Amintiri de la ITN

Cum aseară pe un forum de discuţii România Nucleară Mihai Cojan şi-a amintit că se fac 47 de ani de când s-a înfiinţat în 1971 ITN. 

Aşa că m-am apucat să depăn şi eu nişte amintiri. 
Institutul de Tehnologii Nucleare a fost înfiinţat în cadrul IFA Bucureşti în ideea de ase muta la Piteşti unde urma să se desfăşoare activitate acestui institut de cercetări.

Eu am venit prin repartiţie la CSEN împreună cu alţi 7 colegi din prima promoţie de ingineri nuclearişti care dăduseră examen la această secţie, CNE din cadrul Facultăţii de Energetică a Institutului Politehnic Bucureşti.

Colegii erau Suzana Avrigeanu, Anania Laurian,  Stela Dumitrescu, Lucian Biro, Cezar Dragomirescu, Gigi Lucaciu, Costin Popescu. Şi aşa am ajuns la Comitetul de Stat pentru Energie Nucleară, în spatele actualului Consiliu de Miniştri pe 1 august 1972. 
Eram acolo câteva zeci de ingineri şi fizicieni din Bucureşti, Cluj, Timişoara  şi Iaşi. Aşteptam să fim repartizaţi la institutele dependente de CSEN. Grosul era la ITN, care urma să fie înfiinţat la Piteşti.

Spre marea mea surpriză, deşi toţi colegii mei urmau să lucreze la ITN Piteşti eu am fost repartizat la CDPN din cadrul IFA Bucureşti. Era un centru de documentare. Între cei repartizaţi aici erau şi nişte absolvente de limbă engleză şi nişte matematicieni. Eram în clădirea Fizicii Teoretice unde lucra şi Valentin Ceauşescu.

M-am plictisit rapid de acest loc de muncă şi gândul meu era să mă transfer la ITN. Conta că luam cu vreo 200 de lei în plus la salariu. În schimb erau la ITN colegi fizicieni care ar fi făcut orice să vină la IFA. Unul chiar spera la un schimb, care nu s-a mai făcut şi a rămas la ITN, el fiind chiar argeşean de origine.

Eu făceam cu încă câţiva colegi ploieşteni naveta de la Ploieşti. Aveam mereu probleme cu trenurile care mai întârziau şi apoi luam autobuzul de Măgurele. Dacă-l pierdeam mai întârziam o oră ca să ajungem la serviciu. Colega cu condica mă tot punea absent, unii spunea că pusese ochii pe mine, nu ştiu?

Am reuşit să găsesc o gazdă şi aşa mi-am rezolvat problema cu naveta.

Până la urmă m-am transferat pe 23 decembrie 1972 şi marca mea era 260. Legitimaţiile de serviciu erau mai speciale, nu scria decât numele fără funcţie şi mare era imprimat Director care şi semna. De ce amintesc asta? Pentru că am avut parte de un incident amuzant. Prin vara lui 1973 eram în centru, lângă Eva şi mă abordează doi miliţieni să mă jughinească că aveam părul lung. Mi-au cerut legitimaţia de serviciu şi când au văzut s-au cam căcat pe ei, văzând imprimat mare Director. Au crezut că chiar asta este funcţia mea şi au început să negocieze, să-l mai scurtez puţin, numai dacă vreau eu!

Am fost repartizat la Secţia I-a, în colectivul de Securitate şi Dinamică Reactori, condus de Mihai Isbăşescu. În birou eram coleg cu Mihai Vasilescu, Silviu Popa (Dumnezeu să-l odihnească!) şi Victor Raica. Cu Mihai Vasilescu am devenit prieteni foarte buni, ne reuneau preocupările intelectuale.

Victor era un fizician strălucit şi de el trebuie să vorbesc la trecut, cu o biografie de familie sulfuroasă. Fusese campion naţional al 200 m plat şi selecţionat pentru Olimpiada de la Tokio, dar dosarul nu i-a permis deplasarea.

De fapt erau destui cu dosar complicat precum altul, fizicianul Păsăreanu, sau cam aşa ceva care la demonstraţia de Crăciun 1968 altoise cu un baston pe politrucul Pacoste! Ca să accedem la ITN aveam dosar de la securitate. Dar se pare că securiştii de Bucureşti erau mai descuiaţi şi ajunseseră tipi din ăştia, inclusiv eu. Cred că asta a fost şansa unor din colegii de generaţie care au plecat imediat pe la burse în Occident, fără să fie însuraţi sau membri de partid.

Eu n-am avuat norocul ăsta şi la Piteşti nu am mai pupat burse în Occident. Securiştii de la Piteşti erau fără excepţie, răi, proşti, resentimentari şi suspicioşi cu potenţialii duşmani ai poporului, adică toţi români, cu excepţia lui Ceauşescu.

Este interesat că dintre colegii mei nu prea au făcut mulţi purici. Primele au plecat fetele, prima Suzana şi nu se mai ştie pe unde este, apoi Stela la Politehnică şi după aia la soţ ajuns în Canada.

Laurian s-a îmbolnăvit şi nu a mai rămas s-a transferat în Bucureşti. A urmat Gigi Lucaciu , clujean de loc, dar însurat în Bucureşti.

Au mai rezistat Lucian şi Costin, ambii al Secţia I, Lucian avea şi garsonieră, dar înfiinţarea în 1976 a departamentului de proiectare de la Bucureşti  din secţia de Nucleare de la ISPE, în sediul din IFA a dat posibilitatea ca unii să se transfere acolo.

Doar eu şi Cezar venetici din Ploieşti ne-am stabilit în Piteşti, În 1991 Cezar a plecat la Cernavodă şi finalmente, nici eu nu m-am pensionat de la ITN-IRNE-ICN transferându-mă la ANDRAD,  Agenţia Naţională de Deşeuri Radioactive cu sediu în curtea ICN.

