Ploieşti, oraşul meu de baştină

Wilfried Lang

Nu aş fi scris aceste rânduri dacă prietenul meu, Radu V. nu m-ar fi sunat să-mi spună să urmăresc Ora Regelui la TVR1. 

Aici Wilfried Lang, un neamţ cu inimă de român evoca România anilor '30 şi în special oraşul meu de baştină şi al lui, se pare, Ploieşti!

Opinia lui Lang este superlativă a acelui oraş pe care el îl ştia şi pe care eu l-am prins în transformările date de comunism.

Mircea Ş. ştie bine de ce este un om simpatic Wilfried Lang! Lang vorbeşte româna literară, cum ne spunea profesorul Simache cu triunghiul limbii literare româneşti, unde în centru se afla inevitabil Ploieştiul, că avea diaconul Coresi o vie la Bucov!

Sunt foarte mândru că sunt ploieştean, aici mi-am făcut şcoala şi m-am definit intelectual. Liceul meu, numit azi Colegiul Naţional I. L. Caragiale, de fapt Petru şi Pavel, aşezat la începutul Bulevardului a fost bombardat şi s-a mutat în localul liceului Comercial de pe Oilor, unde îl găsim şi azi şi unde am fost şi eu elev între 1964-1967. 

Şcoala primară era în fundul curţii mele, la Generală 1, pe C.A. Rosetti, ulterior Jdanov, azi Bobâlna. Săream peste magazie ca să joc fotbal în curtea şcolii cu copaci mari cu un stejar imens. Eu am stat pe strada Costache Conache, poet de începuturi, redenumită de comunişti Babeuf, primul comunist francez, azi Pictor Petre Negulescu! Prin amabilitatea vecinului meu Mihai P. am nişte poze cu casa părintească unde au înflorit pomii. Strada mea se învecinează paralel cu Ana Ipătescu, fostă Petre Cinta, primar ploieştean de la început de secol XX,  pe care se află spitalul Şuler.

Wilfried Lang are dreptate, oraşul meu are câteva monumente demne de admiraţie, care amintesc de perioada de glorie interbelică a oraşului petrolului care era Ploieştiul. 

Au rămas superbele clădiri Art Deco ale Halei Centrale ansamblul unitar cu Catedrala Sfântului Ioan, despărţită de comuniştii printr-un bloc de 9 etaje şi clădirile de mari şi mai mici burghezi interbelici ale bulevardului, cât şi clădirile  frumoase şi impunătoare ale liceelor ploieştene, cu fosta clădire a liceului Petru şi Pavel transformat în Liceul Industrial de Chimie, ulterior liceul A. Toma şi azi Colegiul Naţional  Mihai Viteazul, având corpul dinspre Bulevard refăcut în stil sovietic.

În Ploieşti s-a făcut şcoală bună şi bănuiesc că şi azi se întâmplă acest lucru.

Şi repet, sunt tare mândru că sunt ploieştean!

Despre plagiat

Vreau să lămuresc câteva lucruri privind noţiunile de plagiat, copiat, furt intelectual.

Temerea mea este că majoritatea celor care se exprimă pe acest subiect nu au trăit şi experimentat cum este să scrii un articol, care să fie acceptat la o revistă de prestigiu, clasificată ISI, sau cum este să faci un curs universitar. Mie mi-a luat un an ca să finalizez un model cu care am validat nişte experimente, pe care l-am folosit apoi în teza de doctorat. 

Degueldre, responsabilul belgian de la EMRS m-a umplut de năduf când mi-a verificat şi răsverificat lucrarea care am prezentat-o la Strasbourg în 2005, a trebuit să documentez toate afirmaţiile mele care îi păreau neclare sau controversate. La fel s-a întâmplat cu lucrarea la acelaşi EMRS în 2006, care este o creaţie comună, dar la care am lucrat de mi-au sărit capacele. Sunt mândru de ea, este o lucrare foarte apreciate de colegi care lucrează în Canada. 

Şi apropo', Degueldre este colecţionar de artă cu galerist la Viena şi-mi cerea să-i fac rost de ponturi pentru lucrări ale lui Christo, evident confunda Bulgaria cu România! I-am zis de Brancusi şi m-a întrebat dacă sunt ceva lucrări de-ale lui de vânzare!

În adevărul de week end Nicolae Manolescu îşi expune experienţa proprie, pornind de la cartea lui Umberto Eco "Cum se face o teză de licenţă“. De notat,

pentru cei neinformaţi, că Nicolae Manolescu a avut o întreagă odisee cu teza sa de doctorat, respinsă iniţial pe motive politice şi de politică literară, care a devenit carte, Contradicţia lui Maiorescu. 

Manolescu are tot creditul să se exprime de spre acest subiect, având în vedere   creaţia sa literară, este de departe cel mai important critic literar postbelic şi mai are şi o experienţă didactică de 50 de ani! 

Ei bine, pe forumul acestuia se exprimă tot felul de proşti, de partizani politici, tentaţi să citească articolul lui Manolescu cu referinţe justificative exclusiv la Victor Ponta şi plagiatul său. 

Ei bine, Manolescu subliniază care sunt principiile care fac dintre o teză, o lucrare o creaţie onestă. 

Sunt destui care se trezesc scriind! Şi asta nu-i face originali! 

Plagiatul a devenit un instrument politic de îngropat adversarii! Sună precum cretiniile practicate la Hollywood când nişte nimeni contestă pe mari creatori că ei erau cu ideile de film, or fi fost, dar cei care l-au făcut contează! 

Tezele de licenţă doctorat contează dacă ai măcar două trei idei originale, proprii pe care te-ai zbătut să le clarifici. Asta o scriu şi pentru a da o replică lui Cristian Ducu în Dilema veche care se dă expert în etică intelectuală. Când faci un doctorat ai un îndrumător şi să nu te miri că el îţi foloseşte ideile. Dacă eşti creativ promovezi ulterior idei noi, concepte originale. Mi se pare o mizerie din partea doctorandului să acuze profesorul că l-a plagiat, sună ca dracu'! 

Chestiunea devine critică atunci când scrii un curs, pentru el trebuie să culegi informaţii ca să faci cursul tău util studenţilor, calitatea cursului tău depinde de felul cum ai prezentat informaţiile, care sunt publice, dacă ţi-ai prezentat sursele şi dacă ai reuşit să îi provoci pe studenţi să gândească şi să fie creativi! 

Şi eu m-am documentat .... cu internetul pentru acest articol, ca să-mi verific acurateţea informaţiilor!

Şi ca să folosesc un exemplu celebru, ce ne facem cu Evangheliile sinoptice, sunt ele plagiate?