Conferinţele de la Ateneu - Splendoarea Europei şi România la 100 de ani

Oliver Jens Schmidt

Am urmărit în continuare două dintre Conferinţele de la Ateneu organizate în februarie sub egida Fundaţiei Humanitas. Este fundaţia creată de Editura Humanitas condusă de Gabriel Liiceanu,

Prima conferinţă urmărită care a fost cronologic şi prima conferinţă prezentată a fost o discuţie între Gabriel Liiceanu şi Horia Roman Patapievici. 

https://www.youtube.com/watch?v=srdNadnDw2Q&feature=youtu.be

Cei doi au discutat despre moştenirea spirituală greacă şi latină, care prin fuziune cu creştinismul au dat ceea ce astăzi este Europa. S-a discutat şi despre moştenirea Imperiului Bizantin legatar ar Imperiului Roman şi apoi de formarea în vest după năvălirile barbare a Imperiului lui Carol cel Mare  care a însemnat dezvoltarea civilizaţiei de azi a Europei Occidentale. 

Cel mai important lucru care l-am auzit la această prelegere a fost despre reforma învăţământului francez iniţiată de Macron.

Această reformă repune valoarea notei care să reflecte capacitatea elevului de a acumula cunoştinţe. Asta vine să confirme frustrarea unui prieten trăitor în Belgia, extrem de nemulţumit de nivelul învăţământului de acolo, unde există tendinţa nivelatoare a celor care nu trebuie să primească note mari, chiar dacă învaţă care pot jigni pe cei cu note mici. Corectitudinea politică dusă la extrem în condiţiile în care anumite minorităţi care au generat marile probleme de terorism din spaţiul francofon pot fi rezultatul unui învăţământ care să nu jignească aceste minorităţi mai tentate de viaţă fără griji, subvenţionată de stat. Se repune respectul pentru profesor şi studiul obligatoriu în liceu a limbilor clasice limba greacă şi cea latină. Este revenirea la învăţământul pe care s-a construit şi modelul clasic al învăţământului românesc adoptat de Spiru Haret şi menţinut cu deformările ideologice şi în vremea comunismului în România. 

Mult mai incitantă a fost însă conferinţa istoricului elveţian, stabilit la Viena unde este profesor Oliver Jens Schmidt. Conferinţa sa s-a intitulat "România la 100 de ani" şi a fost urmată de un dialog cu jurnalistul Marian Voicu. 

https://www.youtube.com/watch?v=ZWjpbNq1apQ&feature=youtu.be

Este interesant că Oliver Jens Schmidt a susţinut această conferinţă în limba română, învăţată în căminul studenţesc din Viena. 

De fapt el este specializat în istoria Balcanilor şi are o carte despre eroul albanez Skanderbeg. Cartea sa tradusă în albaneză a produs o mare emoţie acolo, ducând la sinuciderea traducătorului, un foarte respectabil jurnalist şi traducător albanez din limba germană. Răsunetul negativ al acestei cărţi a fost determinat de studiile lui Schmidt care dovedeau că Skanderbeg este pe linie masculină coborâtor din familia sârbească Brankovici, iar pe linie maternă are origini greceşti! 

Vă cam daţi seama cum au primit albanezii aceste descoperiri? Că eroul lor naţional nu este de fapt albanez. 

Pe noi nu ar trebui să ne mire, pentru că Oliver Jens Schmidt are o carte dedicată lui Corneliu Zelea Codreanu, promotorul naţionalismului extrem românesc, care de asemenea nu are ascendenţe româneşti, ci străine. 

În genere conferinţa istoricului vienez urmează să spunem linia revizionistă istorică a lui Lucian Boia.

El remarcă la fel ca în cartea dedicată de Boia formării României Mari remarcabila menţinere a graniţelor fixate atunci, cu deosebirea că doar spre Est el au fost modificate. Asta în comparaţie cu Cehoslovacia, Iugoslavia care s-au dezmembrat sau cu Polonia care şi-a mutat frontierele spre vest în teritorii foste germane.

El susţine că motorul evoluţiei româneşti în cei 100 de ani a fost etno-naţionalismul care  a cultivat de ideea statului naţional unitar centralizat care avea în interbelic doar 71% etnici români dar care după recensământul din 2011 are acum 88% etnici români. 

Şi explică asta prin Shoah şi emigrare. Aici nu este clar dacă asta implică pieirea evreilor doar din Transnistria, cauzată de autorităţile româneşti şi nu şi cei morţi la Auschwitz din vina autorităţilor maghiare din Ardealul de Nord.

Apoi povesteşte doar de nemţii obligaţi de ruşi să fie duşi în Donbas şi cu complezenţa autorităţilor româneşti în 1945, care însă, în majoritate se întorc înapoi în România la începutul anilor 50.

