Amintiri de la IRNE

După o pauză am reluat amintirile mele de la ITN şi IRNE.

În primul rând vreau să fac o precizare. Unii m-au portretizat în comentarii ca un fel de dizident. Realitatea că n-am fost!

Am fost şi eu la fel de oportunist ca ceilalţi. M-am făcut în 1983 membru de partid în speranţa că mi se îmbunătăţeşte dosarul. N-a avut niciun efect! Dimpotrivă, dacă până atunci am avut ocazia a două ieşiri, în URSS şi Cehoslovacia, deci aveam ştampilă de Est, până în 1990 nu am mai ieşit din ţară. Unul din securiştii şefi de cadre de la CSEN, ăla care ţinea paşapoartele, îmi spunea mieros că uite pot să fac şi eu deplasări în străinătate. Nimic după 1983.

Este adevărat că ascultam la Europa Liberă la greu şi din 1987 şi la BBC unde era speaker Mike Vasilescu cu pseudonimul Edgar Şelaru. Ilie Pătrulescu îl descoperise, el era mai variat, eu mai monoton, doar Europa Liberă.

Şi cu Europa Liberă am o întâmplare amuzantă. Era după miezul nopţii, cretinii de partid nu întrerupseseră lumina şi eu citeam şi ascultam Europa Liberă. Radioul era cuplat cu o sârmă la calorifer ca să am antenă şi se auzea clar şi destul de tare. Şi deodată în garsonieră pătrunde vecinul de deasupra, şofer la partid, bine abţiguit. Tipul reuşise nu ştiu cum să intre folosind cheia de la garsoniera lui, ca să vedeţi ce yale sigure erau. Când mă vede are un şoc şi duce degetul la gură, se auzea Europa Liberă şi se retrage!

Aşa că Mircea Şelariu îmi face un portret foarte măgulitor şi excesiv generos legat de atitudinile mele.

Aveam opinii şi le spuneam în gura mare, dar în cercul de prieteni şi cunoscuţi, nu am luat atitudini publice. 

Este pe de altă parte adevărat că după 15 Noiembrie 1987 la Braşov am devenit virulent. Nicu Fotă, braşovean a venit la luni la serviciu şi mi-a povestit entuziast şi surescitat de revolta braşovenilor de la Steagul Roşu, cum a venit miliţia şi securitate echipată cu scuturi  şi cu o tanchetă care să răspândească demonstranţii, dar ca în România s-a defectat şi s-a oprit!  

Aşa că îmi vărsam amarul faţă de ceilalţi colegi şi se pare că un  generos m-a turnat. Mă pomenesc prin 88 spre toamnă că mă cheamă la secretarul de partid Ringhiopol care m-a avertizat că vorbesc lucruri nelalocul lor cu Braşovul. Mi-a mărturisit după Revoluţie că cei de la Secu l-au pus să mă avertizeze, că dacă continui intră în acţiune. În pofida avertismentului am continuat să-l înjur pe Ceauşescu şi clica lui, dar securiştii m-au lăsat în pace, aveau alte probleme cu, de exemplu Cornel Costescu, care a luat atitudine într-o şedinţă de partid şi a fost dat afară de la IRNE!

Dar să revin la amintirile de început.

În 1975 am început activităţile de construirea a reactorului TRIGA. Răspundeam de tancul de aluminiu care se făcea la UZUC Ploieşti şi am fost mai mult acolo, că eram acasă. Tancul se făcea la Filiala de la Nord de lângă Gara de Nord şi zilnic eram pe şantier. 

Pentru procedeele de sudură cu duraluminiu, sudorii din Ploieşti nu prea aveau experienţă, ei sudau în TIG oţeluri inox pentru petrochimie.

