Germania

Dosarul Dilemei vechi pe săptămâna aceasta este dedicat Germaniei.

Trăim acum în epoca cvasi-dominaţiei totale asupra Europei de către Germania. Aşa că era necesar să apară un astfel de dosar.

Este un dosar despre economia germană şi despre starul politic al perioadei, Angela Merkel. Doamna Merkel reîncarnează genul de femeie din politică ilustrat cu strălucire de Maggie Thatcher, nu eronat cum un neica jurnalist a ortografiat-o.

Sunt foarte dezamăgit de contribuţiile lui Colintineanu, tânărul arivist din galeria de rastignaci utecişti de care sunt sătul din tinereţe. El vrea să facă o descriere a sistemului politic german şi nu se documentează cu atenţie, este extrem de superficial în tratarea unei asemenea teme serioase. La fel, Petre Iancu, jurnalist DW habar n-are că ramura aceasta specială care este domeniul de competenţă ştiinţifică a doamnei Merkel se cheamă chimie fizică şi nu fizică chimică, că doar fizica poate elucida chestiuni speciale din chimie. Ambii care au strălucit prin acuzele cu puciul de anul trecut, amestecă cu nerozie tema cu obsesiile lor băsiste! În subiect rămâne doar doamna Alina Mungiu Pippidi, care se distanţează corect de realităţile româneşti şi reuşeşte să marcheze diferenţele româno-germane.

Criza declanşată în 2008 în Europa a impus Germania ca lider. Germania care este cea mai mare ţară europeană ca populaţie şi ca forţă economică a devenit forţa principală a politicii Uniunii Europene. De faptul a fost împinsă de un motiv extrem de raţional, apărarea monedei Euro, pentru care renunţaseră la trufaşa şi stabila Marcă germană. Împrumuturile făcute Greciei sunt determinate de aceste politici ca şi cererea de o politică austeră a statului. Este paradoxal, nu Grecia a dat faliment, ci statul grec. Grecia a rămas o destinaţie de vacanţă extrem de reuşită, cu preţuri bune, au apărut şi casele de marcat peste tot şi cu un stil de servicii care mă îndeamnă să revin acolo tot timpul.

Pe de altă parte este clar că politicile de austeritate trebuiau aplicate creator funcţie de specificul naţional.  La noi aplicarea mecanică şi necritică a declanşat imense frustrări şi au prăbuşit guvernarea lui Băsescu, similar s-au întâmplat lucruri asemenea în Ungaria, Bulgaria, Portugalia, Spania, Italia.

Între timp şi politicile promovate de Angela Merkel au avut nuanţări, este clar că trebuie sprijinit consumul şi găsite mijloace de dezvoltare şi investiţii. Contrar opiniilor pedeliste şi băsesciene, nu investiţiile statului trebuie mărite, ele măresc corupţia, ci acelea pe care nu le coordonează statul, IMM, etc. 

În continuare economia germană exportă mult şi inteligent, toţi gherţoii, maneliştii şi interlopii autohtoni călăresc maşini germane, semn de prosperitate şi pentru liber profesioniştii americani, by the way prietenul newyorkez Valeriu are un BMW (biemdablîiu), ei spun la celebra maşină sport porş!

Unii prieteni au criticat sistemul universitar german care ar fi în urmă. Germania are o mare problemă ca toate celelalte ţări, savanţii de top migrează în SUA, iar la universităţile germane este bariera lingvistică, germana este o limbă dificilă, însă sunt şi acolo şcoli cu predare în engleză, probabil alma mater a doamnei Pippidi, Hertie School of Governance. 

Germania a reuşit să se dezbare de monştrii trecutului care au bântuit-o şi trebuie să-şi ocupe locul important în lume şi mai ales în Europa.

Pentru mine Germania a fost primul loc unde am ajuns, după Revoluţie în Vest. Şi azi îmi amintesc de prima doză de Coca Cola băută la 5 dimineaţa în Hauptbahnhof Nuremberg în septembrie 1990!

