Turnătorul lui Moromete

Ideea acestui subiect la Olimpiada de Literatură la Prahova a declanşat foarte multe comentarii.

Unii politicieni s-au simţit cu musca pe căciulă şi au reacţionat vehement, alţii care detestă turnătoria a reacţionat la fel.

Până la urmă am stat şi am ascultat mai multe opinii şi mi-am dat seam că problema este mult mai complicată. 

În primul rând de romanul monumental al lui Marin Preda. El are două volume. Primul priveşte viaţa la ţară în finalul deceniului patru al secolului XX în România Mare. Moromete era ceea ce s-a numit ulterior ţăran mijlocaş. Cu pământul lui şi la soţiei de-a doua se ajunge la ceva între 5 şi 10 hectare care-i permiteau lui Moromete să supravieţuiască cu numeroasa sa familie. Şi subiectul dat la Olimpiadă nu se referă la acest prim volum apărut în plin proletcultism la mijlocul anilor 50, ci la al doilea volum al Moromeţilor. Acesta se petrece în România comunizată la începutul anilor 50. Niculae, fostul copil al primului volum, cu amintiri care-l întruchipau pe autor s-a maturizat şi a devenit activist al de partid, ăla singur, Partidul Muncitoresc Romîn (cu î din i), dar are necazuri pe bază de turnătorii şi este sfătuit să plece să-şi continue studiile ceea ce şi face. În acelaşi timp Moromete rămâne un conservator tradiţionalist şi detestă noul regim care nu i-a adus nicio îmbunătăţire, doar cotele scelerate cu care acoliţii autotoni ai bolşevicilor sovietici urmau ordinul lui Stalin de distrugere a ţărănimii cu tragediile foametei din Ucraina din 1933. Deci ideea subiectului la Olimpiada de literatură este să concepi un denunţ împotriva lui Moromete. De ce? Pentru că era un element nesigur, ţăran mijlocaş, care sabotează cotele, care cârteşte împotriva colectivei şi a activiştilor de partid. Moromete este un tip periculos pentru luminoasa nouă orânduire care va duce România pe cele mai înalte culmi ale socialismului. Se ştie unde s-a prăbuşit România comunistă prin hârtoapele sărăciei şi minciunii crase.

Am avut ocazia să citesc un document din care s-a făcut o carte. Era o Pleară a Uniunii Scriitorilor din RPR din 1952. Şi mi s-a făcut părul măciucă! Nu erau turnători, erau scriitori. Unii cred că au supravieţuit schimbării din 1989 şi care se băteau cu pumul în piept pentru dizidenţa lor. 

Cum decurgea acea şedinţă şi mai toate din acea vreme. Păi începea cu autocritica, adică îţi făceai un fel de mea culpa că n-ai citit şi prelucrat la timp  documentele de partid, că nu ai dat dovadă de suficient spirit critic şi autocritic. După acre urma o turnătorie în toateă regula împotriva unor colegi scriitori acuzaţi de toate relele adevărate sau inventate. Un astfel de document putea alcătui un adevărat îndreptar de turnătorie. Turnătoria era expresia cea mai abjectă a limbii de  lemn, împănată de agramatisme, pentru că turnătorul era norma un individ abia alfabetizat, recrutat din scursoarea satului românesc, a beţivilor şi alcoolicilor care îşi vânduseră pământul pe băutură, care erau incapabili să se gospodărească şi care urau pe cei care reuşiseră cât de cât să ducă o viaţă la limita decenţei. Era expresia zisă a urii de clasă atât de cultivată în acei ani. Deci adolescentul olimpic ar fi trebuit să aibă lecturi solide privind perioada respectivă în afară de romanul lui Preda, probabil singurul care nu edulcorează sau mint cu neruşinare cum au făcut alţi scriitori ai vremii în frunte cu Sadoveanu, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu şi alţi ejusdem farinae. Dacă stau bine să mă gândesc nu prea există romane cât de cât autentice privind perioada în literatura română. Aşa măcar Marin Preda rămânesingurul martor autentic al acestei perioade. Ca să afli adevărul despre mocirla etică în care ne scăldam maiale în obsedantul deceniu nu avem acum decât memorii despre paerioadă apărute după 89. Cât despre turnătorii contemporane ale obsedantului deceniu rămâne jurnalul lui Ion Caraion un estet al decăderii umane şi a trădării celor care învestiseră încredre în el. 