Aşa că a venit de la General Atomics, San Diego un expert sudor numit Gibbon. Acesta era englez de origine şi avea părul complet alb la 50 şi ceva de ani. Tipul mi-a mărturisit că a albit la 20 de ani într-o noapte, era în trupele de tancuri ale lui Montgomery care se luptau în Africa cu tancurile lui Rommel. Aşa am făcut cunoştinţă cu Secţiunea a IX-a ASME care reglementa sudura. Ulterior am devenit familiar şi cu Secţiunea a III-a, care reglementează construcţia vaselor sub presiune pentru industria nucleară şi adoptată ulterior de ISCIR şi CSEN.

Tancul a venit la sfârşitul lui 75 la Piteşti unde a fost asamblat într-o magazie în spatele sălii reactorulu, unde ulterior se va afla LEPI. În 1977 primăvara tancul sudat în toate secţiunile lui a fost mutat în hala reactorului, exact lângă gaura unde va fi montat definitiv. În seara cutremurului prima mea grijă a fost să văd dacă tancul nu s-a răsturnat. Am fost pe şantier cred că chiar în seara respectivă, nu se întâmplase nimic, doar caprele de lemn pe care stătea tancul se deplasaseră vreo doi centimetri. Asta dovedea cât de solidă era construcţia de beton care era înfiptă vreo 15 metri în pământ, fiind un moloh de beton cu vreo 5 m? la bază unde urmau să fie tuburile de radiaţii pentru experimente. 

Eu eram însărcinat cu verificarea etanşeităţii tancului de aluminiu. Ciocănescu a imaginat un sistem cu ventuză cu care puteam verifica etanşeitatea cu detectorul de heliu pe spaţii plate, nu numai în incinte închise unde se făcea vid. Făceam acest control împreună cu tehnicianul Raul Popescu, Dumnezeu să-l odihnească. Am depistat o fisură la o sudură dintre fund şi peretele vertical. Controlul l-am repetat şi pentru schimbătorii de căldură făcuţi la Griviţa Bucureşti, unde am depistat şi acolo o fisură la placa tubulară a unui schimbător. 

În vara lui 1976 a venit în vizită la Piteşti la Institut Ceauşescu şi a schimbat numele ITN în Institutul de Reactori Nucleari Energetici (IRNE). În plus secţia de proiectări nucleare de la ISPE s-a mutat pe platformă la IFA şi a devenit partea de proiectare a IRNE şi posibilitatea unor bucureşteni să revină acasă de la Piteşti. 

La terminarea punerii în funcţiune a reactorului se aştepta vizita şefului. N-a venit, de frica radiaţiilor probabil? Dar am moştenit o placă comemorativă, agramată şi care îi mulţumea şefului pentru contribuţie. Era acoperită cu o pânză în vederea inaugurării. Era coşmarul meu, visam cu o să o fac praf cu barosul. Visul mi s-a îndeplinit pe 23 decembrie 1989 unde am luat un baros şi am început să fac bucăţi placa comemorativă. Nici măcar nu era din piatră, ceva din beton cu piatră.

Prin 1978 au început să vină experţii americani. Primul a fost Bill Hyde, şeful electronicii de la Divizia TRIGA. Tipul era veteran din Războiul din Coreea, fusese aviator. Şi adjunctul lui Ray Klapka şi cel care va finaliza punerea în funcţiune la electronica TRIGA era veteran din Războiul din Vietnam. Pe baza GI Bill şi-a putut face gratuit studiile de Computer Architecture. Eram foarte buni prieteni şi făceam politică cu el că eram să-mi iasă pe nas, că se apuca să se converseze cu alţii despre ce-i spuneam eu. Nu am reuşit să-l conving să-mi facă cadou fesul de marinar, amintire din război. O folosea iarna, având o calviţia pronunţată

Tipul credea că este descendentul generalului Klapka, şeful emigraţiei ungureşti după 1849 şi-şi propusese să meargă la Budapesta să facă investigaţii.

Cu ei mergeam dimineaţa să stabilim ce avem de făcut. Şeful era dr. Whittenmore şi atunci m-am convins de ce înseamnă ierarhia la americani. Nu-i comentau deciziile, doar dacă probabil era greşită vreo dispoziţie. Aici stă secretul succesului capitalismului americani!

