Prima ştiucă de pe Argeş

Pentru că mă tot băteau unii la cap că se prinde ştiucă în parcu' lu' Pendiuc sau mai bine zis parcul Zăvoi, cel nou în stânga podului de pe Argeş, când mergi spre şoseaua veche. Mi-am luat lansetă şi toate dotările de linguriţe şi twistere şi am plecat spre parc. 

În prealabil m-am oprit să beau un Heineken la draft cu Radu Vişinescu.

Şi am ajuns pe la 1 p.m. în parc! Era ceva lume cam rară, dar erau tineri la plimbare, mame cu cărucioare, etc. Nu erau însă pescari. Am sat cam vreo 2 ore pe râu, este permis pescuitul la ştiucă cu momeli artificiale. Mi-am pus un twister cu un peşte verde electric şi mi-am încercat norocul. Între două tufe de arin am observat că parcă s-a prins de ceva, am şi văzut ştiuca, dar nu s-a agăţat. Am continuat, n-au mai fost trăsături, am pus apoi linguroiul meu argintiu, şi tot n-au reacţionat!  

După o oră şi ceva m-am întors în locul cu pricina, între arini şi la a treia aruncare a reapărut animalul, care s-a agăţat de data asta. Am luptat un pic cu ea, lucru care m-a făcut să pierd peştişorul verde din twister şi când am pus-o pe mal se desprinsese şi din cârlig! Era o mârliţă cam între o juma de kil şi un kil! Am făcut senzaţie cu ea, doi muncitori în trecere mi-au admirat-o, o căuta unul la dinţi.

O vedeţi! 

N-am oprit-o că era mică şi aveam ordin strict de la Adriana: catch and release!

Ştiuca mărită

Poză cu mine fără ştiucă că n-a încăput în obiectiv

Aşa că mârliţa a aterizat înapoi în Argeş!

Când am plecat la 3 p.m. era inflaţie de pescari unii pe o pneumatică, la păpuriş, alţii cu bicicletele, doi erau pe pod, dar ştiuci nu prea!

tot eu încercând să pozez lanseta

Aceeaşi tentativă nereuşită

Matematica şi comunismul

Chiar dacă pare cam ciudat, acestea sunt cele două subiecte principale ale Dilemei vechi.

În primul rând interviul luat de Mircea Vasilescu profesorului Radu Gologan ne spune că mai există speranţă în România. 

Radu Gologan este profesor de matematică la Facultatea de Calculatoare din Universitatea Politehnica Bucureşti şi coordonatorul lotului olimpicilor la matematică din România. Interviul debordează de optimism şi încredere. Domnul Gologan crede că suntem un popor cu calităţi deosebite de matematicieni, glumind că fuga în păduri la raidurile năvălitorilor ne arăta calităţi de buni geometri ca să găsim drumul cel mai scurt spre refugiu.

Radu Gologan este în contact cu unii dintre cei mai inteligenţi tineri români, cred că este o plăcere să lucrezi aceşti adolescenţi pe care se bat cele mai bune universităţi din lume şi remarcă faptul că situaţia s-a îmbunătăţit în ultimii 20 de ani creându-se o adevărată emulaţie şi datorită  şi efectului de prestigiu al unora care determină înrolarea altor studenţi români la aceste universităţi. Mărturiseşte că o fostă olimpică, vizează reîntoarcerea în ţară şi implicarea în politică. Bine ar fi! Oricum oamenii care se pricep la matematică sunt dotaţi cu o inteligenţă superioară şi un bun simţ ascuţit!

Domnul Gologan lucrează cu tinerii din anul I de la calculatoare văzând în ochii lor strălucirea inteligenţei iscoditoare. 

Acest interviu mi-a trezit nostalgiile de olimpic modest, de nivel maxim regional în vremea liceului. Nu am avut sclipirea care să mă facă un mare matematician, eram însă mânat de o mare ambiţie şi matematica îmi plăcea, ocupa un loc central în preocupările mele. Am reuşit să fiu premiat de Gazeta Matematică, reuşeam să rezolv zeci de probleme una după alta şi să apar la rubrica de rezolvitor cu câte 30 de probleme succesive. Am obţinut note maxime la admiterea la facultate şi examenele de matematici din anul I şi II. Prin 75 m-am înscris la Matematică la fefe, dar am renunţat şi cam asta este istoria mea cu matematicile superioare, mi-au mai trebuit să-mi reamintesc la doctorat de diferenţiale pentru ecuaţiile de conservare de moment, energie şi masă.  

Al doilea subiect este dosarul comunismului pe înţelesul celor tineri. 

Este destul de clar că majoritatea tinerilor nu prea înţeleg cum mergeau treburile atunci, am remarcat abundenţa de Robespierri care judecă pe cei din generaţia mea sau mai vârstnici pentru compromisuri, slăbiciuni şi frică. Este simplu, mai ales dacă n-ai trăit vremurile alea!

M-am născut în comunism şi am petrecut 40 de ani de viaţă în acest sistem, ca membru al lagărului socialist.

