O idee care ne suceşte minţile

În această carte sunt cuprinse trei eseuri despre comunism scrise de trei esesişti români despre comunism.

Primul este scris de Andrei Pleşu şi se adresează tinerilor la Şcoala de Vară organizată de Muzeul de la Sighet.

Al doilea aparţine lui Gabriel Liiceanu dar este completat de opinii privindu-l pe el faţă cu comunismul.

Ultimul este scris de Horia Roman Patapievici şi se adrsează unui public din străinătate. Face o analiză a comunismului românesc. Porneşte de la premize corecte dar ajunge la concluzii greşite, cum că ortodoxia şi stăpânirea străină ne face obligatoriu ticăloşi adaptaţi comunismului de care nu ne putem dezbăra. Îl contrazic pentru că şi măreaţa Franţă s-a comportat absolut penibil sub ocupaţia nazistă cu colaboratori şi turnători nemernici. Şi cehii, popor influenţat de etica germană sunt hoţi şi mincinoşi, într-un fel cum nu sunt de exemplu ungurii mult mai corecţi şi oneşti.

Dar nu despre cartea publicată de Liiceanu la Humanitas vreau să scriu eu. Ci despre mine şi comunism.

M-am născut în 1949 în perioada declanşării celei mei teribile represiuni comuniste împotriva românilor. Când s-a prăbuşit comunismul în 1989 aveam deja 40 de ani.

Familia mea a avut noroc şi nu-mi amintesc ca unii dintre cei apropiaţi să fie victimele represiunii comuniste. Viaţa în anii 50 a stat sub semnul penuriei postbelice, cu nimic mai prejos decât penuria anilor 80. Eram responsabilul cozii la pâine pe cartelă. La celelalte cozi pentru alimente era responsabilă mama, dar eu stăteam la cozile de la pâine. Pâine era neagră, doar pe la începutul anilor 60 a apărut franzela. Acum aflăm, culmea că pâinea albă nu-i bună ci pâinea neagră este sănătoasă.

Odată intrat la şcoală a început şi îndoctrinarea. Am avut două avantaje, învăţam bine şi aveam origine sănătoasă, tata era muncitor şi aşa am parcurs toate etapele din ierarhia pionierilor ajungând şeful pionierilor din şcoala primară adică preşedinte de unitate! Pe această bază mi s-a promis că ajung în raiul comunist la pionierilor la Artek, în Crimeea. Nu am ajuns, a fost o pionieră al cărei tată era colonel şi mi-a fost colegă la liceu. Locul cel mai potrivit pentru îndoctrinare era Palatul Pionierilor din  Ploieşti unde am devenit un cititor fanatic al tuturor cărţilor din Biblioteca acestui aşezământ cărţi predominant sovietice, cu aventuri din vremea revoluţiei din octombrie din 7 noiembrie, un fel de westernuri bolşevice cu Bătălie în marş de Galina Nikolaeva, Garda Roşie de Fadeev şi alte mizerii bolşevice. Rememorez  şedinţele de îndoctrinare de la Palat unde o activistă gheboasă ne povestea transpusă despre Nadejda Krupskaia, tovarăşa de viaţă a lui Lenin şi cum tovarăşii sovietici îi recomandau să ţină pâine cumpărată învelită în Pravda nu în mâna goală. La şcoală îmi amintesc cum în clasa a V-a am rupt paginile din manualul de limba română unde erau paginile din romanele lui Petru Dumitriu despre sabotorii anticomuniştii din Pasărea furtunii, Dumitriu tocmai fugise din România. Ai mei nu îndrăzneau să facă cu mine politică, tata era un om păţit, se înscrisese la comunişti în 1945, dar în 1948 l-au depistat că fusese în listele de legionari şi a fost norocos că era muncitor şi l-au ameninţat dar nu a cunoscut deliciul lipsit de noroc al puşcăriei comuniste. Dar asta am aflat-o mult mai târziu.

