Cutremure, patriotism și un pic de istorie

Subiectul acestei săptămâni au fost cutremurele, cel devastator din Turcia și Siria care numără deja peste 45000 de victime. Am văzut un oraș turcesc care parcă suferise un bombardament nimicitor, cam toate clădirile erau la pământ. Dar cutremure au fost și în România într-un  loc care nu era cunoscut în Oltenia de nord, în Gorj în zilele de 13, 14 februarie. Despre primul nu prea am informații, dar al doilea a avut loc pe la 15.15 exact când urmăream o discuție la televizor despre cutremurul precedent.  Culmea că l-am simțit la Pitești. Stăteam pe canapea și am avut senzația că aceasta se mișcă cu toate că alte mobile nu au dat semne de vibrație. Adriana stătea în picioare și nu a simțit nimic. Confirmarea a venit imediat la televizor, un cutremur de 5,7 în epicentru care s-a simțit serios în Târgu Jiu, cu hornuri prăbușite și țigle căzute de pe casele vechi cum ar fi fost primăria. Toți se întreabă dacă nu este și efectul celor două cutremure devastatoare din Turcia, dar specialiștii ezită să se pronunțe. Ca de obicei după acest eveniment apar discuți cvasi isterice, mai ales în București care a suferit cutremurul devastator din 1977 și unde se află multe clădiri din perioada interbelică cu risc de prăbușire.  Deosebirea dintre cutremurele din Turcia și cele din România este că undele seismice sunt orizontale în Turcia cu efect de forfecare al clădirilor, pe când în România dominanta este verticală cu efecte nu așa de devastatoare. cele din Vrancea sunt de adâncime de 100 - 150 de km, pe când aceste din Turcia și Gorj au fost de suprafață, mult mai periculoase.

O problemă de mare sensibilitate și delicată azi, în condițiile războiului declanșat de Rusia împotriva Ucrainei este patriotismul. Patriotismul a fost batjocorit, deformat. Iată ce spunea Paul Goma în 1985: "Cu ceea ce au rămas românii, după ce Nicolae Ceaușescu a confiscat românismul. Doar cu ochii. Ca să plângă.". Când Mircea Martin a pus acum puțin timp problema patriotismului în Observator cultural a fost imediat apostrofat. De către cine? De către progresiști! Dacă la alții progresiștii au probleme cu drepturile femeilor, al LJBQT, cu rasismul, la noi aceștia duc o luptă continuă cu istoria recentă a României. În primele zile după 1990 s-a pus problema recuperării marilor intelectuali interbelici, primul a fost Mircea Eliade. Și imediat au apărut dezvăluiri despre trecutul lui deocheat. Dar lupta cu personalități era pre grea și deocheată ca să mă repet, așa că progresiștii de primă instanță nu au avut curaj să atace pe Noica, maestrul unor personalități prea influente precum Andrei Pleșu sau Gabriel Liiceanu. La fel a fost și cu Emil Cioran tradus și publicat integral la Humanitas. Aș că acești progresiști, de fapt niște jagardele cu nostalgii comuniste au atacat personalități cu mai mică pondere intelectuală sau culturală.

Și așa a fost atacat Vintilă Horia, singurul român care a luat premiul Goncourt în 1960 pentru Dumnezeu s-a născut în exil în franceză, evident. Vintilă Horia a fost un om de dreapta, exclus din diplomație de exact de guvernarea legionară Antonescu Sima. Apoi văd că este o continuă discuție despre personalitatea lui Mircea Vulcănescu. El a fost condamnat pentru că a fost secretar de stat la Finanțe în guvernul Antonescu și a avut grijă ca tot ce cumpăra Germania nazistă să fie plătit în aur, care de altfel a fost jefuit ca despăgubiri de bolșevicii ruși invadatori. Este paradoxal că Gheron Netta, ministrul de Finanțe al lui Antonescu, evreu de origine!  a fost exonerat de procesul făcut de comuniști, de autoritățile judecătorești din România post 1990, pe când subalternul Vulcănescu nu!  Vulcănescu a murit ca un martir în pușcăriile comuniste salvând viața altui deținut. La fel alt fost deținut Petre Țuțea, un geniu filosofic oral, prieten cu Cioran, care și-a nenorocit sănătatea în pușcăriile comuniste a fost și el luat la ochi cum am mai scris. Au ce au progresiștii noștri, lupi în blană de oaie cu cei care au umplut pușcăriile comuniste.

