Primăvara nord americană 1995 Canada Pembroke Ottawa

Pe Otopeni spre Londra și Canada

Am început să public pe blog amintiri. Acestea sunt dedicate primei mele călătorii peste Oceanul Atlantic în America de Nord. A avut loc în 1995. În acest scop mi-am cumpărat primul meu aparat fotă cu peliculă, Soligor, cică marfă nemțească. Am avut noroc că amintirile le-am consemnat prin 2000!

Primul pas la Londra

Anul 1995 a fost un an fast pentru mine. Încercasem de câteva ori să ajung în America şi de fiecare dată nu am reuşit. Ca să merg pe cont propriu este cam complicat, cu toate că am prieteni, atât în Canada cât şi în Statele Unite. Ocazia s-a ivit prin propunerea la un curs de specializare de o lună peste Atlantic. A fost o întreagă Odisee. Iniţial a fost admis un coleg, Marin Preda. Eu îmi pierdusem orice speranţă, dar există un Dumnezeu, şi m-am pomenit la 1 martie, că sunt şi eu admis. Am aflat ulterior că am avaut o pilă la Viena. Era domnul Olariu, autorul primei legi nucleare. M-a rugat să fac  demersuri. Eram la PAC și am vorbit cu deputatul Athanasiu. 

Demersurile de obţinere a vizei au avut loc pe cale oficială şi chiar în ultima zi am obţinut vizele pe paşapoarte. Aveam pe noul paşaport de culoare grena, românesc, viză de SUA şi de Canada! Viza americană este interesantă, apare şi mutra solicitantului transmisă prin fax, şi astfel oricine capătă o figură de infractor, din cauza negrelii date de fax. 

Aşa că în duminica de 7 mai 1995 ne urcam în avionul TAROM de Londra, punct de tranzit spre Canada. Pe aeroportul Otopeni, lucru de mirare, sunt întrebat dacă vreau să merg cu Lufthansa, dar noi avem legături prin Londra cu OK cu tot. E primul zbor după 1983, deci sunt vreo 12 ani diferenţă, dar suport zborul fără probleme. Ajungem după 2 ore jumătate la Heathrow. Zburăm deasupra Londrei, văd prima oară Turnul Londrei pe care mi-l arată Marinică, care o vizitase Londra cu vreo 2 săptămâni înainte. 

Coborâm pe aeroport, schimbăm clădirea pentru direcţia America de Nord. Întrebăm pe un angajat unde se află locul pentru îmbarcare de Canada. Am o controversă filologică cu un indiano-britanic. Eu întreb de Lufthansa şi el realizează în cele din urmă: Ah, Luftanza! Ajungem la toaletă şi constatăm că curăţenia este făcută acolo de un englez get beget. Se pare că indienii nu sunt recomandaţi pentru astfel de slujbe. Schimb nişte bani să fac rost de fise de telefon. Domnişoara îmi schimbă exact de un dolar şi îmi dă restul. Foarte amabile englezoaicele! Am dat un telefon prietenului Mihai Vasilescu, trăitor la Londra şi pe care îl voi vizita peste 1 an. Nu dau de el şi ne învârtim pe la free-shops. Mă uit la nişte Rolexuri care costă câteva mii de sterline.