În anii siniştri ai obsedantului deceniu eram prea mic ca să percep încrâncenarea respectivă. Îmi amintesc doar că eram trimis de mama la coadă la pâine pe cartelă, cei mai tineri ţin minte doar sfârşitul anilor 80, cu restricţii de distribuţie, eu i-am prins şi pe cele din anii 50. Oricum perioada şcolii de început m-a făcut un irepresibil comunist în miniatură, eram pionier fruntaş, am parcurs toate treptele până la demnitatea de preşedinte de unitate, şeful pionierilor pe şcoală. Aşa că am ajuns printr-a 6-a într-o tabără de pionieri fruntaşi la Timişul de Sus. Am întâlnit acolo pe unii care fuseseră în tabere prin străinătate, la mitologicul Artek,  din Crimeea unde s-a dus în locul meu o fetiţă, fiică de colonel care, ulterior, mi-a fost colegă de liceu. Nici eu, nici ea nu am mai deţinut mari demnităţi la UTM, ulterior UTC. Participam doar la şedinţe, unde un dobitoc, devenit ca şi mine deja membru al acestei organizaţii din şcoala primară îi întreba pe neofiţi care este organul central al UTM? Era Scînteia Tineretului! În liceu, comunismul meu copilăresc a început să crape pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, din cauza lecturilor, citeam orice, cu lăcomie, de Europa Liberă, auzită la ţară, la unchii şi mătuşile mele care audiau doar acest post. Crăpătura definitivă şi dispariţia iluziilor s-a petrecut la 19 ani, în 1968, la invazia ruşilor în Cehoslovacia, când am făcut pentru prima dată politică cu tata, atunci când acesta a venit de la lucru negru de supărare din cauza acestei ştiri.

În studenţie comunismul era ultima mea grijă, eram tânăr, alergam după gagici, ascultam muzică rock şi mă munceam să-mi procur blugi. 

Am primit casă la mutarea în Piteşti şi primul lucru care mi l-am luat a fost aparatul cu tranzistori Electronica de la părinţi cărora le-am lăsat un aparat de radio italian, cumpărat de la mare. Aparatul acela era ombilicul meu cu lumea civilizată!

Comunismul m-a lovit în plex prin insistenţele perverse ale securistului de intreprindere, preocupat, cică de sabotorii şi diversioniştii care voiau să distrugă marile realizări ale clasei muncitoare, dar de fapt să-mi facă dojană că umblam la Bibioteca Americană, sau insistent ca să nu mă încurc cu oarece curve, care nu sunt şi turnătoare la acest organism patriotic. Toate astea m-au umplut de o ură neîmpăcată faţă de acest sistem de represiune, care în plus îmi bloca orice tentativă de a pleca la vreo bursă. O să mi se replice, păi n-ai fost şi tu plecat la nişte ieşiri, cam scurte, de o săptămână, în URSS şi în Cehoslovacia? Sau de ce nu plecai în excursii în străinătate? În excursiile în care voiam eu, adică în Occident nu mă lăsau! Oricum cea mai utilă deplasare pentru a mă lămuri complet în privinţa comunismului a fost cea din URSS. Era în 1977 chiar în prejma aniversării Marii Revoluţii din Octombrie, sărbătorită în 7 noiembrie!!!???? Am ajuns pe Volga, la Dimitrovgrad, lângă Simbirsk, numit şi Ulianovsk după marele Lenin, născut acolo! Era deja iarnă, pe la sfârşitul lui octombrie ninsese. Am intrat în nişte magazine alimentare şi am exclamat ca Ţopescu: Gool! Nu se găsea nimic! Era nişte ulei şi ceva muştar. Am zis în sinea mea că în România nu se poate aşa ceva, dar am trăit realitatea asta cu vârf şi îndesat în anii '80.

Cine a putut dintre prietenii şi colegii de serviciu şi şi-au luat lumea-n cap. Eu ajungeam să înjur aproape pe faţă regimul, de m-a turnat careva, spre sfârşit, prin  '89 şi secretarul de partid m-a avertizat că a aflat securitatea şi dacă nu mă liniştesc schimbă ei foaia! Atât, nu sunt vreun martir şi nici vreun revoltat pe faţă care să fi avut probleme. Securiştii ştiau că aparatul meu de radio se aude de la colţul străzii unde era blocul de garsoniere în care stăteam, dar m-au lăsat în pace. Pentru a te lua la şuturi, bocanci şi box cu săculeţul de nisip trebuia să te revolţi public şi asta era greu, ne era frică la toţi!

Mă ia râsul şi mă enervez când aud  tot felul de profeţi post mortem care ştiau cu precizie că se duce dracu' comunismul în România. Ceauşescu părea imuabil şi veşnic! Când în vara şi toamna lui '89 vedeam cum se prăbuşesc pe lângă noi regimurile comuniste, exclamam cu necaz că nu mai avem unde merge în excursiile plănuite de soacra mea, care fusese în RDG şi plănuia să o repete. Şi s-a produs minunea şi s-a prăbuşit Ceauşescu şi cu el comunismul.  

Cei care vorbesc de loviluţie şi lovitură de stat sunt nişte cretini, înseamnă că nu înţeleg ce-i aia Revoluţie! Culmea că printre aceştia sunt unii dintre cei care au profitat din plin de capitalismul revenit în patria noastră, evident prin stipendii de stat sau de la nişte fraieri din Occident, care-i cred fără să cerceteze.

Şi m-am răzbunat şi eu şi am plecat prin toată Europa, ca să văd marile galerii de artă şi capodoperele de arhitectură ale umanităţii şi să mă bucur că sunt european. Am avut destui prieteni care m-au primit şi găzduit şi le mulţumesc!

Am avut norocul să trec Oceanul de 5 ori să văd şi să admir ceea ce poate realiza munca în libertate şi credinţă.

Iar când aud pe vreunul că regretă comunismul îmi vine să-l strâng de gât! Imbecilul îşi aduce aminte cum stătea el degeaba, mai fura câte ceva de la serviciul în care se făcea că munceşte, că era mai tânăr şi-n putere să mai umbla pe la femei, uitând complet animalitatea în care-l adusese statul la cozi, lipsurile, frigul din casă, lumina întreruptă şi televiziunea de două ore. 

Ăsta a fost comunismul meu, spus pe înţelesul tuturora! Sper!