Jurnal de sărbători

 

Eu, Andrei Licareț și Radu Chișu

Acum în ianuarie sunt două sărbători naționale, Ziua Culturii Naționale și Unirea Principatelor.

Ziua Culturii Naționale este de dată recentă, instituită la inițiativa răposatului Eugen Simion pe data de 15 ianuarie, ziua de naștere a lui Mihai Eminescu. Este o zi în care ne amintim că există o cultură națională, o literatură națională. Am citit opinia lui Cărtărescu expusă de profesorul Horia Corcheș în Dilema veche că literatura română predată în școală, este cu autori prăfuiți, că lipsesc autorii vii din literatură română. Corcheș agreează cu anumite nuanțe opiniei lui Cărtărescu. Eu îmi amintesc de lecțiile de literatură ale doamnei Boncu din clasa a X-a când erau predați scriitorii clasici. Asupra lui Eminescu am zăbovit cred că cel puțin o lună. Erau lecții de literatură lipsite de formalismul predării, erau incitante și deschise. Nu știu dacă există o modalitate în a preda literatura română care să trezească interesul elevilor, dar dacă profesorii de literatura română iubesc literatura română știu să o facă interesantă și incitantă și pentru generațiile de elevi din secolul XXI.  Și că am vorbit Cărtărescu, mă pregătesc să citesc ultimul lui roman, Teodoros, lansat cu multă pompă de curând. Este un roman cu subiect istoric despre un personaj fictiv, un tânăr amintit din scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri, că ar fi fost o slugă țigan la curtea lui Ghica din Ghergani. Apropo, se poate vedea și din tren clădirea conacului lui Ghica. Acest Teodoros ar fi ajuns după multe aventuri împărat al Etiopiei! Ei bine, am citit cronica la acest roman scrisă în România Literară de către Răzvan Voncu. Și opinia sa este tranșant negativă. Pare a fi un roman istoric scris la maniera Principelui lui Eugen Barbu, care nu ar fi însă un defect, că are caracter de roman picaresc. Dar sunt multe erori în roman, că ar fi scris la repezeală. Și că autorul nu se mai regăsește după ultima parte din  Orbitor.  Chiar dacă opinia lui Voncu este negativă, față de alți care arată mult entuziasm, eu îmi doresc să citesc romanul care ar aduce și cu Toate pânzele sus. 

 

A doua sărbătoare importantă a lunii ianuarie este 24 Ianuarie Ziua Unirii. Este ziua când s-a consfințit Unirea celor două principate Moldova și Țara Românească într-un singur stat care se va numi România! Îmi amintesc cu precizie când s-a serbat Unirea prima dată. Era 24 Ianuarie 1959 când se serbau 100 de ani de la Unire. Era unul din primele semne de independență față de jugul bolșevic. Pentru că Unirea s-a făcut în pofida intereselor Rusiei, care își dorea acapararea Principatelor, dar Rusia tocmai suferise înfrângerea în Războiul Crimeii și Napoleon al III-lea sprijinea formarea unui stat cu populație latină în estul Europei. Napoleon al III-lea ar binemerita un bulevard în București. Mă enervează mereu că unii vorbesc de Unirea mică, față de presupusa Unirea mare din 1918. Aceasta este Unirea, în 1918 s-a întâmplat Întregirea României, cum de altfel se numește și Războiul de Întregire dus de armatele Române între 1916-1918. 

 

Aceste sărbători sunt menite să șteargă amintirea jenantă a sărbătorilor sinistre din ianuarie înainte de decembrie 1989, când se aniversau zilele de naștere a dictatorului și a nevestei lui și făceau această lună să fie și mai tristă. 

 

Dosarul Dilemei vechi este despre artă&scandal. Este vorba printre altele și despre acțiunile unor deranjați mintali care mâzgălesc tablouri celebre, e drept doar sticla de protecție. Ei ar lupta împotriva folosirii combustibililor fosili. Cred că se găsesc alte mijloace mai inteligente de protest. Dar ce pretenții să ai de la niște imbecili, care trăiesc în confortul dat de acești combustibili și nu realizează că fără acești combustibili deocamdată am ajunge la viața din preistorie. Mai este și cancel culture, sau woke care periclitează libertatea de exprimare în universitățile americane și britanice introducând o nouă cenzură. Dacă n-au experimentat pe pielea lor libertatea de exprimare din comunism care ducea la pușcărie? Și nu trebuie să fii orb să vezi când în statele totalitare și autoritare precum Rusia, China sau Turcia libertatea de exprimare te duce din nou la pușcărie. Este trist când se nasc discuții precum cea a bustului lui Mircea Vulcănescu. Și Andrei Pleșu aduce în discuție prezența idioților utili care ridicau în slăvi comunismul lui Lenin și Stalin și nu suferă nicio consecință acum.

Sever Voinescu are o marotă, Klaus Iohannis și își dă cu presupusul privind viitorul lui după 2024. Acum orice s-a spune Iohannis are o personalitate puternică, față de ceilalți lideri politici de partid, fie de la putere, fie din opoziție. Că această coaliție poate avea consecințe nefaste pentru PNL, în primul rând este responsabilitatea liderilor acestui partid. Eu în locul lui Voinescu nu mi-aș face griji pentru viitorul lui Iohannis, comparat cu idolul acestuia Băsescu care a ajuns acum un turnător la securitate. Trist final politic. 

 

Am terminat al doilea roman de Jonathan Coe, Middle England despre Brexit, am mai citit și ultimul roman Robert Ludlum's Jason Bourne  Bourne Sacrifice pe care-l voi comenta. 

Am văzut un serial Echo 3 despre răpirea unei cercetătoare americance în Columbia de facțiuni de extremă stângă, care o duc în Venezuela comunistă. Totul este rău și greșit în acest serial, acești luptători cu iluzii imposibile, ipocrizia și ticăloșia unor lideri stângiști venezueleni, dar și sindromul Stockholm de care suferă eroina răpită.

 

Ieri am avut parte de un program special la Filarmonica Pitești.

În deschidere au evoluat pianistul Andrei Licareț și violonistul Radu Chișu în Concertul pentru vioară, pian și orchestra în re minor MWV O4 de Felix Mendelssohn acompaniați de orchestra Filarmonicii Pitești condusă de Constantin Grigore. Concert scris de compozitor în adolescență, la 13 ani. Soliștii au oferit și un bis tot de Mendelssohn Cântec fără cuvinte. În parte a doua am audiat Simfonia nr. 1 în sol minor op. 13 de Ceaikovski. O seara minunata de muzică!

 

Sper să trezesc interesul cititorilor mei.