Canada

Ottawa

În fine urcăm în avion direct prin burduf cuplat din aeroport la avion. Avionul este un Boeing767 al Air Canada. Sunt repartizat să stau cu o bătrânică extrasă din romanele Agathei Christie. Doamna este extrem de volubilă şi îmi fac un training de conversaţie englezească. Doamna îşi vizitează fiul, medic în Canada. Îmi spune că a făcut drumul ăsta de vreo 24 de ori. Văd Anglia cu pete verzi şi galbene, sunt culturile de rapiţă din care se face margarina, după cum am aflat. Citesc şi ascult muzică. Cred că am ascultat tot repertoriul de muzică simfonică de vreo două ori. De la vreo 11000  de metri vedem banchiza şi Groenlanda. Avionul este bine zgâlţâit, sunt goluri de aer, deasupra cercului polar. Luăm masa de vreo două ori, au butelcuţe de vin de Bordeaux şi cer nişte suplimenturi. Stewardesele, nişte frumuseţi cam trecute, arată încă bine. Atingem pe la 3 după amiaza, ora meridianului, coastele Canadei. Avionul urcă în lungul estuarului St Laurence care este imens, nu ştiu dacă este fluviu propriu zis, sau estuar maritim. Ajungem la Montreal. Avionul parcă se prăbuşeşte pentru aterizare. Piloţii canadieni au sânge rece. Coboară toţi indienii, sau pachistanezii, sau bangladeşienii. Au avut cerinţe speciale la mâncat, conforme credinţelor lor. Remarc că lasă în avion o mizerie care mă duce cu gândul la nişte etnii înrudite  care trăiesc pe la noi. Vremea este însorită. Nu mai este zăpadă, dar nu se prea vede nimic înverzit la pomi. După o jumătate de oră ajungem pe aeroportul din Ottawa, capitala Canadei, punctul final al călătoriei noastre.  Ne aşezăm disciplinaţi la coadă pentru intrarea în Canada. Îl aud pe un călător: Back again in good old Canada! Ieşim din aeroport şi constatăm că deşi este 7 mai, aici primăvara mai are să vină, pomii n-au înverzit încă. 

Luăm un microbuz ce ne duce la un hotel din centrul oraşului: Citadel. Ne costă 15 Cd$ până la hotel. Ne înregistrăm şi ne luăm camerele. Stăm la etajul 21, hotelul având 23 de nivele. Primisem ordin de la Adriana, soţia mea, să-i telefonez de cum ajung. Sunt telefoane cu fise şi afişaj. Fac numărul şi văd că trebuie să bag 7,20Cd$. Fac rost de fise de la recepţia hotelului. Cred că tipii au făcut mişto de mine că telefonul îmi spune că sunt prea multe fise şi toate cad jos. Disperat dau din cameră şi mă costă 29Cd$. Mari bandiţi hotelierii din Ottawa! Dau şi un telefon la nişte prieteni din Montreal ca să aflu numărul unor prieteni şi foşti colegi, emigraţi, care stau în Ottawa. Aflu numărul şi mă lămuresc ulterior că puteam să mă uit în cartea de telefon. Aceasta se reînoieşte anual. Dăm la amici telefonul şi auzim robotul, în America toată lumea are, lăsăm mesajul, poate ne caută mai târziu. Suntem sunaţi de conducătorul grupului internaţional, Van Erp, un american de origine olandeză. Mergem la el luăm actele şi cursurile conferinţei. Primim şi banii de diurnă, care sunt sub aşteptările noastre. 

Coborâm şi facem o tură prin împrejurimi. Bate tare vântul şi e cam frig. Undeva în jos  vedem  râul Ottawa. Ne ducem la bar şi luăm o bere. Aici este singurul loc din hotel unde se fumează. De altfel Canada este un coşmar pentru fumători. În nici o clădire publică nu se poate fuma şi în faţa fiecărei clădiri vezi grămezi de mucuri. Toţi fumează afară. La televizor se joacă play-offs la hochei. Urcăm sus în camere şi ne uităm la programe. Sunt vreo 30 de programe în engleză şi franceză. Franceza este însă cu accentul canadian specific, quebecoise, chebecoasă pe româneşte. Ţi se oferă şi posibilitatea să vezi filme noi, abia apărute pe ecrane, te costă 3Cd$, bucata la recepţie când plăteşti la plecare.