Fenomenele de emigrare din timpul comunismului nu sunt tratate decât superficial. România nu şi-a expulzat germanii, precum au făcut vecinii, actuali şi foşti, Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia şi Polonia. În timpul comunismului mai trăiau în România 450000 de germani şi tot 450000 de evrei, cea mai importantă procentual minoritate evreiască din Europa postbelică, cu excepţia Uniunii Sovietice. 

Atât că evreii au ales emigrarea în masă spre noul stat al lor Israelul, iar germanii au ales să emigreze spre Germania. Că de fapt asta a însemnat şi o vânzare de către autorităţile române, asta rămâne în discuţie. 

Cert şi de subliniat rămâne că dintre aceste state naţionale apărute sau crescute teritorial precum România după Primul Război Mondial, ţara care are azi un şef de stat la Centenar, care nu este de aceeaşi etnie cu majoritatea este România!

Acest lucru minează într-un fel motorul naţionalist, dacă ne comparăm cu toate fostele ţări socialiste, unde azi tendinţele naţionaliste sunt politică de stat.

Nici faptul că am trăit în România comunistă o perioadă internaţionalistă în care făceai puşcărie dacă intonai Imnul Naţional al României de azi.

Deci lucrurile sunt mai complicate! 

O mare nedreptate o face Oliver Jens Schmidt în expunerea sa istoricului Gheorghe Brătianu, văzut exclusiv ca antisemit şi filogerman, omul lui Hitler.

Dacă mă iau după spusele doamnei Ioana Brătianu, fiica istoricului, în casa lor nu a călcat picior de german.

În plus, vorbind despre Consiliul de Coroană din iulie 1940 al cedarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, Gheorghe Brătianu a venit îmbrăcat în uniforma de ofiţer în rezervă, fiind clar pentru rezistenţa armată.

Alături de Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu a fost una din cele mai importante victime ale regimului comunist. El rămâne probabil cel mai important istoric român.

El a fost recuperat în perioada Ceauşescu pentru că lucrările lui documentau formarea principatelor româneşti, fundamentale pentru istoriografia românească, combătând revizionismul maghiar. 

Extrem de interesantă şi care impune să medităm a fost explicarea unora din cele mai ruşinoase evenimente din istoria recentă a României, cum am cedat fără luptă o treime din teritoriul naţional, revizionismului sovietic cu Basarabia şi Bucovina de Nord, celui maghiar  cu Ardealul de Nord, sau bulgarilor cedarea Cadrilaterului.

O explicaţie a fost felul cum tratau demnitarii României de atunci, care în perioada premergătoare cedării Ardealului de Nord, oficialii administraţiei româneşti îşi trimiteau familiile în Vechiul Regat, creând o nesiguranţă românilor din zonă, apoi modul în care se luau deciziile în România interbelică de un pumn de politicieni, în care foarte greu au pătruns ardelenii şi basarabenii.

Exista tendinţa de a negocia doar în interes personal cu este exemplificată Veturia Goga. 

O altă explicaţie ar mai fi şi contextul politic, faptul că mai toţi vecinii României în 1940 erau revizionişti, cu excepţia Iugoslaviei şi că armata română era foarte prost pregătită.

Altă chestiune interesantă a fost problema identităţii româneşti. Ea s-a conturat clar în Ardeal, cine erau stăpânii pământului, la ce biserică te duceai.

Răscoala lui Horia din 1784 cât mai ales Revoluţia de la 1848 din Ardeal transformat într-un război civil între unguri şi români au desemnat şi mai clar identitatea românească. 

Schmidt remarcă că acele lucruri nu erau similare în Vechiul Regat unde identitatea a fost cultivată de sus în jos, neexistând problemele din Transilvania. Tragedia s-a petrecut în Basarabia, unde prin intermediul bisericii ortodoxe s-a produs o puternică rusificare. 

Oliver Jens Schmidt a recunoscut că unele chestiuni rămân deschise şi nu se pot da răspunsuri definitive şi clare în istoria recentă a României. 

Schmidt are o preferinţă clară pentru PNŢ-ul interbelic, care ar fi deschis prin victoria în alegerile din 1928 şi pentru Iuliu Maniu. Atunci condiţiile guvernării au fost complet nefavorabile prin declanşarea Crizei Economice Mondiale. Şi aici sunt discutabile lucrurile. El arogă merite exclusive lui Maniu în actul de la 1 Decembrie 1918 şi ignoră proiectul României Mari aparţinând lui Ion I. C. Brătianu care imaginea acest stat extins în frontierele care urmau să cuprindă Transilvania. 

Rămân discutabile multe din evaluările lui Schmidt, dar au meritul că pun întrebări şi îndeamnă la meditaţie.