Public recenzia
acestei cărţi în blogul meu politic pentru că această carte este de memorii
politice.
Sunt anii romantici, denumiţi aşa de Gabriela Adameşteanu anii
90 în care ea şi-a desfăşurat o intensă activitate jurnalistică în calitate de
redactor şef al revistei 22.
În primul rând
Gabriela Adameşteanu este o mare prozatoare. A fost surpriza după ce am citit Dimineaţa pierdută, cartea care
a pus-o în raftul I al literaturi române. Apoi această impresie mi-a fost
consolidată de ultimul ei roman Provizorat,
pe care am cumpărat-o chiar când a fost lansată de autoare la Piteşti.
Pentru că autoarea
este legată prin copilărie şi adolescenţă de acest oraş.
Este o carte care
rememorează anii aceia de început ai democraţiei româneşti de după Revoluţia
din Decembrie 89, ani pe care unii îi neagă, dar care au fost cei mai
interesanţi şi furtunoşi ani. Unii au crezut cu tărie în schimbarea democratică
a ţării, alţii au profitat de libertate şi au devenit bogaţi, alţi celebrii în
politică şi alţii bogaţi de pe urma ei.
Gabriela Adameşteanu
rememorează istoria fabuloasă a familiei sale. Fraţii tatălui ei, profesor de
istorie, transferat de la Târgu Ocna la Piteşti după foametea din Moldova din
46 sunt personaje memorabile şi deosebite.
Tatăl Gabrielei este
fiul preotului Adameşteanu din Toporu, Teleorman cu 11 fraţi. Ce este
excepţional la această familie este faptul că toţi au urmat studii universitare
şi cariere de mare prestigiu.
Fratele Dinu
Adameşteanu a devenit un mare şi renumit arheolog în Italia.
Cornel, a fost medic
militar cu studii la Paris, Viena şi Germania apoi chirurg la Târgu Jiu, dar
cariera i-a fost retezată de acuze şi puşcărie politică murind în închisoare.
Alt frate Oiţă(Ion)
Adameşteanu a fost unul din marii profesori de patologie medicală veterinară,
dat afară de la Bucureşti, încheind cariera universitară la Cluj.
Destinul acestei
familii arată că în condiţiile grele, sărăciei interbelice, oameni de la ţară
ambiţioşi puteau face o cariere de merit, care a fost însă distruse sau
perturbate de comunism.
Gabriela Adameşteanu
îl evocă pe Paul Goma cel care a lansat-o în literatură, un om foarte curajos,
romancier de succes în Occident, dar om dificil care a reuşit să-şi pună în cap
toţi prietenii. Apoi doamna Adameşteanu evocă primul ei stagiu în Occident la
Iowa University unde a fost colegă cu Mircea Cărtărescu, alt romancier extrem
de important astăzi.
Dar majoritatea
cărţii se ocupă de activitatea ei în anii 90 la revista 22. Este şi o privire
din interior a GDS (ghedese cum spunea adversarii) cu grupurile de putere cu
influenţe în politica liberală a opoziţiei în anii 90 şi în partidele istorice.
Este evocat pe larg
şi Emil Constantinescu lider al Alianţei Civice. Invitată de el în Maramureş la
începutul anului 1990 era cât pe ce să sufere un accident care să-i
primejduiască viaţa de pe urma căruia a avut mult de suferit. Este şi o
descriere a mandatului său a felului cum se schimbă oamenii în contact cu
sferele înalte ale puterii. Imaginea despre regimul Emil Constantinescu este
pozitiv în ansamblul prin angajamentul ferm spre NATO şi UE, subliniind
adversitatea acelor intelectuali din GDS care îi neagă acum meritele şi cărora
le-au fost gâdilate vanităţile de preşedintele Băsescu, devenind suporterii lui
necondiţionaţi., alţii spun că şi interesaţi prin diverse avantaje
materiale.
Aceşti ghedesişti au
reuşit să o îndepărteze de la conducerea revistei 22 în 2005 când revista a
virat definitiv în sprijinul lui Traian Băsescu. Acel moment a fost pentru mine
renunţarea la abonamentul acestei reviste care devenise excesiv de partizană.
Mărturisesc că
revista 22 a fost prima care mi-a publicat diverse opinii politice.
Ceea ce subliniază
Gabriele Adameşteanu este ataşamentul său necondiţionat pentru valorile
liberale promovate de opoziţia anticomunistă a anilor 90. Privind însă
retrospectiv ea constată că multe lucruri apar mult mai nuanţate acum la 25
la 20 de ani trecuţi de atunci.
Eu nu regret niciun
moment trăit atunci în vâltoarea angajării politice, fără niciun profit deşi am
fost adesea acuzat de unii care au profitat cu obrăznicie şi neruşinare de
oportunităţi fără a avea calităţi intelectuale sau manageriale, dar care i-au
lansat în cariere politice extrem de profitabile. Cred că a fost cea mai
interesantă Românie, când timpul trecea cu o viteză incredibilă, comparabil cu
vremea comunismului, sau chiar cu perioada actuală când viaţa politică s-a mai
aşezat, chiar dacă DNA face acum agenda actualităţii politice.
Ceea ce m-a fermecat
de la început este forţa sa evocativă, calitatea prozei Gabrielei Adameşteanu
care o defineşte ca unul din cei mai importanţi scriitori români de azi.
Draga Joe,
RăspundețiȘtergereVad ca vrei, ca deobicei, un comentariu. Am sa-ti trimit si eu unul cam curios, si desigur ultra-rezumativ, caci altfel ar fi multe de spus.
Pe la inceputul anilor '70 m-am inprietenit pe plaja de nudisti de la 2 Mai cu poetul Dan Laurentiu (ca si cu multi alti scriitori, critici, artisti), si o serie de ani buni am pastrat o prietenie "rarefiata" dar constanta. Subiectele noastre de discutie nu erau niciodata politice. Eu, desigur, nu prea agream Luceafarul, fara sa i-o fi spus vreodata, iar el, natural, era clei in probleme nucleare. Dar Arta, asta e ceva universal. Pe vremea aceea ma ocupam intens de fotografia stereo de peisaj (diapozitive stereo de 2x6X6), publicand si la Romania Pitoreasca (in mono, desigur). Locuiam intr-un apartament din Drumul Taberei si, intr-o buna dupa-amiaza m-am pomenit la usa cu Dan insotit de Ileana Malancioiu si Gabriela Adamesteanu! I-am poftit inauntru si, insotiti de niste pahare de votka ne-am delectat ascultand muzica de pe discurile mele si vizionand diapozitive stereo. Pe Dan il am si acum intr-unul, privind prin stereoscop incantat. Din pacate, am neglijat sa iau si unul cu toata lumea prezenta. Sotia lui nu era cu ei in acea seara. Cand s-a innoptat, Dan m-a invitat sa mergem cu totii la Sosea, la Casa Scriitorilor. Uitandu-ma insa la starea lui de ebrietate, am refuzat politicos dar cu regret, desigur. Vremuri, vremuri ... Era cam prin 1975. Dar relatia cu Dan Laurentiu a continuat multi ani dupa aceea, pana spre Revolutie cand, dupa IRNE, eram din nou in Bucuresti, in vila din Tocilescu, dovada ca oameni plasati pe platforme si traiectorii diferite pot sa gaseasca zone comune si placute de comunicare! Vassy