Ne culcăm, dar totul este aiurea, este 10 seara dar pentru noi este 5 dimineaţa. Marin mă scoală a primit telefon de la prieteni şi Costel vine să ne ia la ei. Ne îmbrăcăm şi coborâm şi Costel ne aşteaptă într-o hurdubaie americană mare şi cam veche. Mergem în Nepean, o suburbie, unde stau. Costel este inginer electronist. A rămas în 1987 la Viena. A emigrat în 1988 în Canada. Soţia şi copii au plecat în 1990 după Revoluţie. Lucia, soţia lui este profesoară de română şi franceză, şi specialistă în secretariat. Costel lucrează la o firmă de computere şi instalează reţele de computere, lucrând mai ales în SUA. Face multe deplasări şi ne vom reîntâlni cu el la Chicago. Costel câştigă bine şi şi-au cumpărat casă. Luci mai face pe profesoara de română pentru diplomaţi canadieni la misiune în România. Băiatul lor studiază electrotehnica şi va lucra cu tatăl său. S-a însurat recent tot cu o româncă şi soţia I-a dăruit un băieţel, Luci devenind bunică. Fata ei este studentă în anul I la psihologie, vorbeşte perfect englezeşte. Casa este spaţioasă şi confortabilă. Stăm la palavre şi bem whisky. Plecăm pe la 4 dimineaţa, pentru noi este perfect egal nu mai avem nici un reper din cauza schimbării de meridian.

Pembroke

La motelul din Pembroke

Dimineața la 8 luăm micul dejun. Învăţat cu hoteluri slovene, cu consistente bufete suedeze, mă reped să iau mai multe chestii, aflu după aia că trebuie să plătesc suplimentar, micul dejun standard fiind o gogoașă cu gem, suc şi cafea. 

După deschiderea festivă a cursurilor, la ultimul etaj al hotelului, ne îmbarcăm într-un autocar şi plecăm spre nord. Ajungem în două ore la Pembroke la un motel. Localitatea este pe malul lui Deep River - râul Ottawa, care, în zonă, este foarte lat şi adânc. Sperăm să facem economie şi stăm împreună în cameră. Lui Marin îi face plăcere el preferând să nu stea singur. Calculele noastre că vom face economii nu se dovedesc exacte, pentru că organizatorul canadian este mai șmecher şi ne spune că nu poate să ne dea banii pe camera în care nu stăm, e şi el şmecher! Facem un tur până la Supermarket, găsim unul la vreo jumătate de kilometru. Prețurile sunt exprimate atât pe pound cât şi pe kilogram. Ne facem rezerve pentru săptămâna care o vom petrece aici. Remarcăm că nu se găsesc băuturi alcoolice şi aflăm că în Canada acestea se găsesc în magazine speciale Liquor Store. Ne luăm o cutie cu 12 sticle de bere Carlsberg. La hotel târguiesc o cheie de desfăcut capace de bere, ca să aflu de la Costel că în America de Nord capacele de bere se desfac manual prin rotaţie! Hotelul ne oferă cafea decafeinizată, standard în America şi ceai. Toată lumea dă telefoane de la telefonul public, fapt ce stârneşte enervarea recepţionerilor, toţi membrii grupului sunt puși pe economii, iar eu râd în barbă după experiența de la Hotelul Citadel. Motelul are şi o cameră de forţă cu tot felul de aparate de gimnastică şi o mini piscină cu jacuzzi. Şi acum ceva despre instalaţiile de baie şi toaletă americane. Instalaţiile purtau sigla Standard American. De obicei robinetul de duş nu are forma clasică europeană ci este unul cu o rozetă mare reglând şi apa caldă şi cea rece. Presiunea apei este atât de mare că nu faci duș, ci masaj. Cât despre veceu acesta este umed. Este plin cu apă, cu o talie mai joasă. Surprinzător, nu există primejdia să te stropeşti. Când se trage apa, totul este evacuat cu presiune mare şi nu mai rămâne nici o urmă. Românii se pot convinge de acest standard la Kentucy Fried Chicken care funcționează în locul fostului magazin Leonida. Ce este remarcabil, iarăşi, este curăţenia absolută a instalaţiilor sanitare, fie universitate, muzeu, loc public sau cârciumă. În cameră este un televizor model anii ’80 cu telecomandă şi sunt vreo 35 de programe. Pe toate se văd meciurile play-offs de hochei pentru Cupa Stanley. Mă fixez la filme de pe canalul Pay TV HBO care acum a venit şi în România. Din cauza schimbării de meridian mă trezesc la trei dimineaţa. După o săptămână la Chicago mă trezesc la două dimineața pentru că este la  oră diferență de fus orar. Din acest motiv reuşesc să văd pe canalul ESP finala Cupei Cupelor la fotbal, între spaniolii de la Zaragoza şi Arsenal Londra. Finalul are loc cu un gol luat de Seaman de la 40 de m chiar în ultimele secunde ale meciului.   

