonă şi ajungem în zona Fifth Avenue. Valeriu vrea să mă ducă la Frick Collection. Aici se află două tablouri de Vermeer, pictorul meu preferat pe care l-am descoperit literar dintr-un roman de John Updike, Centaurul şi care a fost o revelaţie când i-am văzut reproducerile puţinelor tablouri care au rămas după el. Salvator Dali îl clasifică în Jurnalul său ca pictorul cel mai mare care a existat vreodată. Am fost norocos după aceea, am văzut şi tablourile de la Louvre şi cele de la National Gallery din Londra şi cel de la Edinburgh, din la Rijskmuseum Amsterdam și Mauritshuis, Olanda, dar și la Dresda, finalmente Metropolitan Museum New York (le-am văzut cam pe toate!). Problema este cu parcarea, unde credeam că se poate era un dispozitiv de incendiu în faţa căruia ne se poate parca pe o distanţă de 10m în jurul lui. Colecţia Frick are tablouri bune şi din impresioniştii francezi şi din şcoala engleză a secolului al XVIII-lea.

Ieşim din muzeu şi ajungem la Guggenheim Museum în apropiere. Fac o poză cu Central Park care este vis a vis.

Mergem pe Fifth Avenue şi dăm de cunoscuta clădire pe colţ în care se care desfăşura serialul Central Park West. Oprim să bem o bere şi Valeriu îmi cumpără o bere Adams şi luăm un pachet de ţigări Pall Mall fără filtru, să ne aducem aminte de vremurile tinereţii.

Mergem în Greenwich Village. Trecem pe lângă Columbia University.  Ajungem în cartierul artiştilor unde observ o reclamă imensă pentru vacanţe a cuplurilor de acelaşi sex! Se pare că gay domină media şi viaţa artistică în Greenwich Village.

Ajungem în zona Wall Street spre capătul Manhatanului înspre nord. Aici este un fel de port şi magazine de suveniruri. Am observat poliţişti newyorkezi călare. Se desfăşoară un festival de muzică latino şi văd o tânără hispanică, blondă! şi foarte frumoasă. De pe cheiul de lemn vedem pe celălat mal cartierul Brooklin şi facem poze cu podul cu acelaşi nume.

Ne reîntoarcem în cartier şi mergem la un restaurant italienesc. Mâncarea este foarte bună. Îl costă pe Valeriu 150$, pe care îi plăteşte cu cartea de credit. Mai scoate 20$ pentru bacşiş, care este obligatoriu, pentru că din asta trăiesc chelnerii. Valeriu îmi spune că micile restaurante sunt sub controlul mafiei. Mergem într-o zonă comercială, unde sunt şi negustori pe picior. Valeriu se tocmeşte pentru un parfum Dior, cadou pentru Adriana, şi îl scoate la 21 de dolari faţă de 25 cât cerea tipul.

Ajungem pe lângă nişte magazine de textile. Valeriu vrea să-mi cumpere o pereche de blue jeans, cadou. Îi propun să-mi ia o cămaşă, că blugi mi-am luat singur. Marin ocheşte o cămaşă Levi’s la 43$ cu care am stârnit invidia tuturor prietenilor.

Plecăm din nou spre centru şi trecem pe lîngă bijuteria faimoasă Tiffany. Ne oprim în Times Square şi vedem celebrele teatre de pe Broadway. Aici au succes musicalurile, gust tipic american, importate de la Londra. 

S-a înserat şi o luăm spre aeroport, pe lângă Forrest Hills. Valeriu parchează. Noi mergem la agenţia Lufthansa să ne luăm Ok-urile. O nazistă ne ia la întrebări ce vrem şi când am intrat în SUA. Parcă n-am pleca, ci am vrea să intrăm în SUA!?

Ne luăm la revedere de la Valeriu şi urcăm în Boeingul 747. Avem locurile pe coadă chiar lângă WC. Nazista ne-ar fi dat locuri chiar pe coadă avionului dacă ar fi putut. Ne plângem la stewardesă care ne invită să luăm locuri mai în faţă. Mergem pe locul din mijloc. Avionul este imens şi observăm că o călătoare a dormit întinsă pe toate cele patru locuri din mijloc.

La ştirile DPA aflăm ştiri din România, pentru prima oară după o lună. Angajaţii RENEL vor să-şi dea demisia. Aşteptăm vreo trei sferturi de oră şi decolăm.

Am părăsit America. Este o experienţă necesară pentru un european. Ea ne poate arăta cum poate arăta lumea în viitor. Stimez pe americani pentru principiile lor morale, pentru capacitatea lor de muncă, au doar un concediu 2 săptămâni pe an. Interesant că atunci când te întâlneşti cu cineva, mai ales prin locuri mai ca la ţară, eşti invariabil salutat cu Hi! Este un obicei asemănător tradiţiei noastre rurale. Mihai Popovici mi-a mărturisit că asta este folosit ca o protecţie împotriva violenţei.

Este 11 noaptea şi jos se vede o mare de lumini. Avionul se îndreaptă spre ocean. Un steward ne serveşte cina. Îi arunc câteva expresii de politeţe în germană, tipul se luminează şi am cont deschis la bere. Zborul făcut cu Boeingul 747 a fost fără nici o zdruncinătură,  am dormit ca nişte sugari. Ajungem la amiază la Frankfurt.

După două ore urcăm în Boeingul 737 la firmei Lufthansa pentru Bucureşti. La control neamţul nu-şi dă seama ce este cu lanterna cu acumulator şi mă pune să trec încă o dată până se lămureşte. Ajungem acasă şi aşteptăm bagajele. Recuperez Samsonite-ul care pe lîngă zgâritura din taxiul din Chicago a mai căpătat încă câteva, mai adânci, din manipulările atentede prin aeroporturile americane! Aceleaşi semne de manipulare îngrijită le are şi geamantanul lui Marin. La vamă îi las o atenţie unei vameşe o mapă să nu ne mai scotocească prin bagaje şi pierd toate cărţile de vizită primite în SUA.

Adriana şi cumnatul meu mă aşteaptă şi îmi spun că cu ochelarii negri de soare, în bluejeans şi cămaşă de acelaşi material şi cu ghetele în picioare sunt ca un american adevărat!

Am ajuns acasă!