Am beneficiat de generozitatea germană din plin, am fost prezent la Conferinţele Nucleare Germane din 1995 (a fost altcineva să prezinte lucrarea), 1997, 1999, 2001, 2003 şi 2004. Organizatorii mi-au acoperit toate cheltuielile, transport, cazare, diurnă şi taxa de participare. Pe baza lucrărilor prezentate acolo mi-am făcut teza de doctorat! Şi organizatorii erau extrem de parcimonioşi, mi-au admis lucrări în anii fără soţ, dar şi 2003 şi 2004. Astfel am reuşit să cunosc câteva oraşe germane: Aachen, Karlsruhe, Dresda, Berlin şi Dusseldorf. Cunosc bine peisajul german din tren, era mijlocul meu de deplasare. Se circulă rapid şi confortabil, dar cu viteză mai mare în Austria şi mult mai repede şi precis în Franţa. Mă umple de frustrare peisajul german, nu vezi pământ lăsat de pârloagă, ciulini mărăcini, ai impresia că şi tufele de pe câmp sunt aranjate tunse. Germania este ţara pădurilor, ăsta a fost şocul contactului vizual cu Germania când mă aşteptam să văd, petrochimii, reşiţe şi hunedoare. Regiunea industrială (industrial gewerbe) a periferiilor unui oraş este plină de hale moderne, cum vedem acum în zona de la intrarea pe Autostrada Piteşti.  

Oraşele care m-au impresionat extraordinar a fost Dresda barocă, cumva unică în Europa şi Rotenburg, oraşul cetate de pe Romantik Strasse, văzut anul acesta.

De Germania mă leagă şi prietenia lui Mircea, care m-a invitat mereu până în 2002 când s-au scos vizele ca să mă plimb împreună cu Adriana prin toată Europa. 

Germania este ţara lui Moş Crăciun, aşa prin 1991 venind de la o conferinţă la Strasbourg, m-am oprit la Mircea care locuieşte pe splendida vale a Neckarului, pe lângă Heidelberg. Mircea mi-a dat 100 DM şi am cumpărat cadourile pentru Moş Crăciunul românesc, uzurpat decenii comuniste de Moş Gerilă. Am umplut o geantă pe care o mai am şi azi cred că avea 15-20 de kile!

Din cauza şocului german din 1990 m-am hotărât să învăţ nemţeşte, am rudimente elementare doar!

Germania este o ţară fără oameni săraci, cum remarca Puiu, stabilit din 1990 în Germania. 

Sper ca în viitor şi România să capete semne de prosperitate, măcar că unele din cele mai frumoase peisaje din România transilvană  sunt împodobite de urmele civilizaţie germane a saşilor de acum 800 de ani şi a şvabilor de acum 300 de ani din Banat!

Revederea cu Valeriu

Adriana şi Valeriu

Ieri, 14 noiembrie, la mine, în Piteşti a trecut prietenul Valeriu.

A avut ocazia să ne vadă apartamentul şi locul de unde ne conversăm pe Skype.

 

Cornel şi Valeriu

Valeriu era cu nepotul său, Cristi, tânăr medic stomatolog, reveneau de la Sibiu şi aşa am avut ocazia să-l invit pe la noi. 

S-au oprit, au băut nişte apă, am făcut poze şi am pornit împreună spre Bucureşti. Valeriu s-a dus la nepot să se schimbe iar noi am mers la hotel. 

Pe la 6.30 seara ne-am reîntâlnit în faţă la restaurantul lui Dinescu, Lacrimi şi sfinţi! A sosit şi prietenul nostru comun, Cornel. Eu îi sfătuisem şi Valeriu era foarte curios să vadă cum este la poetul întreprinzător.

Aici am avut o surpriză neplăcută. Trebuia să ne facem rezervare, aşa că am prins o masă până pe la 8.30. 

Totuşi, a fost timp pentru testa oferta dineseciană.

Eu am sfătuit pentru Brigada diverse - momiţe la tigaie cu ciuperci, Valeriu a mai dorit antreu cu icre de ştiucă, şi zacuscă de la Calafat. Toate foarte bune!

Vinul a fost o surpriză neplăcută, Merlotul era rece şi gustul nu era cum îl ştiam, doar Crâmpoşia Adrianei avea gustul bun de vin vechi, din vremea dacilor, scăpat de filoxeră. 

Cornel a refuzat să mînânce, a luat doar o Plăcintă sinceră de mere.

Adriana a optat pentru Porc de frontieră, Valeriu pentru Ficat de raţă oloagă, eu pentru Cârnaţi acordaţi cu varză călită. Adriana şi Valeriu s-au ospătat cu Salată de chef lung din varză murată cu seminţe. 

Am făcut schimb de produse şi nu ne-a părut rău, mâncarea a fost bună! 

Puteţi constata şi din micul meu videoclip:

Cu Vali la Lacrimi şi sfinţi

 http://youtu.be/BurPGwoHNVs

N-am stat mult şi când să terminăm ne-a abordat lăutarii cârciumii

Vali cu lăutarul

 http://youtu.be/BFEfwau0Yh8

Dar lucrurile bun ţin puţin şi aşa că a trebuit să părăsim restaurantul pentru că veneau rezervările.