Dezintoxicarea comunistă s-a produs în liceu. Colegul meu de bancă, Vasiel Georgescu era mare fan al americanilor, a ajuns profesor de engleză şi el a jucat un rol important în trezirea mea doctrinară. Dar probabil cel mai important rol l-au avut profesorii excepţionali de la Liceul I.L. Caragiale, mai ales doamna profesoară de limba româna Natalia Boncu. Am ajuns să fiu la curent cu curentele moderne şi contemporane din literatura internaţională. Pe de altă parte s-au revalorificat clasicii literaturii române, în primul rând Titu Maiorescu. Un rol important l-a jucat şi postul de radio Europa Liberă ascultat la ţară la unchiul Gheorghe la Aluniş, la rudele tatei şi la Avrig, în Ardealul săsesc, la verişoara Măriuca. Cu ea purtam în copilăria îndoctrinată comunist discuţii despre avantajele gospodăriei colective şi ea îmi replica extrem de acid cum o să stăm cu polonicul la brâu ca să mâncăm la cazanul colectivei. Am putut constata cu anii cum s-a degradat în sens negativ nivelul de trai în România cum Ardealul s-a egalizat cu sudul muntenesc.

Şocul minciunii comuniste l-am trăit în 21 august 1968 când ruşii au invadat Cehoslovacia. Orice iluzie comunistă s-a terminat. Studenţia a fost un continuă luptă cu minciuna comunistă. Era epoca liberalizării în România, toţi deveniserăm suporteri necondiţionaţi ai occidentalizării şi ai americanilor, imbecilii activişti urau muzica rock a lui Phoenix şi a Lui Sideral sau Olimpic 64, formaţiile care practicau rockul progresiv. Phoenix au inventat etnic rockul dar au dispărut în Occident în 1977.

Iluzia liberalizării s-a terminat brusc în 1971 cu Tezele din iulie când Ceauşescu a adoptat drumul coreean al comunismului.

Norocul meu a fost că mi-am iubit profesia şi am practicat-o cu plăcere, am fost martorul implicat al unor realizări profesionale deosebite şi am putut să fac ceea ce mă interesa, fără interferenţe ideologice.

Mi-am construit alături de prieteni o viaţă proprie care ignora realitatea care a devenit din ce în ce mai cenuşie şi mai stresanta în anii 80, datorită lipsurilor. Am devenit dependent de Europa Liberă care se auzea de la mine din colţul străzii cum mi-a zis odată cineva. Era singurul contact cu lumea reală, politică şi culturală. Singura frustrare a fost că nu am putut merge la burse în occident cum reuşiseră alţi colegi. Atunci am înţeles importanţa dosarului de securitate care la mine mă făcea necalificabil şi de aceea am prins o ură viscerală faţă de securitate care a încercat să se insinueze în viaţa mea privată. Unii spuneau că am o gură mare şi spartă care ar fi contribuit la dosar. Am făcut compromisul jenant de a deveni membru de partid în 1983, dar am rămas un paria din punct de vedere al dosarului. Nu m-a interesat de loc după aceea să am acces la dosarul meu de securitate, nu de alta dar nu doream să am surprize din partea unor prieteni şi colegi în care am avut încredere şi am în continuare.

Pentru mine Revoluţia din Decembrie 1989 a însemnat chiar un moment fundamental care a schimbat complet situaţia.  Mă amuză cum unii şi azi sunt dezamăgiţi că România de acum nu-i ceea ce îşi imaginau ei la începuturile din 1989-1990, sunt orbiţi de propriile iluzii şi lipsiţi de realism.

Am putut  călători în Occident fără restricţie, am avut contacte profesionale utile şi am avut ocazia să prezint rezultate onorabile obişnuite în domeniul meu profesional consemnate în reviste de top care m-au ajutat să devin la bătrâneţe doctor în inginerie.

Niciodată nu-i prea târziu!

Mă bucur extraordinar de prăbuşirea acestei minciuni atroce care a fost comunismul.

Şi mă gândesc că nu prea am întâlnit indivizi care să creadă cu adevărat în această iluzie care suceşte mintea, poate activista cocoşată din copilărie, sau activistul din anii 80, care când rostea Ceauşescu i se umplea gura, ajuns din lăcătuş doctor în istorie şi cu care sunt vecin de bloc şi observ cum se gârboveşte şi degradează în singurătate.