Începem cursurile a doua zi şi luăm autocarul şi mergem prin păduri de conifere în micul oraş Deep River. Vremea este mohorâtă, sala se află pe malul râului Deep River care are aspectul unui lac cu lățime de cel puțin 2 Km. Lângă sală se află şi un teren de fotbal cu un gazon extraordinar, sunt firme de grădinărit care îţi vând gazon cu metru pătrat. În pauza de prânz ne învârtim prin centru. Este un mic oraş care este în pădure, ca Dimitrovgradul sovietic, văzut cu 18 ani înainte. Intru în Liquor Store. Remarc faptul că whiskyul canadian este foarte scump din cauza accizelor. Mai ieftin este în SUA şi se pare că şi canadienii şi-l cumpăra de acolo trecând granița. Cumpăr cea mai ieftină bere, o cutie la jumate de litru de bere cehească Pilsen. Mi se livrează în celebra pungă de hârtie. În America, ţară fondată de puritani, alcoolul este dezmăț. 

Îmi cumpăr şi trei perechi de ciorapi lungi făra călcâi, altă chestie americană tipică. În pauze organizatorii ne invită la o cafea, sucuri şi faimoasele prăjiturele englezești: muffins, care sunt alt standard american. M-am fixat pe niște răcoritoare şi pe ceai care conține cofeină să te ţină treaz. Dau un telefon lui Petru, cunoscut de mine la Strasbourg. Îmi propune să ne vedem şi să ne facă un tur al zonei. Date fiind antecedentele cu tipul sunt aproape convins că nu o să se ţină de cuvânt şi aşa se întâmplă. Nu îmi pare rău de individul, nu-mi era de loc simpatic, dar politețea îmi cerea să-l caut. Dăm de Jean, un fost coleg de serviciu, şi stăm de vorbă cu el, ne promite şi el un tur, dar nu se ţine nici el de cuvânt. Primesc în schimb, în fiecare seară telefoane de la foști colegi de serviciu emigrați după Revoluție, şi zilnic, telefoane de la Dan, fostul meu coleg de liceu stabilit la Toronto. El îmi propune să vin să-l văd, dar programul nu-mi permite o astfel de escapadă. Dan mă învaţă o mică şmecherie pentru a nu cheltui cu telefoanele: taxa inversă - collect call. Dai la operator îi spui numărul şi el îl întreabă dacă acceptă taxă inversă.

La vizita în laboratorul de la Chalk River unde s-a dezvoltat reactorul CANDU un fizician canadian mă întreabă surprinzător de Mihai Vasilescu, care a fost aici la bursă în 1974! Și a lăsat amintiri foarte bune!