Beam de la ei o cafea instant, un fel de pişoarcă! Între timp au inventat Starbucks, altă cafea.

Am acumulat enorm în materie de conversaţie în engleză pentru că discutam tot felul de lucruri cu ei.

Whittenmore mi-a spus ulterior, la o conferinţă TRIGA că nu comentau apariţia lui Balea securistul, care se plimba ca vodă prin lobodă în hala reactorului, fuseseră instruiţi, probabil aveau şi poza lui?

Altă problemă foarte sensibilă era hoţiile. Erau nişte hoţi care mangleau tot ce la pica prin mână, bietul Nici Vişan, responsabilul de lada americană de scule mecanice, descoperea că a mai dispărut ceva. Hoţiile s-au oprit la ordin. Toţi erau turnători la secu şi au primit avertisment să nu mai fure! Americanii mi-au lăsat cel mai preţios cadou din această ladă de scule, un dicţionar Webster! L-am folosit intens până a apărut internetul, dar îl mai consult pentru pronunţia de nume şi localităţi.

Noi în 1972 am venit cam 80-100 la ITN, în 1973 au venit mult mai puţini că era anul acela intermediar, în 1968 nu a fost examen de bacalaureat că se trecuse de la sistemul cu 11 clase la cel cu 12 clase. Şi aşa în 1974 Ceauşescu a dat legea idioată că nu se mai putea merge în cercetare, decât după stagiul în producţie. ITN a intrat în criză avea nevoie stringentă de absolvenţi. Şi în 1979 s-a găsit subterfugiul prin staţia pilot de combustibil, ulterior Fabrica de Combustibil (FCN).

Astfel în 1979 au venit o armată de tineri fizicieni. În anul următor a venit o promoţie excepţională de la CNE, Energetică. Dintre ei, Sandu David a venit la mine în colectiv şi a pus la punct un program de colectare a datelor de iradiere de la dispozitive. Din păcate nu a putut să-şi aducă familia şi a plecat la Bacău.

Grosul celorlalţi era la Secţia I-a. Acolo am devenit prieten cu Vlad Costiuc, furnizorul meu actual de virale, stabilit în Canada.

Erau băieţi extrem de bine pregătiţi, foarte deştepţi aşa că nu au prea făcut purici în România şi sunt prin Canada sau SUA. Erau în plus şi tupeişti şi cu relaţii, şi m-am învăţat cu ei să merg la cantina partidului, unde puteai mânca decent mititei şi alte bunătăţi de la bufet, pe vremea foamei generalizate din anii 80.

Gaşca era formată şi din Florentin Caracaş, Doru Matei, Lucian Colţatu, Cătălin Vasilescu, fiul inginerului Vasilescu, director la IRNE Bucureşti şi fost asistent la noi la Energetică. Azi toţi sunt prin Canada sau SUA. Mai erau şi Dickman care a emigrat în Israel şi Peter Breitenstein, neamţ, combinaţie saso-şvăbească. Prin 87 a venit la computerul CDC să ruleze nişte programe şi mi-a declarat excedat că aşa nu se mai poate trăi în România. I-am replicat: "Peter tu ai unde pleca, în Germania, eu unde pizda mă-sii să plec?". Şi a reuşit să plece! Azi este la Paris.

Am vorbit de colegii mei de breaslă, dar erau şi fizicienii, toţi şefi de promoţie, foarte isteţi, capabili să abordeze orice problemă. E plină America de ei, pe la universităţi şi institute de cercetare.

Unul dintre cei mai simpatici era Gogu, super computeristul, foarte creativ, inventase jocuri pe calculator la primele PC care au apărut la IRNE. După 89 a devenit asistent, şi apoi şef la o editură de succes unde se pare că s-a umplt de bani. Editura era fondată evident, de un  fost securist, primii noştri capitalişti. 