Am pornit astfel prin zona veche plină de localuri care mai de care mai mişto. Dar căutam un club cu muzică de jazz. Am tot hoinărit, am ajuns la unul recomdat de Cristi, căutând pe internet. Am dat greu de Big Mamou, care s-a dovedit o speluncă rău mirositoare unde se zicea că doar sâmbătă este jazz. Aşa este că am renunţat şi ne-am oprit la Glasgow pub şi am luat ceva şi am mai stat de vorbă, Cornel ne-a părăsit repede. şi noi am părăsit locul pe la 10 seara şi ceva ne-am despărţit de Valeriu la Intercontinental sperând să ne revedem.

Despre Valeriu pot spune că este cel mai bun prieten al meu. Ne cunoaştem de mult din vremea studenţiei. A fost a apropiere instantanee la cămin, aveam preocupări culturale comune, vedeam spectacole comune, frecventam împreună BCS unde l-am dus la cabinetul de stampe şi la albumele de tablouri. Mergeam la cursul de cultură cinematografică susţinut la Casa Studenţilor de Manuela Gheorghiu, ulterior Cernat. Aici s-a copt în mintea lui tentativa eşuată să facă regie de film. El mi-a revelat muzica simfonică, era un pasionat, a fost la primul concert al lui Celibidache din  România cu Orchestra Simfonică din Stockholm. O colegă de studenţie şi de grupă şi-l amintea tot timpul cu o carte ţinută sub braţ şi ciocul negru fluturându-i în vânt!

Culmea că la mare n-am mers în timpul studenţiei, ci după, când frecventam Doi Mai, unde el cunoştea cam pe toţi pontifii. El fusese coleg în Craiova cu Petre, şi amândoi erau mari crai, aveau succes nebun la femei, chestie care mă umplea de oftică! 

Prin anul 4 ni s-a alăturat Cornel, care a devenit nedespărţit de Valeriu, s-au hotărât să-şi ia camera cu chirie şi au avut multe aventuri şi întâmplări hazlii sau mai puţin. Cu Cornel mă văd periodic mi-a dat cărţi poliţiste. Atunci cînd ajung la Politehnică  ne vedem câteva minute, lucrează la fosta APACA.

Pe pozele de la căsătoria civilă din 1981 îmi scrise: "revedere în 1991 la Los Angeles". A greşit puţin, pentru că ne-a revăzut de abia în 1995 la ...New York. Pentru că lui Valeriu i-a intrat ideea să-şi ia lumea în cap şi a reuşit! În 1986 ajungea la New York. Stă în Manhattan chiar în vârful nordic al insulei. Am reuşit să mai ajung de încă două ori la New York şi am stat odată la el şi mi-am cumpărat aparatul foto cu care fac poze acum şi am ajuns ultima oară în 2008 când am fost la cluburi de jazz din Midtown, dar şi la blues în Greenwich Village. 

Petre a emigrat şi el în Germania şi nu i-am mai dat de urmă.

De câte ori Valeriu ajunge prin România ne revedem. În maşină îmi mărturisea că are un sentiment ciudat aici, pentru că toată lumea vorbeşte româneşte!

Stând aseară de vorbă am trecut în revistă diversele cunoştinţe feminine.Valeriu nu-şi mai amintea de una din iubitele sale, care s-a combinat cu apoi cu altcineva şi a dat naştere unuia din vedetele media a unei din cele mai cunoscute televiziuni româneşti. Eu mi-l amintesc în 1972 în căruciorul împins de maică-sa. Ce vremuri!

La mare, mai ales la Doi Mai trăiam o cvasilibertate totală cu băuturi, femei şi joie de vivre.

Am avut mult noroc, noi copiii de la începutul anilor 60 şi tinerii din mijlocul acestui deceniu, cum comentam aseară cu Cornel. Comunismul românesc devenise atunci o puşcărie veselă, după sinistrul deceniu al anilor 50, a fost perioada unei efervescenţe culturale, spectacolele de atunci ale lui Ciulei, sau Pintilie au rămas referinţe, era vremea lui Caragiu, Moraru, Dinică, dar şi al tinerilor Ogăşanu, Caramitru, Pittiş. 

Valeriu şi-a păstrat aerul lui buimac şi confuz de om picat din cer. Adriana resimte o grămadă de frustrări când Valeriu afişează acest aer de om picat din Lună! 

În pofida acestei aparenţe, Valeriu a muncit din greu şi a reuşit să aibă o situaţie onorabilă la New York şi să fie generos cu amicii când revine acasă!