Din nou despre învăţământ

Am citit articolul lui Liviu Ornea din Observator Cultural despre plagiat şi am auzit la radio opiniile unei recrutoare de personal şi asta m-a determinat să reacţionez. 

Liviu Ornea are dreptate când vorbeşte despre plagiat în mediul academic, problemă foarte gravă, dar opiniile sale sunt foarte clar deformate de partizanate politice. Şi el şi-ar dori ca Procuratura să fie şi instituţie de constatare a plagiatului!? Ori în România am mari semne de întrebare dacă Justiţia este în stare să facă justiţie, mai degrabă produce nedreptate!

La fel cu Ornea, cred că o lucrare de licenţă trebuie să marcheze faptul că un student a reuşit să asimileze materiile fundamentale necesare pentru exercitarea unei profesii învăţate pe parcursul a 3-4 ani.  Acest lucru este valabil şi pentru învăţământul umanist şi al ştiinţelor sociale şi juridice. Deci a cere creativitate în aceste lucrări mi se pare şi mie exagerat. 

Cred că nici măcar studenţii de la Electronică nu pot să finalizeze un dispozitiv care cere materiale şi componente speciale. 

Probabil că la Informatică şi IT  poţi construi rutine, dar un program mai sofisticat ţine şi de talentul de programator al studentului.

Îmi amintesc amuzat cum atunci când am găsit descrierea unui cod de calcul de termo-hidraulică m-am hotărât să-l fac, aveam ecuaţiile şi diverse corelaţii speciale, era simplu! Regretatul Victor Raica, cu care eram coleg şi avea habar de programare, cu mult mai mult decât mine, care bâjbâiam, l-a luat râsul. Mi-a făcut atunci o rutină care să calculeze proprietăţile termodinamice ale apei şi aburului. Abia apoi mult mai târziu am avut succes cu ajutorul unor colegi speciali, cum este Sandu Catană, care ştiau bine programare să facem să meargă un program furat şi adus în România ca mare performanţă, dar inutilizabil, pentru că lipseau un set de rutine speciale de procesare a datelor de intrare. Catană depistase aceste rutine la un cod dezvoltat de acelaşi laborator american şi l-am făcut să meargă şi eram entuziasmat şi aveam un instrument evoluat de evaluări de securitate termo-hidraulică. Apoi am fost obligat să-l dau şi la alţii, aşa era în comunism, unii aveau mai multe drepturi!

Revenind la problema învăţământului românesc este rară situaţia când un student deosebit poate face din lucrarea de licenţă mugurele unei lucrări de doctorat. Pentru că disertaţiile de masterat nu pot fi socotite nici ele ca lucrări de mare originalitate. 

Aşa că mi-a sărit cu adevărat muştarul când o individa recrutoare deplângea faptul că tinerii ingineri, care doreau să obţină un job nu erau în stare să proiecteze o fabrică de ciocolată! Aceste tip de personaje, absolventă, mai mult ca sigur de studii economice, avea tupeul să declare aceste lucruri în completă necunoştinţă de cauză. Eu mă întreb cum această domnişorică nu se întreabă de ce a devenit expertă în recrutare de cadre,  dacă există vreo specializare universitară de recrutor de cadre?Pentru această meserie trebuie să faci studii ulterioare de psihologie şi alte asemenea ca să fii în stare să poţi selecţiona corect viitori specialişti de succes. 

Ştiu bine din experienţa personală cât de greu se creează un cercetător ştiinţific, trebuie în medie 3 ani ca să poţi fi în stare să abordezi problemele din domeniu. Cred că şi mai dificil este să formezi un proiectant. Am fost victima unui proiect prost la instalaţia la care lucram şi ani de zile ne-am străduit să remediem proiectul foarte prost.

Pentru informarea superficialei recrutoare nu există  ingineri de fabrici de ciocolată!

Cei patru, şase ani de studiu la Politehnică sunt folosiţi pentru acumularea noţiunilor fundamentale de inginerie şi că stagiile aplicative sunt încă reduse şi insuficiente. De aceea după angajare tânărul ingineri trebuie să facă anumite cursuri formative fiind integrat într-un colectiv de oameni cu experienţă.

Pentru angajarea unui tânăr inginer ar trebui să conteze dezinvoltura acestuia la interviu, pentru că sunt necesari ani pentru a-ţi câştiga experienţa pentru meserie. 

Pe de altă parte sunt extrem de supărat, când tot felul de cuconiţe, de tip Raluca Turcan deplâng starea sub orice critică a învăţământului românesc. 
Există destui tineri inteligenţi produşi de acest învăţământ care este clar că are nevoie de înnoire, dar am văzut că o majoritate de absolvenţi de inginerie se descurcă foarte bine în mediul internaţional, absolvenţii de Automatică şi Calculatoare sunt vânaţi de marile firme americane de IT şi profesorii de la mari şcoli sunt foarte mulţumiţi de studenţii din România. 
Eu am vorbit cu un profesor de la Georgia Tech, una din cele mai bune politehnici americane şi îmi spunea că cel mai mult îi place să lucreze cu studenţi români. 