Prilejul sosirii fizicienilor care au primit locuinţe la Mioveni a fost ocazia unor chefuri şi socializări cum se zice azi. Cu timpul au primit locuinţe şi în Piteşti, în primul rând în blocul de garsoniere F1 din Găvana, unde, la mine se desfăşurau distracţiile cele mai vesele. Odată ne-a inoportunat vecinul de dedesubt, pe care îl inundam periodic, venit beat şi cu chef de ceartă şi Gogu l-a miştocărit şi individul a plecat cu coada între picioare.

Printre ei m-a legat o prietenie trainică cu Vlad Djamo. Treceam pe la el când ajungeam în Bucureşti, unde i-am cunoscut părinţi, tatăl profesor la ASE şi mama absolventă la Notre Damme de Sion şi elevă şi colegă cu nepoatele lui Mere Clarisse, vecina mea călugăriţă şi excepţională profesoară de franceză în Ploieşti. Vlad a făcut un doctorat în fizică nucleară la Paris, dar s-a întors în România ferm convins că va fi dramaturg şi scriitor. Aşa că a devenit apreciatul scriitor Vlad Zografi şi editor pe partea de ştiinţă al Editurii Humanitas. Gabriel Liiceanu îi face un portret interesant în Uşa interzisă.

La mine în colectivul de analize de securitate termo hidraulice s-au perindat mai mulţi nuclearişti. A venit Mircea Ionescu care a stat până după 1990, apoi Dan Popescu şi ultimul Mac Ivan. Cu cei doi făcusem o echipă imbatabilă pe termo hidraulică.

Erau probleme pentru un dispozitiv de iradiere şi se evacua suspect de multă căldură. Ţevile din piscină aveau dublă etanşare cu gaz inert între ele. L-am pus pe Mac să evalueze conductivitatea din etanşarea cu gaz inert şi a calculat că este cea a apei. Am cerut imediat şi vehement oprirea dispozitivului că a apărut şi securistul anunţat de un binevoitor. Le-am spus că dacă nu găsesc apă, eu o să beau apă din piscină, dar dacă ei găsesc apă acolo să o bea ei! Marinică Preda m-a anunţat după verificări că era apă în incinta cu gaz inert. Avusesem dreptate!

Mac inventase un joc de bursă pe CDC care îl anunţa ca un priceput om de afaceri, confirmat după 1989. 

Colegi cu Mac erau Lari Bratu şi Ciobi Mandy. 
Lari este polemistul şef al postărilor mele, el este de mult în Canada. 
Ciobi lucrează la Tractebel în Belgia şi m-am văzut de câteva ori şi la Bruxelles şi pe aici. 

Toţi tinerii aceştia capabili au început să plece întâi spre Bucureşti, iar după 1990 spre alte zări. Rămâne amintirea unor tineri extrem de inteligenţi, care lucrează astăzi inclusiv la CERN, printre particulele lui Dumnezeu. 

IRNE a fost o şcoală bună, nu erau mari constrângeri şi mulţi au rămas cu amintiri plăcute. În vremurile alea câinoase de final de dictatură IRNE era o rezervaţie curioasă de tineri simpatici şi cu simţul umorului. 

P.S.

Acum că Sandu David mi- a amintit de nişte colegi.

Boss - Şerban Theodor, excelent în termo hidraulică, el era şeful grupului nostru. A plecat la proiectare, apoi la Cernavodă, probleme personale, s-a prăpădit săracul! 

Fica Iliescu a emigrat cu familia în Canada.

Horgos a revenit la Bistriţa, nu mai ştiu de el.

Chicinaş l-am revăzut în 1990 la Cluj unde era profesor la UBB.

Vinicius era un adevărat personaj! Întindea gâtul peste două rânduri de autobuz să citească ce citeam eu. Publică în Nuclear Science&Engineeering  un articol la îndemnul lui Mike Vasilescu. Primeşte o scrisoare de la editorul de origine română, coleg cu Mike la Ingineri Fizicieni că l-a publicat pe barba lui, trebuia să plăteşti ca să fii publicat! Pleacă la Urbana, Illinois să facă un doctorat strălucit, ne revedem acolo în 1995, eu la un training la Argonne. Se angajează la Chalk River în Canada.