Lipsa polemicilor

Citesc și sunt spre final cu cartea Martei Petreu, Cioran sau un trecut deocheat și autoarea face un tablou al perioadei interbelice, anii 30 în România. Atunci spațiul public era centrul unor dezbateri privind România. Generația 27 care se declarase la început apolitică se implică politic și unii virează spre extrema dreaptă - legionarii și alții spre extrema stânga - comuniștii.

Constat că în zilele de azi aceste dezbateri publice au dispărut. La începutul anilor 90 spațiul public românesc fierbea prin dezbateri publice. Este adevărat că atunci statutul intelectualului era încă pe un soclu înalt. În acest spațiu public se manifestau deja intelectuali valoroși, deja consacrați precum Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, dar și marea revelație a acestei perioade Horia Roman Patapievici. Cărțile lui Patapievici erau vehemente, criticau spiritul românesc sub dictatură, precum cu 60 de ani în urmă Emil Cioran o făcea cu Schimbarea la față a României. Pentru tonul aspru violent H. R. Patapievici a fost atacat de cei care combinau reziduurile comuniste, ceaușiste și un nou impuls de tip legionaroid. Este adevărat că în România anilor 90 nu era încă clară direcția pe care o va lua România. Era și cartea lui Samuel Huntigton Ciocnirea civilizațiilor care trăgea o linie de demarcație între Occident și Orient exact prin centrul României. Pentru Hungtinton nu era clar ce este Orientul, civilizația europenă a ortodoxismului sau Orientul islamic. Între timp lucrurile s-au mai clarificat. Există un regim dicatorial putinist în Rusia care face apel acum la Ortodoxie, dar Orientul înseamnă în primul rând fundamentalismul islamic agresiv care încearcă destabilizarea Europei și a lumii. 

Între timp direcția României s-a clarificat și este meritul președintelui Constantinescu că aceasta a fost definită. România este o țară occidentală, membră în NATO și în UE. Zona incertă a rămas la granița de Est a României, spre Basarabia și Ucraina care fac eforturi să iasă din orbita molohului rus. 

În același timp s-a mai întâmplat ceva, statutul intelectualului s-a degradat. El nu mai are influența pe care o avea în anii 90. Literatura și-a pierdut statutul pe care-l avea în vremea dictaturii comuniste și ceaușiste pentru că presa a devenit liberă, iar acum lumea comunică prin internet. Se citește mult mai puțin, poeții se citesc între ei, scriitorii nu s-au mai implicat activ în politică. Nici nu au apărut autorii de mare calibru. Cărtărescu are un bun sistem de promovare, este tradus, dar nu are alonja și calibrul unui scriitor precum a fost de exemplu Marin Preda. Asta pentru că adresabilitatea lui este limitată în societate. A mai contat și eroarea acestor intelectuali de a sprijini un politician cu tentații dicatoriale, în care ei au văzut un sprijinitor ale idealurilor lor. Acesta a fost un mic dictator cu talentul în a le gâdila vanitățle și ei s-au vândut ieftin. A fost ceva ciudat ce-mi amintește de vremea lui Carrolal II-lea sau tentația spre dictatură și extremism de dreapta a generației 27. 

A mai intervenit ceva, vrem nu vrem a venit vârsta, bătrânețea și acești corifei intelectuali nu mai au aplombul maturității de acum 25-30 de ani. A mai rămas Andrei Pleșu, la Dilema veche care însă trăiește din ce a scris cu ani în urmă. Din păcate H.R. Patapievici s-a retras din viața publică. Au mai încercat să se producă niște tinerei cu fumuri stângiste, dar credibilitatea lor este nulă. Cei care acum și-au exprimat frustrarea politică alegând USR PLUS au constatat că aceștia sunt niște impostori iresponsabili.

Cred totuși că partidele care aveau la un moment dat centre de studii ideologice care ar trebui să reînceapă discuții doctrinare care să implice și intelectuali de azi. Cred că este necesară definirea unei idelogii social democrate în locul ciocoismului populist, sau a unei doctrine liberal conservatoare în locul salatei liberale conservatoare de acum. AUR moștenește reziduuriile nostalgiei peremiste, părea că au un ideolog în filosoful Sorin Lavric, dar acesta a dispărut din scena publică. Rămâne ca USRPLUS să se definească, este neomarxist, este progresist, sau este un partid cu idelogie liberală. 

Să vedem dacă se mai reaprind disputele cu adevarat clarificatoare pentru România de azi și locul ei în lume.