Absolvenţii, care au venit în institutul de cercetări la care am lucrat erau extrem de buni şi cei care au plecat afară, o majoritate au o carieră de succes în SUA şi Canada. 

Din păcate însă, în politică cât pe la firmele de recrutare şi prin locuri de acest fel se strâng tot felul de impostori!

O preumblare la Ploieşti

Dedicată tuturor ploieştenilor nostalgici, oriunde s-ar afla ei!
După un an am revenit în oraşul de baştină. Nu asta este important, pentru că în oraşul meu de origine nu am adăstat decât foarte puţin. Drumul a fost important! Ca să ajung de la Piteşti la Ploieşti trebuie obligatoriu să merg prin Bucureşti, nu ştiu dacă există soluţii directe de transport în comun.

Ce se poate vedea pe acest drum?

Mergând pe autostradă, pe cei 90 de km lucrurile sunt mai bune decât altă dată. În primul rând câmpul este lucrat, semănat şi vezi lanuri de cereale înverzite, ba unul, probabil de orz deja îngălbenit. Nu mai vezi cai pe câmp, acum se lucrează cu tractoare. Însă totuşi un agricultor, ţăran, mai bine zis m-a contrazis şi ieşise cu un animalul la prăşit porumbul. 

La fel de interesant a fost şi drumul spre Ploieşti. Nu mai este aglomerat, poate şi din motivul că acum este autostrada. Am văzut vile noi care copiază vechile vile interbelice din drumul Bucureşti-Ploieşti. Şi am văzut vechiul meu of, al degradării unor clădiri frumoase şi puţine în zona asta de Românie.

Asta o văd de fiecare dată când ajung în Bucureşti. Este foarte bine şi este dreptul celor care au fost deposedaţi de casele lor, de proprietăţile lor să le primească înapoi. Pe de altă parte proprietatea restituită înseamnă şi responsabilitate. Astă mă supără cel mai mult, că organizaţii civice în Bucureşti militează pentru salvarea unor clădiri fără nicio relevanţă arhitectonică uitând de aceste clădiri care zac în plin centru bucureştean. Clădiri de mare frumuseţe, construite în perioada de avânt economic a lui Carol al II-lea se degradează  vizibil. 

De ce nu protestează nimeni că frumoasa casă  de pe Kiseleff aparţinând lui Take Ionescu începe să arate că o casă părăsită, sau ansamblul de clădiri de vis-a-vis de Biserica Sf. Nicolae Dintr-o Zi   şi Universitatea de Arhitectură care se face praf? Hotelul unde trăgeau autocare de Grecia arată ca o clădire bântuită. O singură iniţiativă s-a luat acolo, s-a dărâmat nu ştiu cum o clădire şi s-a construit una care acum este sediul Volks Bank! Din acelaşi motiv pasajul Victoria poate deveni o hrubă. Şi aşa zona la ieşirea din pasaj spre Academiei are aer de aşezământ  pentru aurolaci. La fel de rău începe să arate şi Hotelul Lido. Îmi amintesc că acolo am petrecut în studenţie momente plăcute la grădină dinspre ştrandul cu valuri. Pe Brezoianu văd cum fostul Cămin al Medicinei şi alte clădiri din zonă se fac praf!

Revenind la drumul spre Ploieşti am văzut o vilă foarte mare şi frumoasă din Tâncăbeşti unde funcţiona judeţeana de partid a Sectorului Agricol Ilfov că este închisă şi în curs de degradare. Avem prea puţine case frumoase în România şi a le ceda fără nicio condiţie este o crimă! 
În Viena municipalitatea îi pune la proprietari să aibă grijă de clădiri şi-i supune la amenzi şi pedepse grele dacă nu au grijă de case. Primarul Oprescu ar trebui să aplice aceleaşi politici asupra proprietarilor cărora li se restituie aceste clădiri.

În Ploieşti, de la Gara de Sud am venit cu un taxi până în apropierea zonei casei părinteşti, pe CA Rosetti-Bobâlna (fostă Grădinari apud Florin Copoiu) şi am retrăit vremurile de acum 50 de ani, am revăzut casele prietenilor şi colegilor mei de primară. Taximetristul m-a întrebat dacă revin din străinătate, probabil conta la asta pălăria mea canadiană, dar într-un  fel  sau altul din Ploieşti am plecat de acum 40 de ani!

Ajungând în apropiere de Ploieşti am văzut Munţii Bucegi în depărtare. Acest lucru nu era posibil în copilăria mea. Atunci erau în funcţiune rafinării, oprite acum, UZUC, Concordia-1 Mai-Upetrom, fabrica unde muncea tata erau în plină activitate  şi poluare. Şi la Câmpina era o rafinărie şi la Comarnic fabrică de ciment şi toate astea obturau vederea din Ploieşti a munţilor aflaţi la 60 de kilometri! Râurile ploieştene Dâmbu, Prahova puţeau a petrol, vedeai petele mari şi grase de benzină, motorină curgând leneşe şi omorând vieţuitoarele acvatice.

Şi acum să ne punem întrebarea: au dispărut o grămadă de locuri de muncă, dar în schimb acum poţi să vezi munţii, ce este mai bine?

Chiar dacă unii mă vor înjura, cred că este mai bine că se văd acum munţii!