Dragostea pentru matematică

Un articol scris de Andrei Manolescu în Dilema veche mi-au stârnit nostalgia.

Acum, că o să scriu despre asta, unii răutăcioşi vor remarca că mi-au murit lăudătorii!

Dragostea pentru matematică mi-a fost trezită în primul an de liceu. În şcoala generală eram printre cei buni la toate, neavând o aplecare specială pentru matematică. 

Probabil eram atras mult mai tare de literatură, citisem cărţile de la Biblioteca Palatului Pionierilor din Ploieşti, am câştigat şi un concurs de povestitor cu o schiţă de Emil Gârleanu.  

Cam slabă era biblioteca pionierilor, am citit cărţi sovietice în special, care m-au îndoctrinat şi a trebuit să treacă ceva timp să mă dezbar de anumite credinţe.

Cărţile şi filmele copilăriei mele erau înţesate de eroi sovietici din revoluţia din octombrie aniversată pe 7 noiembrie, de războiul civil al bolşevicilor buni cu albii răi şi de eroii marelui război de apărarea patriei, cum spuneau sovieticii agresiunea nazistă din Al Doilea Război Mondial. Retrospectiv, mă umple de scârbă amintirea atitudinilor proletcultiste din acele pseudo-westernuri cu revoluţionari bolşevici care scuipau pe cultură şi o batjocoreau după minţile lor înecate în votcă.

Dar să revin la matematică!

Primul şoc l-am suferit la ora de matematică de debut din prima clasă de liceu la I.L. Caragiale, cu profesorul Onofraş. Era un celebru profesor al anilor 60-80, fumător pasionat, cred că fuma şi în timpul orei?! Tocmai poposise la noi în oraş, transferat de prin Moldova. Ne-a dat o lucrare cu o fracţie complicată la care am luat 4! Chestiunea asta m-a umplut de nervi şi ambiţie. Profesorul Onofraş nu a adăstat mai mult de câteva lecţii şi ne-a părăsit pentru celălalt liceu concurent, A Toma (ulterior Mihai Viteazu). A venit un profesor tânăr, Lungulescu şi am devenit cel mai bun elev al clasei la matematică. Tot cu un 4 m-a blagoslovit profesoara de Geografie şi am devenit astfel cel mai bun la Geografie, mi-a şi şters nota 4 şi mi-a pus 10!

Am devenit un pasionat rezolvitor de probleme la Gazeta Matematică. Pasiunea asta m-a ţinut în toată vremea liceului şi am luat şi un premiu al Gazetei Matematice! Cea mai mare satisfacţie era să pot rezolva la rând zeci de probleme. Gazeta Matematică publica numele rezolvitorilor şi eu am avut satisfacţia să fiu notat doar cu două numere cu cratimă între ele, prima şi ultima problemă!

În schimb abilităţile mele se limitau la etapa locală a Olimpiadei de Matematică. Mă poticneam la etapa regională unde problemele cereau o imaginaţie pe care nu am avut-o! Aşa că nu am ajuns niciodată în decursul celor patru ani de liceu la etapa naţională a olimpiadei. 

Din clasa a X-a m-am mutat la clasa de aristocraţi ai liceului, a X-a A, curs real. Aristocraţii erau cei mai buni elevi la matematică şi mai era încă o condiţie, să fii la Engleză avansaţi. Norocul a fost că la Şcoala Generală nr. 1, din apropierea Gării de Sud se studia şi Engleza din a 6-a şi cu această limbă a fost dragoste la prima vedere! Aici în clasă mai erau cel puţin doi trei elevi cu care mă puteam măsura la abilităţi matematice. Aveam şi un profesor de excepţie, pe Ion Grigore, care prefera să lucreze cu vârfurile în domeniu.  

Ambiţiile şi plăcerea pentru matematică mi-au dat ocazia să intru primul la Energetică, la secţia nou înfiinţată de Centrale Nucleare Electrice! Analiza Matematică a însemnat 10 - 10 pentru mine, iar la faimosul O. Sacter, din vremea adolescenţei mele de la Gazeta Matematică am luat doar 8!

Însă dacă m-a impresionat un profesor de matematică a fost cel cu care am făcut Matematici Speciale în anul doi. Se numea Gheorghe Şabac. Se spunea că matematicienii au o atracţie specială pentru alcool. Ei bine!  domnul Şabac se mai odihnea în cretă câteodată şi se scuza pentru oboseală. Atunci parcă lecţiile lui erau şi mai deosebite şi mai cu har expuse. Ce era însă extraordinar cu cursurile profesorului Şabac era că erau absolut independente! Puteai lipsi la cursuri anterioare. Cursul pe care-l audiai nu avea nevoie decât de noţiunile de bază ale matematicii. Nu am mai avut ocazia de asemenea lecţii, în care să nu fi obligat să apelezi la noţiuni atât de seci cum sunt cele de matematică.

O altă amintire despre matematică o am de la cursul de automatizări din anul 5. La examen mi-a căzut o demonstraţie care privea folosirea transformărilor conforme pentru stabilitatea sistemelor automate. Era vorba de o curbă în formă de melc care trecea prin mai multe sectoare. Atunci când am susţinut examenul am reuşit în fine să înţeleg demonstraţia, la curs am trecut peste ea superficial!

În activitatea de cercetare pe care am desfăşurat-o ulterior matematica a fost o constantă. Însă matematicile superioare, ecuaţiile diferenţiale ale conservării energiei, masei şi momentului le rezolvam cu ajutorul  programelor de computer. Pentru datele de intrare ce trebuiau furnizate programelor trebuia să apelez doar la matematici simple, de bază. 

Şi norocul a fost că apăruse calculatorul, care înlocuit rigla de calcul, cu care am făcut cunoştinţă la Rezistenţa Materialelor.

Ea devenea magică în mâna profesorului de Turbine Grecu, care cred că era mai rapid decât calculatoarele de buzunar ulterioare.

Pentru cei mai mulţi matematica s-a rezumat la calculul salariului sau acum a pensiei. 

Pentru mine a fost o preocupare   constantă, dar nu mai sunt sigur că ştiu matematica din vremea studenţiei.