Eu și muzica

 

Acest text l-am scris la îndemnul unui prieten și cu ocazia Festivalului Enescu.

Muzica pentru mine în prima copilărie a însemnat cea livrată la difuzorul familiei. De acolo am ascultat trei feluri de muzică: muzica populară cu eroii de atunci, Maria Tănase, sau Emil Gavriș, muzica ușoară cu Tropa trop, Marinică, Dorina Drăgici, Aida Moga și în fine muzica grea. Muzica grea o auzeam cu ocazia înmormântărilor comuniste, Petru Groza, Mihail Sadoveanu și în final Gheorghiu Dej. 

În adolescență, culmea la țară ai mei ascultau doar Europa Liberă și așa am auzit de muzica beat, pop-rock. Se dădea și pe la posturile românești Paul Anca care avea un nume cu rezonanță românească. Dar atunci spre sfârșitul liceului au explodat rockerii români. Au fost Sincron și mai ales Phoenix și apoi și Mondial unde cânta vecinul meu Florin Dumitru ca baterist. De Phoenix mi-a rămas puternic în amintire un articol din Scînteia Tineretului care îi vestejea, de fapt îi desființa pe Sfinții numele lui Phoenix, înainte de a se produce pe scena națională. Indivizi nespălați, cu blugi, strâmți și soioși, ca în melodia lor Vremuri, cu cruci pe piept. Era ceea ce era mai blamabil pentru activiștii care mâzgăleau la acest cotidian al tineretului utecist comunist,

În vara lui 67 la tabăra de la Bucșoaia, un coleg bucureștean adusese un EP cu Papers Back Writers a lui Beatles pe care o ascultam fascinați la pick-upul taberei.

Ulterior am avut ocazia să-i ascult pe viu pe Phoenix la Casa Studenților în toamna lui 1967 la primul lor concert la București. Eram atât de entuziast și la fel și colegii mei de generația că aveam impresia că balconul se va prăbuși din cauza entuziasmului. În 1969 am ascultat și dansat o noapte la muzica lui Phoenix la barul Litoral din Eforie Nord.

Un alt moment important a fost Festivalul Club A din 1969 unde s-au produs crema marilor trupe rock autohtone, Roșu și Negru de la Iași, Olimpic 64 și Dorin Liviu Zaharia și evident Phoenix. 

Acum căutând pe internet am dat de un serial documentar intitulat 1971. Este istoria celui mai creativ an din muzica rock, an care a corespuns în România cu tezele din iulie ale lui Ceaușescu, care ca primă represiune pentru tineri a fost interzicerea funcționării discotecilor. Oricum, pentru mine a însemnat să-mi revizitez anii tinereții studențești când nu îmi păsa de nimc și mă simțeam liber și fără restricții.

Cam atunci, prin 69 m-am împrietenit cu Valeriu Demetrescu. Valeriu era oltean, avea o educație muzicală datorată bunicului său învățător. A fost o întâlnire fundamentală pentru evoluția mea și a noastră intelectuală. El este cel care mi-a revelat muzica simfonică, muzica aia grea din copilărie. Am început să merg la Ateneu și la Sala Radio. Îmi amintesc cum Valeriu a venit entuziasmat de la concertul susținut de Filarmonica din Stokholm condusă de Sergiu Celibidache prin 1969, 1970? Cred că era prima revenire în țară a marelui dirijor român. Ulterior la alte concerte din România cu Filarmonica din București, Valeriu a asistat fascinat la repetiții împreună cu alți melomani biucureșteni.

După terminarea facultății am plecat la Pitești, dar reveneam la București și asistam la concertele de la Ateneu. Îmi amintesc de seria de recitaluri a lui Valentin Gheorghiu din1975, cu prilejul debutului concertistic la Ateneu cu 25 de ani în urmă. După 1989 am rărit prezențele la concerte, pentru că și trenul de 23.15 din București la Pitești nu mai circula. 

Ascult acum muzică simfonică și rock acum la computer, la Radio România Muzical și apoi la telefonul celular cu taste și mai ales la cel inteligent - smartphone.

De fapt, acum la pensie ascult România Muzical dimineața când fac mișcare o juma de oră în parc și apoi la amiază, când mă plimb prin parcurile de pe margine râului Argeș. Am devenit și un participant la concursurile de la România Muzical și chiar am primit premii, recunosc că răspunsurile mi le dădea mai ales internetul! Dar pe la începutul anilor 2000 și în Pitești a început o viață muzicală. 

