Poveşti cu bişniţă

Citesc prin reviste despre proiectul grupului de sociologi conduşi de Zoltan Rostas. Rostas şi studenţi sau discipoli de ai săi au publicat mai multe volume privind viaţa din comunism. 

Iată că a apărut volumul "Bişniţari, descurcăreţi, supravieţuitori" în coordonarea lui Rostas şi a lui Antonio Momoc. Tânărul critic literar Paul Cernat face în Observator cultural face o prezentare a  acestui volum.

Ei bine, doi congeneri de ai mei, Mihnea Moroianu, matematician şi cel sub pseudonimul un soriso îl iau la şuturi pe prezentator şi îi reproşează vrute şi nevrute în ideea nostalgiei tânărului critic după trecutul regim. Aceste reproşuri nu prea au nimic cu prezentarea volumul distinşilor sociologi, ei au ce au cu Paul Cernat care şi-a mărturisit oarecari aplecări spre stânga, nu mai zic de un şir de idei nemestecate suficient despre anticomunism ale soţiei Bianca Burţa Cernat a domnului critic şi ea literat!

Cumva în răspăr am şi eu nostalgia epocii! Care? Pentru că Cernat povesteşte de cele două perioade ale ceauşismului, probabil sub impresie celor citite în volum: perioada 65-75 a liberalizării şi perioada lipsurilor din anii 80.

Să mă explic! În prima perioadă zisă, eram student şi apoi tânăr absolvent plin de proiecte şi speranţe. Mă durea în bască, în pofida avertismentelor şi ameninţărilor securiştilor, aveam 18 -25 de ani şi nu-mi păsa de nimic. De acea vârstă port nostalgia, nostalgia tinereţii mele!

Dar poveştile cu bişniţari mi-au trezit amintiri legate de tentativele mele de deveni un prosper afacerist. Pe la sfârşitul anilor 60, în cămin un tip făcea rost de ţigări Kent la preţ scăzut, cred că vreo 11-12 lei. Ei bine eu puteam să le revând cu 15 lei să fac o afacere şi să-mi rămână şi de fumat. Era vremea unui târg internaţional şi Bucureştiul era inundat de ţigări străine. Eu le vindeam la Ploieşti unde nu se găseau aşa la liber. Din afacere cred că mi-am scos câteva pachete de Kent gratis! Un alt episod bişniţăresc a fost să-i comercializez nişte casete video de la văr'miu Jean, marinarul, nu-mi ieşea nimic, doar că Jean îmi făcea rost de blugi! Cu videu şi un televizor color un coleg a reuşit să-l schimbe pe o Dacie, bună afacere!

Făceai bişniţă de nevoie. Însă erau unii care din bişniţă au ajuns bogaţi şi influenţi. Cei mai importanţi bişniţari erau studenţii arabi, care erau controlaţi de securişti şi aşa au ajuns unii dintre aceştia foarte prosperi după Revoluţie! 

Jos mafia din justiţie!

Aşa striga cu disperare un om astăzi în faţa Curţii de Apel Argeş, pe la amiază. Omul, sobru îmbrăcat, cu căciulă de blană tip şapcă şi cu o geantă neagră în mână striga în gura mare în faţa clădirii Curţii de Apel Argeş aflată în centru Piteştiului. Mai striga "Jos Mafia, sus Patria", lozincă puţin cam peremistă, dar n-are importanţă!Omul era foarte supărat şi oamenii îl priveau cu curiozitate. Omul striga împotriva  Parchetului de pe lângă Curtea de Apel şi împotriva judecătorului Gheorghe Diaconu. 

Cu justiţia argeşeană am intrat în contact prin 1992 când am reprezentat Convenţia la primele alegeri locale. Cei doi responsabili ai comisiei electorale erau judecători, ulterior prin reorganizare ai Curţii de Apel Argeş şi mi-au lăsat o bună impresie, am rămas în relaţii amicale cu aceştia, şi ei având o bună impresie despre mine, ca reprezentat al Convenţiei Democratice. Cam tot atunci, pe la cele parlamentare l-am cunoscut şi pe cel încriminat în strigătele disperate, pe judecătorul Gheorghe Diaconu. Era un tip arogant şi plin de el, slugă credincioasă a puterii pedeseriste, lucru care l-a dus acum în fruntea Curţii de Apel. După vârstă, cred că ar fi bun de pensionat! 

Ulterior, având şi calitatea de justiţiabil, impresia mea proastă de spre justiţie mi s-a accentuat. Cred că domnul respectiv supărat, excedat de lipsa de justiţie, s-a apucat să-şi strige oful în faţa acestei instanţei şi nu este singurul!

Un trecător m-a abordat şi mi-a zis: "uite că nimeni nu are curaj să-l susţină, dar ţiganii în piaţă sar ca ciorile să se susţină!"

Omul a fost abordat, în cele din urmă, de poliţiştii care păzesc instanţa. Au coborât vreo  trei şi au început să discute cu omul supărat. Omul a tăcut în primă instanţă, părea că i-au luat cartea de identitate. După câteva momente a început să strige din nou, şi oamenii legii l-au luat şi l-au dus spre clădirea Primărie de alături.

Şi uite aşa, unii încep să-şi strige nemulţumirea faţă de o instituţie fundamentală a democraţiei, dar extrem de tributară unor reflexe din trecut!

Voi ce părere aveţi?