Din nou despre Mircea Vulcănescu

Citesc de obicei ediţia online a Observatorului Cultural. Citind un articol din ediţia din această săptămână, care apare vinerea, mă uit şi observ în subsolul paginii un articol referitor la Mircea Vulcănescu apărut în ediţia precedentă a hebdomadarului cultural  aici.

Este un articol scris de Gabriel Andreescu despre reacţiile generate despre acest caz pus în circulaţie de intervenţiile nefericite ale Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel din România.

După mine articolul este o analiză destul de pertinentă a acestui caz apărut în consecinţa legii privind interzicerea acţiunilor de promovare a unor mesaje cu caracter fascist.

Intervenţia lui Florian viza schimba numele lui Mircea Vulcănescu, dat unui liceu tehnologic bucureştean. Aceste intervenţii au generat reacţii în lumea intelectuală românească. De fapt intervenţiile nefericite ale lui Florian vizează personalitatea lui Mircea Vulcănescu, dar şi a lui Vintilă Horia, singurul român premiat cu premiul Goncourt!

Acum eu mă întreb de ce oare sunt vizate aceste nume? Vintilă Horia este un scriitor important al exilului românesc şi ar trebui să devină un nume canonic în literatura contemporană.

Mircea Vulcănescu este un mare intelectual, sociolog, filosof, economist, dar şi demnitar al Guvernului Antonescu, este adevărat, dar de rangul doi, subsecretar de stat la Finanţe şi victimă a închisorilor comuniste. Despre acest intelectual se subliniază că nu a avut atitudini antisemite.

Mircea Vulcănescu, dar şi Vintilă Horia au fost judecaţi de tribunale postbelice în România pe calea comunizării şi  valabilitatea acestor judecăţi a fost aprig contestată după 1990, ba chiar unii au fost reabilitaţi, inclusiv ministrul de finanţe, superiorul lui Vulcănescu!

Cum se poate explica această îndârjire?

Păi una ar fi ipocrizia acestui individ, Alexandru Florian. Nu îndrăzneşte să conteste numele lui Mircea Eliade, au fost demersuri la începutul lui 90, unele s-au lămurit altele nu, dar personalitatea copleşitoare a acestui mare intelectual român l-o fi făcut să ezite. Şi Eliade fusese o personalitatea afiliată antisemitei mişcări legionare. la fel de notorie a fost afilierea lui Constantin Noica la aceeaşi mişcare. Dar dacă s-ar fi luat de Noica ar fi sărit în sus, Gabriel Liiceanu şi deh, Liiceanu este un tip influent, cu Humanitas în spate şi mai este şi Andrei Pleşu! Nu merge care va să zică!

Cel mai mult m-au iritat însă intervenţiile de pe forumul articolului, care tind să-i dea dreptate acţiunii netrebnice a lui Alexandru Florian. Şi argumentele sunt circumstanţiale sau nu sunt în chestie.

Aflu astfel despre Radu Florian că a fost supravieţuitor al pogromului de la Iaşi. Bun! Dar tatăl lui Alexandru a fost un profesor de marxism leninism la Universitatea Bucureşti, chiar dacă după spusa lui Manolescu, cam caustic ironică, întărită de una din forumiste, excelent profesor de marxism leninism.

Este doctrina care a cauzat milioane de victime inocente ale sistemului comunist având asemănări cu criminala ideologie nazistă, vezi filmul Cekistul pe care l-am comentat pe blog aici. Şi nu-i vorba de tată aici, ci de fiu, fost şi el un obscur propagandist pecere. 

Eu înţeleg anumite sensibilităţi ale unora privind perioada respectivă de prigoană antisemită, dar toată afacerea pare, cum spune şi Andreescu ranchiuna unui fost comunist, care are boală pe cei din respectiva perioadă, băgaţi la grămadă ca vinovaţi pentru cele întâmplate atunci. 

Şi astfel de acţiuni  nu pot declanşa decât reacţii antisemite spune Andreescu, un om care nu poate fi bănuit de antisemitism.  

Cum să vezi atunci în oglindă pe Sadoveanu, unul din cele mai rele exemple de adaptare la comunism, care a semant ca demintar comunist condamnări la moarte a unor eroi anticomunişti, bucurându-se de toate onorurile, cu viaţă de aristocrat în vremea proletcultului şi pe care nimeni nu se gândeşte să-i schimbe numele de la licee, sau să-l scoată din literatură.