Din nou Ottawa

Râul Ottawa

Plecăm din Pembroke vineri după amiază. Revenim la Ottawa şi tragem la același hotel Citadel. Costel şi Lucica ne invită la ei la un grătar sau barbeque, ca pe aici. Costel îmi promite că mă așteaptă o surpriză, eu îl caut în cartea de telefon pe un prieten Moli, emigrat recent şi stabilit şi el la Ottawa şi Costel mucalit îmi spune să încerc. Surpriza este chiar Moli, care vine şi el la chef. Mai vine şi Viorel, fratele lui Costel, emigrat şi el recent. Moli a venit cu o sticlă de Chivas Regal unul din cele mai bune scotch-uri. Marin, săracul, a făcut o infecţie şi nu bea alcool. Luci ne povesteşte cum se aprovizionează de la francezi şi nişte portughezi care oferă mâncare mai pe gustul nostru. Cu gusturile canadienilor poţi avea surprize: cârnaţi dulci de exemplu. A doua zi de dimineața facem un tur al oraşului Ottawa.

Ne oprim într-o clădire ultramodernă unde se află un ansamblu - mall. Cumpărăm vederi şi le scriem imediat şi le şi expediem. Toate astea la un vânzător indian. Reușesc să-mi uit aparatul foto. Noroc cu Marin care, înger păzitor îmi reaminteşte că l-am uitat. Alerg repede înapoi şi-l recuperez. Nimeni nu se uită la un automatic simpluţ cum aveam eu.

Oprim la o farmacie şi întreb de un medicament, pe care m-a rugat un coleg să-l cumpăr. Farmacistul negru îmi explică că nu poate să-mi dea un astfel de medicament decât dacă am recomandarea unui medic din Ontario. Ulterior experienţa se repetă şi în SUA. Medicamentul îl procură un alt coleg, fugit în America care-l transmite prietenului Mircea Șelariu din Germania. Medicamentul ajunge în final la Timișoara, de unde colegul îl recuperează, uitând să-mi mulțumească. 

Parlamentul Canadei

Vizităm clădirile clasice ale Parlamentului canadian. Fac o poză reginei Victoria şi ne facem o poză în faţa Parlamentului. Trag o poză şi a Monumentului Eroilor Canadieni căzuți în războaiele din ultimul secol. Remarc placa dedicată celor morți în războiul Coreei, exotic pentru mine, crescut în comunism şi îndopat cu propaganda agresiunii americane, când adevărul era că cei din Nord, comuniștii, agresaseră Sudul. Rezultatele se văd acum când cei din nord se mănâncă între ei de foame datorită comunismului. Facem o vizită cu Costel şi Luci prin piaţa din Ottawa. Remarc cum nişte coreenii cumpără picioare de porc, adidaşi. Se pare că pentru ei sunt delicatesă. Ne reîntoarcem la hotel.

Ne îmbarcăm pentru aeroportul Dorwal din Montreal. Ajungem la aeroport după vreo oră jumate. Din păcate nu mă întâlnesc cu niște amici din Montreal cu care speram să mă văd pe aeroport. Costel uitase să-i sune. Marin îşi schimbă dolarii canadieni în dolari americani. Eu nu fac acest lucru şi bine fac, sfătuit şi de Igor, un amic sloven. Îi voi schimba în Paris direct în franci. Ne facem formalitățile de intrare în Statele Unite, direct din aeroportul canadian. Relațiile dintre cele două țări sunt speciale. Remarc cu plăcere că unul dintre funcționari remarcă, după ce mă aude: “În fine unul care vorbeşte engleză”. Încerc să dau un telefon unui văr al unui prieten din România. Pentru asta folosesc moneda standard de un sfert de dolar, telefonul se încăpăţânează să-mi arate că trebuie să bag 3, 25Cd$. Paradoxuri ale reţelelor telefonice, poate că telefonul respectiv este pe altă reţea şi cu toate că sunt în Montreal acest număr contează ca interurban. Excedat apelez la collect call. Domnul are probleme fiind vorbitor doar de franceză cu operatoarea vorbitoare de engleză şi acceptă în final. Primește mesajul vărului lui şi îmi urează călătorie plăcută. Ne îmbarcăm prin burduf întru-un American Airlines.