Am remarcat câteva chestiuni interesante extrase din ultimul număr al României Literare, nr. 45. Ioan Aurel Pop face într-un articol un interesant studiu asupra formei afirmative DA în limba română. El își amintește că bunica lui din Câmpia Clujului nu folosea această formulare ci ie, sau e. Și eu crescut verile în zona Sibiului îi auzeam pe oameni spunând ia, cam influență de la sași. În toate documentele din limba română dintre 1500 până la 1800 nu apare, prima oară este consemnată de Iancul Văcărescu după 1800. Ardelenii și-au însușit această formula afirmativă abia după Reîntregirea de la 1 Decembrie 1918. Cercetând arhive și documente de epocă, Pop trage concluzia că Da este o formulă însușită de români din contactul cu rușii, care din secolul XVIII și XIX desfășoară în Țările Române numeroase invazii și ocupații. Culmea că prima oară este folosită în Țara Românească, respectiv Oltenia unde au fost mulți voluntari pandurii înrolați în armata rusă să lupte împotriva Imperiului Otoman. Afirmativul DA este un împrumut recent de secol XIX din limba rusă!
Tot în România Literară profesorul Mihai Zamfir se miră de sindicatele profesorilor. În România de azi sindicatele menite să apere interesele muncitorilor în confruntarea cu patronii nu mai se aud. În Marea Britanie, partidul sindicatelor muncitorești este Partidul Laburist - al Muncii, în Germania este o puternică mișcare sindicală a muncitorilor industriali. Mai există un sindicat la Uzina Dacia, cea mai mare întreprindere, dar sindicatul negociază direct cu patronatul și nu au legătură cu restul mișcării sindicale. La noi federațiile sindicale, foarte vocale sunt ale profesorilor, ale polițiștilor, ale asistenților medicali, deci nicio legătură cu sindicalismul industrial. Concluzia lui Mihai Zamfir este că sindicatele profesorilor sunt niște afaceri a foștilor politruci sindicali cureaua de transmisie către partid, adică PCR , care în lipsă de altceva au inventat aceste sindicate. Grevele nu sunt ale profesorilor care sunt preocupați să învețe pe copii și adolescenți, ci ale acestor sindicate fantomă unde exact leneșii din învățământ sunt foarte vocali.
Mihai Frățilă, episcopul greco catolic al Bucureștiului evocă pe mama mare. Este cea care l-a educat să fie politicos să respecte pe cei din jur. Și eu am beneficiat de educația mătușii mele tușa Oană de vârsta mamei mari a lui Frățilă, femei din vremea când respectul față de ceilalți avea mare valoare în Ardeal! Este ceea ce lipsește foarte pregnant în educația noastră.
La fel și Cosmin Popa în Conferințele Dilema de al Baia Mare încearcă să explice de ce această nostalgie mincinoasă despre minunata lume veche din vremea lui Ceaușescu supraviețuiește. O lovitură pentru aceste resentimente față de realitatea de azi ar fi înfrângerea Rusiei care duce un război hibrid contra Occidentului, a României.
În perioada care a trecut am participat la mai multe concerte și am văzut o piesă de teatru la Davila.
Primul a fost IN MY VILLAGE SYMPHONIC cu Luiza Zan și Orchestra Simfonică a Filarmonicii Pitești, un concert cu o artistă de jazz având în distribuție:
Dirijor / Andrei Petrache