Nu am nimic de zis ca istoria recentă a marilor intelectuali români să fie cunoscută, să fie cunoscute și ororile la care au făcut parte românii în trecutul război mondial să fie devoalate, dar de aici până la punerea unor la index este cale lungă. Ce facem? Redenumim bulevardul Eliade în Iosif Chișinevschi, și strada Constantin Noica în Petre Borilă? Scriu astea și influențat și de lectura lui Horia Roman Patapievici care discută despre Adam Michnik care proclamă patriotismul polonez și aș spune și eroismul acestui popor exemplar ca primordial. Iar nouă ne este rușine de patriotismul românesc? Și vorbim de eroismul românesc rămâne exemplar comportamentul soldatului român în Marele Război de Întregire care a rezista și respins ofensiva germană din Moldova din 1917, aceasta rămânând neocupată. Ce exemplu de patriotism al unor români în covârșitoare majoritate analfabeți, dar conduși de ofițeri în rezervă învățători și profesori însuflețiți de elan patriotic.

Aș mai scrie despre cărți, citesc Despre viață, destin & nostalgie a lui Horia Roman Patapievici care cuprinde articole și eseuri ale unuia din cei mai importanți scriitor de după Revoluție. Am citit și articole scrise de Paul Goma și adunate într-un volum, din care am citat deja.

Am citit dosarul din Dilema veche despre Biblioteci. Este locul care m-a fascinat după ce am învățat să citesc. Prima bibliotecă publică a fost cea de la Palatul Pionierilor din Ploiești. Am devorat mica bibliotecă și în liceu am trecut la cea Regională Ploiești. La sala de lectură a acestei biblioteci am pregătit examenele din studenție, era mai potrivit decât la București la cămin. Sala rămânea deschisă până târziu în noapte și mulți studenți ploieșteni erau clienți acestei săli de lectură. În studenție mi-am cultivat plăcerea pentru pictură și studii despre film la Biblioteca Centrală de Stat. Apoi mi-am construit o bibliotecă personală, mai ales după 1989, parte din ea se află acum la Muzeul Brătianu de la Florica.

Am vizionat o comedie relaxantă cu Jennifer Lopez, Shotgun Wedding, cam trecută doamna pentru măritiș.

Surpriza a fost cele două seriale scandinave: Advokaten și Bellow the surface. Sunt realizate meseriaș, cu încărcătură emoțională puternică și cu doi actori care joacă în ambele seriale. Am să mă mai ocup de ele!

Joi seară am avut invitată la Filarmonica Pitești pe Ozana Barabancea. Ea vine dinspre canto, jazz, dar în această seară a fost în postura inedită de dirijor de orchestră. Ozana Barabancea era echipată cu o rochie argintie ca o armură medievală și o pălăriuță gen derbiul Ascot! Au fost câteva piese de muzică simfonică: Uvertura Carmen, superbul Intermezzo din Cavaleria Rusticana, Annen Polka de Strauss, Valsul nr 2 al lui Șostakovici, cu finalul Radetzki Marsch. A cântat și fiica pianistă Gloria Barabancea: Momentul muzical de Kirculescu tema de la Teleenciclopedia și Studiul nr. 8 de Skriabin. Am audiat și frumoase piese de muzică ușoară care cultivă patriotismul și românismul ceea ce este mai mult decât necesar în aceste vremuri tulburi cu război la graniță. Ca să vorbim din nou despre patriotism și simțire românească.