Începuturile s-au făcut la Universitatea din Pitești unde la sala fostului calculator din Centrul de Calcul, amenajată ca sală de curs s-au desfășurat primele concerte de muzică simfonică din Pitești, cam prin 2007 să se înființeze Filarmonica Pitești. Am devenit un meloman nelipsit de la concerte, cu abonament. Directorul Filarmonicii m-a invitat să scriu despre concerte și eu le consemnez în blogurile mele. Recunosc că urechea mea muzicală este destul de slabă, dar am reușit totuși să recunosc anumiți compozitori. Așa că în cronicile mele muzicale mă servesc de internet, dar și de propriile mele impresii. 

Nu mă pasiona muzica de operă, dar am început să vizionez pe lap top operă de la Salzburg cu Mozart. Mozart este preferatul meu, Le Nozze di Figaro și Don Giovanni operele mele favorite. O oportunitate a fost că Mall Trivale Film a avut inițiativa unor opere în direct de la Royal Opera House din Londra. Am putut să vizionez de unul singur în sala de cinema niște montări superbe, unele chiar prea revoluționare după gustul meu. Opera care m-a marcat atunci a fost tot o montare cu Figaro a lui Mozart. 

Aflat la Aix en Provence am urmărit în două veri,  prin iunie Fetes de la Musique cu interesante puneri în scenă a operelor Flautul fermecat de Mozart și Carmaine adică Carmen de Bizet. Artiștii umblau cu niște geamantane, bântuiau prin  case și erau mereu în grabă! Aceste înscenări aveau loc pe stradă în centrul vechi din Aix și erau extrem de nebunatice. Am urmărit într-o seară acolo cum se instala pe scena improvizată pianul pentru un recital. Tipul care îl punea pe scenă avea un fel de mașinărie care urca pianul. Fascinat de mașinăria urcătoare de pian am conversat cu domnul respectiv dacă este cumva pianistul și el mi-a explicat că este doar acordorul pianului.  Altă dată în centrul Aix s-a desfășurat un concert al unei trupe de țigani români cu foarte mare succes. Îmi amintesc amuzat cum liderul trupei mulțumea cu un Mersi bocup! Tot atunci peste tot auzeam melodia trupei Ozon din Basarabia.

O altă împrejurarea fericită a fost cea de la Avignon când era Ziua Internațională a Muzicii și orașul era plin de formații muzicale care cântau toate felurile de muzică.

Însă inițiativa cea mai interesantă pentru melomanii piteșteni a fost Serile Lipatti, proiect pus în operă și animat de către doamna Saviana Diamandi.

Toamna, melomanii piteșteni se deplasau cu autocarul la Ciolcești, Leordeni la conacul Lipatti. Aici în sala de muzică a conacului se produceau recitaluri în principal de pianul Bechstein care a aparținut  lui Lipatti, dar și recitaluri de vioară sau vocale. Din păcate pianul s-a dezacordat, din cauza condițiilor din conac, lipsa încălzirii iarna. Așa că proiectul s-a mutat la Școala Popularăde Artă din Pitești. Înaintea acestor recitaluri doamna Diamandi ne prezenta piesele ce urmau a fi interpretate, care erau adevărate lecții muzicale. În afara acestor recitaluri, Serile Lipatti ne ofereau și concerte excepționale la Ateneu în București

Din păcate aceste proiect a încetat temporar din cauza problemelor financiare. Am avut ocazia unor mari pianiști de origine rusă, sau norvegieni. Am ascultat și mari pianiști români precum Vlad Dimulescu, și alții.

Din păcate pandemia ne-a alungat din serile de concerte și m-am reorientat pe internet unde am urmărit multă operă în înscenări făcute de Opera din Viena și Metropolitan Opera din New York. Opera din Viena este scena unde evoluează cu succes o mulțime de artiști români și asta mă umple de mândrie.

Chiar acum am oportunitatea să urmăresc Festivalul Enescu tot pe internet. 

De câte ori ascult Poema Română a lui Enescu și ascult acum în final Imnul României dintre 1866 și 1948, cenzurată în comunism și mă ridic ca și toți melomanii când s-a cântat la Filarmonica Pitești. Senzația că ascult Imnul Național este și când ascult Rapsodia Română al lui Enescu, semnalul muzical al Europei Libere pe vremuri. 

Pentru mine muzica este importantă și nu pot să citesc cevă fără să am fondul sonor de la România Muzical.

Muzica a devenit importantă pentru mine.