Nu, nu trebuie să se surescite contemporanii noştri artişti ai jafului neruşinat prin mijloace politice, de ei se ocupă DNA. Nu la asta se referea subiectul Olimpiadei de Literatură, ci la o perioadă teribilă, probabil cea mai sinistră pe care au trăit-o românii! Care poartă denumirea de comunism românesc.

PS Am găsit coperta de la ediţia princeps apărută la ESPLA cu ilustraţii de Jules Perahim, artist avangardist, devenit proletcultist  (unul din mizerabili care mi-au ilustrat copilăria tembelizator ideologică) şi refugiat la Paris ca dizident! 

Când ideologia contrazice bunul simţ cu dinţii ştirbi

Îl citesc pe Dorul Pop pentru că scrie lucruri interesante pe blogul de la Adevărul. Şi citesc cu surprindere atacul pamfletar la adresa lui Liiceanu, care tocmai scrisese şi el un articol despre dinţi ştirbi. 

Apreciez foarte mult activitatea lui Liiceanu pentru editura Humanitas, îmi plac cărţile lui, dar nu-mi plac asocierile lui politice, s-au nu mi-au plăcut! Pentru că a fost ultimul care s-a dezis de toxicul venal Băsescu. 

Iată că urmărind ultimele proteste Liiceanu scrie un articol influenţat de imaginile de la protestele. De la protestele de la Cotroceni sau cele aranjate de PSD.  ca s-şi arate forţa de convingere! Şi eu am observat că protestatari de la Cotroceni sunt oameni de o condiţie dubioasă, sau cei de la Piteşti sau Târgovişte abundă de oameni simpli aduşi pe bază de tabel din zona rurală a judeţelor respective. Nu-i vorbă, că la Târgovişte au fost ajutaţi de argeşeni! 

Dar ce i-au sărit în ochi lui Liiceanu au fost unii care şi ei s-au băgat în faţă arătând nişte mutre patibulare şi neîngrijite, cu dinţi stricaţi. 

Şi Liiceanu şi-a adus aminte cum maestrul său Constantin Noica a reuşit să-şi piardă dinţii în puşcăria comunistă. Aşa că în exerciţiile de admiraţie faţă de maestru el îi spăla inclusiv placa proteza care ţinea în loc de dinţi. Mărturisesc că şi eu nu mai am decât câţiva dinţi sănătoşi şi în rest sunt proteze şi placă dentară. Şi mie mi se pare o neglijenţă maximă să nu-ţi repari dinţii. Cam asta cred că a declanşat amintirile lui Liiceanu.

Lui Doru Pop însă îi sare ţandăra! Şi analizează reflecţiile lui Liiceanu despre dinţi ştirbi într-o notă absolut ideologică stângistă şi absolut nepotrivită. 

Mulţi oameni au probleme cu dinţii, dar ţine de persoană să-şi repare la dentist problemele. Doru Pop crede că Liiceanu detestă pe oamenii săraci. Dacă ar fi făcut un simplu excurs în amintirile din copilărie şi-ar fi adus aminte de Baba Cloanţa. În poveştile româneşti acestui personaj îi lipsesc dinţii de unde îi vine şi porecla. Deci inclusiv în imaginea populară lipsa dinţilor este blamabilă!

În concluzie Doru Pop bate câmpii. Mai ales din neglijenţă oamenii nu se ocupă dantura, nu de sărăcie! 

Să ai dantura îngrijită nu ţine nici de stânga, nici de dreapta!