Această agenţie a fost fuzionată cu  Agenţia Nucleară de la Bucureşti de imbecilii de Boc-Videanu &Co, cu salarii înjumătăţite să ne forţeze să ne pensionăm cei care puteam în 2010. 

Revenind la începuturi îmi aduc aminte cum am găsit un cod de termo-hidraulică descris într-o prezentare inclusiv ecuaţiile şi m-am hotărât să-l recreez, atrăgându-mi amuzamentul lui Victor Raica, o minte strălucite şi cu un bun simţ ieşit din comun, care m-a ajutat să fac o subrutină FORTRAN care să descrie proprietăţile apei.

Mult mai târziu am reuşit să pun mâna pe un cod adevărat RELAP IV, ajuns la ITN subtilizat de unul din bursieri, dar fără subrutinele care procesau datele de intrare.  Mă munceam cu un matematician din colectivul meu să le descurc, dar Sandu Catană, alt matematician de mare calibru a venit cu ideea că acest cod face parte dintr-un set de coduri pe care IRNE le achiziţionase odată cu super-computerul CDC. Aceste subrutine se potriveau perfect erau folosite de toate aceste coduri create la INEL Idaho. Am reuşit atunci să fac primele evaluări de securitate termo-hidraulică pentru TRIGA.

Colegii de la Bucureşti au aflat de cod şi doi au venit să mi-l confişte, cum spunea cineva ca Heckle şi Jeckle, cei doi cioroi din desene animate. 

Ulterior am reuşit să-l conving pe Marin Ciocănescu, şeful de secţie să achiziţioneze codul RELAP 5, cod best estimate de securitate termo-hidraulică, şi Rodin Traicu a aprobat achiziţia la 10000 de dolari. Astfel a avut ICN un instrument de calcul verificat şi acceptat inclusiv de NRC - SUA pentru analizele reactorului TRIGA şi a dispozitivelor de iradiere. Mie mi-a folosit la multe articole publicate în reviste serioase ISI şi conferinţe internaţionale cât şi la finalizarea tezei de doctorat. 

Dar să revin la începuturi.

După ce am făcut armata în toamna 1973 iarna 1974, întorcându-mă la ITN, Horia Ştefan m-a abordat propunându-mi să trec la Grupul Reactor, nou înfiinţat. Acesta avea ca scop construirea şi punerea în funcţiune a reactorului nuclear de cercetări TRIGA. Ce putea fi mai tentant pentru un absolvent de nucleare decât să fie implicat într-un astfel de proiect?

Aşa că m-am transferat fără regrete la acest grup din care mai făcea parte Laurian şi fizicianul Ion Oprea cu care am împărţit transferul la Piteşti.  

Horia Ştefan nu a mai venit la Piteşti şi şef de secţie a devenit Marin Ciocănescu, plecat atunci la bursă în Franţa. El a condus echipa care a finalizat proiectul TRIGA în cursul anului 1980. 

În iulie 1974 dimineaţa la 7 am plecat cu automotorul la Piteşti împreună cu Horia Ştefan. Maistrul Balaş ne-a transportat la şantierul institutului. Se profila o alee lungă de vreo 500 de metri în capătul căreia urma să fie construit reactorul de cercetări TRIGA.  Am ajuns la locul respectiv şi am văzut o groapă de cam un metru jumate adâncime şi un şantierist ne-a spus că acolo va fi reactorul.

Aşa a fost prima luare de contact cu reactorul care va fi făcut critic, cu Ion Rogociu la pupitrul de comandă al reactorului TRIGA staţionar în noiembrie 1979 în cinstea celui de-al XIII-lea congres PCR, unde Pârvulescu l-a contestat pe Ceauşescu!

Şansa mea a fost echipa de americani cu care am pus în funcţiune TRIGA.

Eram omul de legătură şi aşa mi-am perfecţionat engleza în conversaţii, eu mi-au dat tot felul de cărţi best sellers de citit în avion, revistele TIME şi Newsweek, Reader's Digest.

Cu Ray Klapka făceam şi politică, dar el credea că e ca le ei şi un coleg care se împrietenise şi el cu acesta m-a avertizat că Klapka povesteşte ce spuneam eu despre Ceauşescu şi Lenuţa. Şi i-am explicat apoi lui Ray să nu mai comenteze cu alţi compatrioţi de ai mei despre politica comunistă.

În octombrie  1974 m-am transferat la Piteşti. Ca un dobitoc am acceptat să împart apartamentul de două camere cu un şmecher care nu a mai venit al Piteşti şi în care mi-a fost băgat pe gât apoi un muncitor care s-a însurat rapid, obligându-mă să îmi iau o garsonieră în Găvana 2, unde m-am reunit cu toţi burlacii ICN.

Aici am devenit prieten la cataramă cu timişoreanul Mircea Şelariu, proaspăt revenit de la bursă din Germania, ulterior fiind jumate şvab a emigrat în Germania.

Multe din concediile la mare le-am făcut cu cortul împreună cu Ilie Pătrulescu, alt alumn de Timişoara, apoi ascensiuni montane şi mai ales descoperirea Deltei.

Garsoniera mea devenise centrul de distracţie al colegiului, aveam televizor şi antenă de bulgari, jucam bridge şi organizam ceaiuri unde Mircea venea cu magul Philips care înregistrase fabuloasa colecţie de discuri a lui Vasile Munteanu. Au fost cei 10 ani de burlăcie activă cu multe realizări. 

În pofida atmosferei irespirabile care se instalase în România în decursul anilor 80 şi pe care imbecili de acum ar vrea-o resuscitată a fost probabil cea mai fertilă perioadă a vieţii mele.